Obligaţia de a face. Decizia nr. 8848/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
Comentarii |
|
Decizia nr. 8848/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-11-2014 în dosarul nr. 4373/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.8848
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 27 NOIEMBRIE 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – R. I. C.
JUDECĂTOR – A. J.
JUDECĂTOR – A. P.
GREFIER - G. P.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul declarat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA DE I. ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1, împotriva sentinței civile nr. 3098 din 29.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. I. D. & CONTRACTOR S.A., având ca obiect „contestație act administrativ fiscal”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data 20.11.2014, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la aceea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 27.11.2014, când a pronunțat prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3098/29.05.2013 a Tribunalului București a fost admisă contestația formulată de . SA în contradictoriu cu intimata D. DE I. SI TAXE LOCALE SECTOR 1, dispunându-se anularea, în parte, a raportului de inspecție fiscală nr._/31.05.2011, a deciziei de impunere nr._/31.05.2011 și a dispoziției de soluționare a contestației nr._/11.08.2011, în ceea ce privește stabilirea obligației de plată a sumei de 18.755,96 lei, reprezentând accesorii ale impozitului pe clădiri aferent anului 2010, fiind exonerată contestatoarea de plata acestei sume.
Totodată, au fost anulate nota privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 1781/27.06.2011 și dispoziția de soluționare a contestației nr._/08.12.2011.
Pronunțând această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin raportul de inspecție fiscală încheiat la 24.05.2011 și înregistrat la Direcția Generală de I. și Taxe Locale Sector 1 sub nr._/31.05.2011 privind perioada 01.01._10 (filele 745-783), au fost stabilite diferențe cu privire la impozitul pe clădiri, respectiv:
- pentru anul 2007: diferență impozit stabilită în plus – 7.789 lei și majorări de întârziere calculate până la 31.05.2011 – 10.780,69 lei;
- pentru anul 2009: diferență impozit stabilită în plus – 1.200 lei și majorări de întârziere calculate până la 31.05.2011 – 591,60 lei;
- pentru anul 2010: diferență impozit stabilită în plus – 1.800 lei și majorări de întârziere calculate până la 31.05.2011 – 423,90 lei;
în total diferență impozit stabilită în plus - 10.789 lei și majorări de întârziere la 31.05.2011 – 11.796,19 lei;
Organele fiscale au procedat la recalcularea impozitului pe clădiri, ținându-se cont de debitele stabilite și de plățile efectuate de contribuabil, stabilindu-se că la 31.12.2010 contribuabilul figura la impozit pe clădiri cu restanță în sumă de 308.356 lei și majorări de întârziere în sumă de 18.755,96 lei, la care se adaugă diferența de 10.789 lei și majorările aferente la 31.05.2011 în sumă de 11.796,19 lei.
Se asemenea, s-a procedat la recalcularea impozitului pe teren, ținându-se cont de debitele stabilite și de plățile efectuate de contribuabil, stabilindu-se că 31.12.2010 contribuabilul figura la impozitul pe teren cu o suprasolvire în sumă de 540.991,34 lei.
Organele fiscale au procedat la recalcularea impozitului pe terenul agricol, ținându-se cont de debitele stabilite și de plățile efectuate de contribuabil, stabilindu-se că la 31.12.2010 contribuabilul figura la impozitul pe teren cu suprasolvire în sumă de 7.347,78 lei.
S-a procedat la recalcularea taxei pe mijloacele de transport, ținându-se cont de debitele stabilite și de plățile efectuate de contribuabil, stabilindu-se că începând cu data de 31.12.2006 contribuabilul figura la taxa pe mjiloacele de transport cu suprasolvire în sumă de 255,10 lei.
S-a procedat la recalcularea taxei pe mijloacele de transport >12 t, ținându-se cont de debitele stabilite și de plățile efectuate de contribuabil stabilindu-se că începând cu data de 31.12.2006 contribuabilul figura la taxa pe mijloacele de transport > 12 t cu suprasolvire în sumă de 1.635,53 lei.
D asemenea, s-a procedat la recalcularea taxei pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate, ținându-se cont de debitele stabilite și de plățile efectuate de contribuabil stabilindu-se că la 31.12.2010 contribuabilul figura la taxa pentru reclamă și publicitate – panou, afișaj sau structură de afișaj pentru reclamă și publicitate cu suprasolvire în sumă de 250 lei și s-a constatat că începând cu 31.12.2009 contribuabilul figura cu o suprasolvire de 79,54 lei la impozitul pe terenul extravilan și că la 31.12.2010 figura cu o suprasolvire de 7 lei la taxa pe teren în folosință.
Reține instanța fondului că pe baza raportului de inspecție fiscală a fost emisă decizia de impunere nr._/31.05.201, prin care s-au stabilit obligații de plată față de bugetul local, la 31.12.2010, reprezentând impozit pe clădiri, în cuantum de 308.356 lei debit principal și accesorii calculate până la 31.12.2010, în cuantum de 18.775,96 lei (total 327.111,96 lei).
De asemenea, s-au mai determinat obligații de plată reprezentând: impozit pe terenul intravilan cu construcții: suprasolvire 540.991,34 lei; impozit pe terenul intravilan agricol: suprasolvire 7.347,78 lei; impozit pe mijloace de transport: suprasolvire 255,10 lei; impozit pe mijloace de transport > 12 t: suprasolvire 1.635,53 lei; taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate: suprasolvire 250 lei; impozit pe terenul extravilan: suprasolvire 79,54 lei, taxa pe teren în folosință: suprasolvire 7 lei.
În urma calculării diferențelor, au rezultat obligații de plată față de bugetul local al sectorului 1, după cum urmează:
- impozit clădiri 2007: debit – 7.789 lei și accesorii calculate până la 31.05.2011 – 10.780,69 lei;
- impozit clădiri 2009: debit – 1.200 lei și accesorii calculate până la 31.05.2011 – 591,60 lei;
- impozit clădiri 2010: debit 1.800 lei și accesorii calculate până la 31.05.2011 – 423,90 lei.
. SA a formulat contestație împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, solicitând anularea parțială a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală pentru suma de 18.755,96 lei reprezentând accesorii calculate până la data de 31.12.2010, aferente diferenței de impozit pe clădiri de 308.356 lei, datorat la aceeași dată.
Reține Tribunalul că, referitor la compensarea sumelor reprezentând suprasolviri cu cele reprezentând creanțe fiscale datorate bugetului local, în decizia de soluționare a contestației s-a precizat că dispozițiile art. 116 alin. 4 și 5 din Codul de procedură fiscală stabilesc că „dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile. (5) În sensul prezentului articol, creanțele sunt exigibile: a) la data scadenței, potrivit art. 111; (...) d) la data comunicării deciziei, pentru obligațiile fiscale principale, precum și pentru obligațiile fiscale accesorii stabilite de organele competente prin decizie”.
Reține Tribunalul că contestatoarea a depus la DGITL Sector 1 o cerere de compensare înregistrată sub nr._/03.06.2011, prin care a solicitat compensarea la 31.12.2010 a sumei de 327.111,96 lei, după cum urmează:
- veniturile din care se compensează:
- impozitul pe teren: suprasolvire 540.991,34 lei – se compensează 317.787,01 lei;
- impozit pe teren agricol: suprasolvire 7.347,78 lei – se compensează 7.347,78 lei;
- taxa pe mijloace de transport: suprasolvire 255,10 lei – se compensează 255,10 lei;
- taxa pe mijloace de transport peste 12 tone: suprasolvire – 1.635,53 lei – se compensează 1.635,53 lei;
- taxa pentru reclamă și publicitate – panou: suprasolvire 250 lei – se compensează 0,00 lei;
- impozit teren extravilan: suprasolvire 79,54 lei – se compensează 79,54 lei;
- taxa pe teren în folosință: suprasolvire 7 lei – se compensează 7 lei;
Intimata a emis nota privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 1781/27.06.2011, conform căreia s-au compensat suma de 367.787 lei la data de 31.05.2011 și suma de 7.973 lei la data de 01.11.2010.
Contestația ce face obiectul prezentului dosar privește faptul că compensarea nu a operat la data la care suprasolvirile și debitele fiscale datorate prin decizia de impunere nr._/31.05.2011 au fost înregistrate pe rolul său fiscal.
Contestația a fost respinsă prin dispoziția nr._/08.12.2011, cu motivarea că nu se poate efectua compensarea sumelor reprezentând suprasolviri aferente perioadei 01.01._10 cu sume reprezentând creanțe fiscale devenite exigibile la data de 31.05.2011.
Apreciind cu privire la momentul la care se realizează compensarea, Tribunalul a reținut că potrivit art. 116 C.pr.fisc. (modificat prin OUG nr. 88/2010 începând cu 01.11.2010) și potrivit aceluiași text în forma în vigoare anterior datei de 01.11.2010, „creanțele fiscale administrate de unitățile administrativ-teritoriale se sting prin compensarea cu creanțele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetele locale, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel”.
Făcând referire și la prevederile art. 119 alin. 1 C.pr.fisc. și ale art.124 ind. 1 C.pr.fisc. și analizând concluziile din raportul de inspecție fiscală, Tribunalul a reținut că impozitul pe clădiri aferent semestrului II al anului 2010, în cuantum total de 321.086 lei, la data de 14.10.2010 s-a stins prin compensare suma de 12.730 lei (conform mențiunilor de la filele 757 și 769), rămânând de plată o diferență de 308.356 lei. Până la data de 14.10.2010 s-au calculat majorări de întârziere în cuantum de 6.421,72 lei = 321.086 lei x 1 lună x 2%/lună (fila 757). Până la data de 31.12.2010 s-au calculat în continuare majorări de întârziere aferente sumei de 308.356 lei, în cuantum de 12.334,24 lei = 308.356 lei x 2 luni x 2%/lună (fila 757).
Așadar majorările de întârziere contestate în cuantum de 18.755,96 lei (6.421,72 lei + 12.334,24 lei = 18.755,96 lei) au fost calculate pentru impozitul pe clădiri recalculat aferent semestrului II al anului 2010, care trebuia plătit până la data de 30.09.2010, majorările de întârziere fiind calculate pentru perioada 01.10._10.
Din mențiunile făcute în raportul de inspecție fiscală cu privire la recalcularea impozitului pe teren rezultă că la data de 29.09.2010 contestatoarea avea o suprasolvire de 633.161,36 lei, impozitul pe clădiri aferent semestrului II al anului 2010 cu scadența la 30.09.2010 (conform art. 255 din Codul fiscal) era de 104.900,002 lei, iar după plata acestuia suprasolvirea era de 540.991,34 lei (fila 769).
Cum la data de 30.09.2010 suprasolvirea de la impozitul pe teren depășea suma impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren aferente semestrului II al anului 2010, scadente la acea dată, în conformitate cu dispozițiile art. 116 C.pr.fisc. la data respectivă (când contestatoarea și intimata au dobândit reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor) a operat compensarea, fiind stinse ambele debite – impozit pe teren și impozit pe clădiri aferente semestrului II al anului 2010, neputând fi stabilite în sarcina contestatoarei majorări de întârziere aferente impozitului pe clădiri pentru perioada 01.10-31.12.2010 în cuantum de 18.755,96, cum în mod greșit a procedat intimata.
Arată Tribunalul că în mod eronat a reținut intimata în cele două dispoziții de soluționare a contestațiilor împotriva deciziei de impunere și împotriva notei de compensare că nu se poate efectua compensarea sumelor reprezentând suprasolviri aferente perioadei 01.01._10 cu sumele reprezentând creanțe fiscale devenite exigibile la data de 31.05.2011.
Din raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere rezultă că majorările de întârziere contestate au fost calculate pentru perioada 01.10-31.12.2010 (cum se menționează și în partea introductivă a dispoziției nr._/11.08.2011 – fila 398) și că suprasolvirea de la impozitul pe teren exista anterior lunii octombrie a anului 2010.
Dacă s-ar considera că impozitul pe clădiri aferent semestrului II al anului 2010 era scadent la 31.05.2011, când s-a comunicat contestatoarei decizia de impunere, nu s-ar putea impune acesteia obligația de plată a majorărilor de întârziere calculate până la 31.12.2010, majorările de întârziere fiind datorate după data scadenței potrivit art. 124 ind. 1 C.pr.fisc.
Împotriva sentinței civile nr. 3098/29.05.2013 a Tribunalului București a formulat recurs pârâta DIRECȚIA GENERALA DE I. Șl TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREȘTI, solicitând în temeiul art. 304 alin. 9 din Codul de procedura civila, modificarea în tot a sentinței instanței de fond și respingerea acțiunii ca nefob’ndată.
Arată recurenta că în motivarea Sentinței civile nr. 3098/2013 instanța de fond a invocat dispozițiile art. 116 Cod procedura fiscala, în vigoare la data respectiva conform cărora compensarea a operat cand contestatoarea si intimata au dobândit reciproc atat calitatea de creditor, cat si pe cea de debitor si a considerat ca fiind stinse ambele debite - impozit pe teren si impozit pe clădiri aferente semestrului II al anului 2010 la termenele de plata cuprinse in raportul de inspecție fiscala.
Dar dispozițiile art. 116 alin. 4 din actul normativ invocat de instanța de fond, în vigoare începând cu data de 01.11.2010, prevăd că: compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile, iar dispozițiile art. 116 alin. 5 pct. d) prevăd că: creanțele sunt exigibile la data comunicării deciziei, pentru obligațiile fiscale principale, precum și pentru obligațiile fiscale accesorii stabilite de organele competente prin decizie, in speța de fata la data de 31.05.2011, data comunicării deciziei către contribuabil.
Dispozițiile art. 85 alin. 1 CPF care reglementează stabilirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat prevăd următoarele:
„impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4); b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.”
De asemenea, arată recurenta că dispozițiile art. 41 Cpr.fisc prevăd ca «în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale ».
Așadar, din textele enunțate rezultă că decizia de impunere emisa de organul fiscal este actul administrativ prin care se stabilesc, modifica sau sting drepturile și obligațiile fiscale.
Astfel, Decizia de impunere nr._/31.05.2011 privind creanțele datorate bugetului local, in urma inspecției fiscale, este actul administrativ fiscal prin care organul fiscal competent a stabilit creanțe fiscale în cuantum de 18.755,96 lei in sarcina S.C. I. D. & CONTRACTOR S.A.
Decizia de impunere nr._ a fost emisa si comunicată la data de 31.05.2011, data la care actul administrativ fiscal isi produce efecte din punct de vedere fiscal.
. actului administrativ fiscal desemnează momentul de la care acesta produce efecte juridice, adică se nasc drepturi și obligații pentru subiectele de drept vizate prin actul respectiv, in speța Decizia de impunere nr._/31.05.2011, de aceea determinarea acestui moment este deosebit de importantă in materie fiscala.
Arată recurenta că opozabilitatea actului administrativ fiscal este reglementat de dispozițiile art. 45 alin. 1 Cod pr. Fisc. care prevăd ca „actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată in actul administrativ comunicat, potrivit legii".
Conform dispozițiilor legale menționate, Decizia de impunere nr._ produce efecte juridice la data la care a fost comunicată, în speță începând cu data de 31.05.2011. Arată recurenta că dacă s-ar accepta raționamentul instanței de fond, calitatea reciproca de creditor si debitor ar interveni în doua situații: la data scadentei creanțelor fiscale reprezentând diferențe stabilite in urma inspecției fiscale, prin emiterea deciziei de impunere și la data scadentei creanțelor fiscale datorate în urma depunerii declarațiilor de impunere de catre contribuabil.
Arată recurenta că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzuta de dispozițiile art. 116 alin. 4 Cpr. Fisc. invocate de instanța de fond, deoarece S.C. I. D. & CONTRACTOR SA si recurenta nu au dobândit reciproc atât calitatea de creditor, cat si pe cea de debitor în urma stabilirii, in perioada derulării inspecției fiscale, de diferențe în plus sau în minus, după caz, față de creanța fiscală existentă la momentul începerii inspecției fiscale, ci la data finalizării acesteia.
Recurenta precizează că în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod fiscal „impozitul/taxa pe teren se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv".
Creanța fiscala, în cuantum de 18.755,96 lei, nu este scadenta la datele de 31 martie sau 30 septembrie, deoarece aceasta a fost stabilita in urma inspecției fiscale. În acest sens incidente sunt prevederile art. 94 din Codul de procedură fiscală, care stabilește atribuțiile inspecției fiscale, și anume „verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată și a accesoriilor aferente acestora”.
Dispozițiile art. 109 alin. 2 prevăd ca „la finalizarea inspecției fiscale, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va cuprinde și diferențe în plus sau în minus, după caz, fată de creanța fiscală existentă la momentul începerii inspecției fiscale".
Arată recurenta că Decizia de impunere nr._/31.05.2011 privind creanțele datorate bugetului local, in urma inspecției fiscale, in anul 2011 a fost emisa la finalizarea inspecției fiscale, asa cum rezulta si din denumirea acesteia si își produce efecte de la data emiterii acestuia, in speța data de 31.05.2011.
Așadar, termenul scadent pentru creanțele fiscale stabilite in urma inspecției fiscale nu este cel stabilit conform, care constituie regula generala privind termenul scadent de plata.
Chiar daca legislația fiscala nu prevede in mod expres termenul scadent pentru creanțele fiscale stabilite in urma inspecției fiscale, constituie o excepție de la regula conform căreia impozitul se plătește anual. în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.
Motivarea instanței de fond nu poate fi reținuta, având in vedere termenele scadente diferite pentru impozitul stabilit in urma declarării de către contribuabil a masei impozabile, in speța datele de 31 martie si 30 septembrie, și termenul scadent pentru diferențele stabilite in urma inspecției fiscale, respectiv la data emiterii deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local, in urma inspecției fiscale, care devine opozabila la data comunicării contribuabilului.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Arată intimata-reclamantă că a plătit către bugetul local al unității administrativ-teritoriale sume în plus față de cele datorate (suprasolviri), începând cu anul 2005, conform constărilor autorității fiscale cuprinse în actul de control. Recurenta a procesat cu întârziere declarațiile fiscale depuse, pentru a comunica modificările survenite cu privire la bunurile impozabile deținute și nu a emis pentru pretinsele diferențe de impozit pe clădiri datorat decizii de impunere, conform art. 81 din O.G. nr. 92/2003.
Prin urmare, au fost calculate în mod ilegal accesorii pentru pretinsa plată cu întârziere a sarcinilor fiscale, în lipsa unor decizii de impunere emise pe numele subscrisei. Este important că în cel de-al doilea semestru al anului 2010 recurenta a emis mai multe certificate de atestare fiscală care certificau că subscrisa nu datorează sume către bugetul local.
Recurenta arată că ce interesează în speță este compensarea dintre sumele reprezentând suprasolviri aferente perioadei 01.01._10 cu sumele reprezentând impozitul pe clădiri aferent semestrului II al anului 2010, scadent la data de 30 septembrie 2010.
Recurenta arată că prin cererea de recurs recurenta are în vedere o altă ipoteză, anume compensarea sumei stabilite suplimentar cu titlu de majorări prin actul de control (consemnate în decizia de impunere nr._/31.05.2011) și creanțele subscrisei reprezentând suprasolviri - ipoteză care nu corespunde celor configurate prin cererea de chemare în judecată.
Chiar recurenta, prin actul de control, a reținut că scadența obligațiilor de plată aferente semestrului II al anului 2010 a fost 30.09.2010, iar nu 31.05.2011, data emiterii deciziei de impunere. Implicit la 30.09.2010, în condițiile art. 116 alin.4 din Codul de procedură fiscală, a operat compensarea.
Susținerile recurentei din cuprinsul cererii de recurs sunt absurde și făcute procausa, în condițiile în care dacă acestea ar fi valabile ca regulă, atunci un contribuabil care a diminuat baza impozabilă nu ar datora accesorii pentru neplata impozitului decât pentru perioada ulterioară unui eventual control fiscal.
Recurenta arată că este esențială împrejurarea că nu poate datora accesorii în condițiile în care s-a stabilit că există suprasolviri anterioare sau concomitente nașterii creanțelor bugetare cu privire la care are calitatea de debitor.
Mai arată recurenta că în speță, sunt incidente dispozițiile Deciziei Comisiei de proceduri fiscale nr. 3 din 18 decembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial mr. 883 din 24 decembrie 2008) care stabilesc că: „în aplicarea art 12, art. 111, art. 114, art. 119 și art. 120 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007:
Art. 116 alin. 4 din Codul de procedură fiscală stabilește că: "Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile."
în situația în care contribuabilul, cu bună-credință, efectuează o plată mai mare decât cuantumul creanței fiscale înscrise eronat într-o declarație fiscală care a fost corectată ulterior de către contribuabil sau au fost stabilite de către organul fiscal diferențe datorate în plus față de creanța fiscală inițială, în condițiile legii, data stingerii, în limita sumei plătite suplimentar, este data plății astfel cum aceasta este definită de lege, dacă suma plătită suplimentar nu a fost stinsă până la data corectării de către contribuabil sau până la data stabilirii de către organul fiscal a diferenței datorate în plus."
Arată recurenta că în acest sens, rezultă că sumele stabilite prin actul de control ca fiind datorate sunt compensate de drept cu cele plătite în plus de către subscrisa către bugetul local.
Prin urmare, nu sunt datorate majorările menționate raportul de inspecție fiscală, încheiat la data de 24 mai 2011 și înregistrat la Direcția de I. și Taxe Locale Sector 1 sub nr._/31.05.2011 și în decizia de impunere nr._/31.05.2011.
Analizând cererea de recurs, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea în temeiul art.304/1 C. și art. 304 pct. 9 C., constată următoarele:
Astfel cum rezultă din contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, aceasta a vizat anularea mai multor acte administrativ fiscale și a unor acte premergătoare, după cum urmează:
1/ Anularea Raportului de inspecție fiscală încheiat la 24.05.2011 și a Deciziei de impunere nr._/31.05.2011, precum și a Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 6944/16.08.2011.
Criticile aduse acestor acte au vizat exclusiv exonerarea reclamantei de la plata sumei de 18.755,96 lei, reprezentând accesorii calculate pentru perioada octombrie – decembrie 2010, ca efect al neplății la data scadenței a obligațiilor fiscale reprezentând impozit pe clădiri aferent semestrului al doilea al anului 2010.
Prin contestația formulată în procedura administrativă, contestatoarea a arătat că nu datorează accesorii deoarece: a/ organele fiscale nu au emis decizii de impunere pentru impozitele datorate în plus, astfel că contribuabilul nu a avut în vedere faptul că datora impozit pe clădiri suplimentar; b/ declarațiile rectificative au fost procesate cu întârziere de organele fiscale, astfel că nu îi este imputabilă neplata la termen a impozitului suplimentar, atâta timp cât la data scadenței obligației fiscale și c/ la data scadenței obligației de plată a diferenței de impozit exista o suprasolvire datorată unor plăți suplimentare efectuate anterior de contestatoare, cu titlu de impozit pe teren în sumă de 540.991,34 lei, astfel că trebuia să opereze la acea dată – 30.09.2010 – compensarea de drept a sumelor datorate cu sumele plătite în plus de contribuabil, ceea ce ar fi condus la înlăturarea datoriei și, implicit, la imposibilitatea calculării accesoriilor, în lipsa debitului principal.
În fața instanței de judecată, contestatoarea a menținut cu privire la actele contestate dosar criticile referitoare la faptul că declarațiile fiscale au fost procesate cu întârziere și nu au emis decizii de impunere conform art. 81 din OG 92/2003, fiind ilegal calculate accesorii și, totodată, referitoare la aceea au existat suprasolviri care în mod normal ar fi trebuit să conducă la compensarea de drept a acestora cu sumele datorate, la data scadenței debitului, astfel că nu se mai puteau calcula majorări.
2/ Anularea Notei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 1781/27.06.2011 și a Deciziei de soluționare a contestației împotriva acestei note de compensare, nr._/08.12.2011.
Din contestația administrativă, reiese că criticile aduse de contestatoare se referă la data la care a avut loc compensarea, care a fost apreciată eronat de organele fiscale ca fiind 31.05.2011, data comunicării deciziei de impunere emisă în baza raportului de inspecție fiscală, iar nu data înregistrării suprasolvirilor și debitelor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală.
1/ În ceea ce privește prima parte a contestației, referitoare la modalitatea de stabilire a accesoriilor în cuantum de 18.755, 96 lei, Curtea reține următoarele:
Prin raportul de inspecție fiscală s-a stabilit că reclamanta figurează la data de 31.12.2010 cu un impozit pe clădiri restant, în sumă de 308.356 lei.
Această diferență de impozit a rezultat ca urmare a unor modificări ale bazei de impunere, ca efect al unor modificări intervenite în situația de fapt/ de drept a unor imobile clădiri din patrimoniul reclamantei, cu privire la care aceasta a susținut că au fost aduse la cunoștința organelor fiscale, dar acestea nu au operat modificările în baza de date.
Deși reclamanta invocă culpa organelor fiscale în faptul că impozitul suplimentar nu a fost determinat în timp util, astfel că nu a avut cunoștință de existența obligațiilor de plată suplimentare, aceasta nu a contestat modul de determinare a acestei obligații principale de plată, rezumându-se la a critica doar aplicarea penalităților /accesoriilor pentru neplata la termen, invocând așadar lipsa oricărei culpe în neexecutarea obligației la termenul de scadență și existența unei culpe a autorității pentru aceea că nu a emis la timp noile decizii de impunere, potrivit art. 81 C.pr.fisc.
Curtea va înlătura însă oricare susțineri privitoare la culpa autorităților fiscale în neînregistrarea în termen a declarațiilor rectificative depuse de reclamantă, la dosar nefiind produse dovezi în acest sens.
Totodată, Curtea va reține că potrivit dispozițiilor art.255 Cod fiscal, „impozitul/ taxa pe clădiri se plătește anual, în două rate egale, până la 31.03. și 30.09, inclusiv”.
Potrivit art. 85 din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la 30.09.2010, se reține că: (1) Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4); b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri”.
Nu este prevăzută nicăieri obligația organului fiscal de a aduce la cunoștința contribuabilului faptul că au intervenit modificări cu privire la baza de impunere, ori de a emite pe numele acestuia decizii de impunere privitoare la noua bază.,
Astfel cum corect a precizat și recurenta- pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond și cum s-a reținut prin decizia de soluționare a contestației, în cauză sunt incidente prevederile art. 86 Cod pr. Fisc, cu privire la emiterea deciziei de impunere ori de câte ori se modifică baza de impunere, coroborat cu art. 23 din OG nr. 92/2003, referitor la dreptul (nu obligația) organului fiscal de a stabili și determina obligația fiscală datorată, evident în interiorul termenului general de prescripție de 5 ani.
Așadar, Curtea va reține că organele fiscale au dreptul de a modifica baza de impunere prin emiterea unei decizii de impunere în termen de 5 ani de la data scadenței obligației de plată a impozitului pe clădiri, dar acest lucru nu este de natură a înlătura obligația corelativă a contribuabilului de a plăti impozitul datorat, în cuantumul prevăzut de Codul fiscal, la termenele prevăzute de art. 255 din acest act normativ.
Pe cale de consecință, faptul că organele fiscale nu au calculat mai devreme diferența de impozit datorată, nu este de natură a înlătura de la aplicare prevederile exprese ale art. 255 Cod fiscal cu privire la data scadenței acestor obligații, o astfel de obligație privind sesizarea din oficiu de către organul fiscal nefiind prevăzută de lege.
În concluzie, Curtea va constata că acest motiv de nelegalitate a deciziei de impunere, invocat de intimata-reclamantă este nefondat și urmează a fi înlăturat.
Va reține instanța de recurs că, potrivit art. 253 și art. 255 Cod fiscal, intimata datora la data de 30.09.2010 impozitul de clădiri suplimentar determinat de organele fiscale prin raportul de inspecție fiscală, astfel că la 01.10.2010 a luat naștere dreptul acestora de a face aplicarea art. 120 alin 1 și 2 din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia „dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii datoriei, inclusiv. Pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din corectarea declarațiilor sau modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia inclusiv”.
Pe cale de consecință, Curtea va reține că organele fiscale au calculat în mod corect penalități asupra diferențelor de impozit datorat, începând cu data de 01.10.2010.
Referitor la criticile privind faptul că în mod eronat, câtă vreme la data scadenței existau suprasolviri, organele fiscale nu au constatat faptul că a operat compensarea de drept, Curtea le va respinge ca nefondate.
Așa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 255 Cod fiscal intimata reclamantă avea obligația ca, până la data de 30.09.2010, inclusiv, să plătească diferențe de impozit pe clădiri, în cuantumul calculat prin raportul de inspecție fiscal și necontestat de aceasta.
Așadar, începând cu data de 01.10.2010 ia naștere dreptul organelor fiscale de a emite decizie de impunere cu privire la impozitul suplimentar datorat.
Reclamanta a invocat faptul că începând cu acest moment coexistă atât dreptul de creanță al statului cu privire la diferența de impozit suplimentar, creanță certă, lichidă și exigibilă, cu dreptul de creanță al contribuabilului asupra sumelor plătite în plus cu titlu de impozit, care se face venit la bugetul local, astfel că de drept trebuia să opereze compensarea între cele două creanțe reciproce.
Curtea va înlătura aceste susțineri ale intimatei-reclamante, deoarece se vor avea în vedere dispozițiile art. 116 C.pr.fisc (forma în vigoare începând cu 01.10.2010), potrivit cărora:
„1) Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie administrate de aceeași autoritate publică.
(2) Creanțele fiscale ale debitorului se compensează cu obligații datorate aceluiași buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile datorate altor bugete, în mod proporțional, cu respectarea condițiilor prevăzute la alin. (1).
(3) Creanțele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanțele fiscale ale debitorului reprezentând sume de restituit de aceeași natură. Eventualele diferențe rămase se compensează cu alte obligații fiscale ale debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (2).
(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile.
(5) În sensul prezentului articol, creanțele sunt exigibile:
a) la data scadenței, potrivit art. 111;
b) la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu opțiune de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii;
c) la data comunicării, potrivit legii, a unei decizii de soluționare a cererii de restituire a accizei sau taxei pe valoarea adăugată, după caz;
d) la data comunicării deciziei, pentru obligațiile fiscale principale, precum și pentru obligațiile fiscale accesorii stabilite de organele competente prin decizie;
e) la data depunerii la organul fiscal a declarațiilor fiscale rectificative, pentru diferențele de obligații fiscale principale stabilite de contribuabil;
f) la data comunicării actului de individualizare a sumei, pentru obligațiile de plată de la buget;
g) la data primirii, în condițiile legii, de către organul fiscal a titlurilor executorii emise de alte instituții, în vederea executării silite.
(6) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu. Dispozițiile art. 115 privind ordinea stingerii datoriilor sunt aplicabile în mod corespunzător.
(7) Organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operațiunii”.
Se reține în speță, în privința debitului principal în sumă de 308.356 lei, că la data de 01.10.2010 nu exista încă un act constatator al creanței.
Altfel spus, chiar dacă dreptul de creanță al statului era născut în privința acestui debit, și începând cu 01.10.2010 putea fi emisă decizie de impunere (în termenul de prescripție de 5 ani), o astfel de decizie a fost emisă abia la 31.05.2011, ca efect al verificărilor efectuate în cadrul inspecției fiscale.
De asemenea, nici în privința creanței reclamantei nu exista un act constatator anterior al existenței acesteia și al cuantumului sumei de restituit de la stat.
În aceste condiții, Curtea va reține că în mod corect organele fiscale au apreciat că creanțele reprezentând diferență de impozit de plată și diferență de impozit de restituit au fost constatate doar prin Decizia de impunere din 31.05.2011, iar nu mai devreme, astfel că nu putea opera compensarea.
Așadar, momentul comunicării deciziei de impunere, prin care a fost determinată creanța fiscală, este momentul la care se poate aprecia cu privire la existența unor creanțe certe și lichide, anterior cuantumul creanței nefiind determinat potrivit prevederilor art. 85 din Codul de Procedură fiscală.
În consecință, Curtea va aprecia că în cauză nu putea opera o compensare de drept între cele două creanțe, anterior stabilirii cuantumului acestora, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 116 alin 4 C.pr.fisc.
De altfel, acesta este și sensul avut în vedere de legiuitor la redactarea prevederilor art. 116 alin 5 lit. d C.pr.fisc., potrivit căruia „în sensul prezentului articol, creanțele sunt exigibile: la data comunicării deciziei, pentru obligațiile fiscale principale, precum și pentru obligațiile fiscale accesorii stabilite de organele competente prin decizie”.
În speță este vorba chiar de obligații fiscale principale și accesorii stabilite prin decizie de impunere, comunicată contribuabilului la data de 31.05.2011.
Pe cale de consecință, Curtea va înlătura susținerile intimatei-reclamante, însușite și de instanța de fond, cu privire la faptul că în speță a operat o compensare între cele două creanțe la data de 01.10.2010, câtă vreme, cel puțin cu privire la creanța fiscală, nu se poate susține că anterior datei de 31.05.2011, când a fost determinată prin decizia de impunere, creanța fiscală avea caracter cert, lichid și exigibil.
Constată în concluzie Curtea că obligațiile fiscale scadente la 30.09.2010, al căror cuantum a fost determinat ulterior, la 31.05.2011, prin decizie de impunere, au dobândit caracter cert și lichid abia la momentul comunicării deciziei de impunere, astfel că în mod corect recurenta intimata a apreciat că nu a operat compensarea, iar intimata-reclamantă datorează accesorii.
Urmează a fi înlăturate susținerile intimatei cu privire la aplicabilitatea, în speță, a interpretărilor Comisiei de proceduri fiscale, date prin Decizia nr. 3/18.12.2008, având în vedere că acestea se referă la aplicarea art. 12, 111, art. 114, art. 119 și art. 120 din Codul de procedură fiscală, respectiv la situația în care contribuabilul plătește o sumă mai mare decât cea înscrisă în declarația fiscală, iar ulterior baza se modifică (prin rectificarea declarației sau prin corectarea bazei declarate de către organele fiscale) în sensul că, într-adevăr, suma efectiv plătită era cea datorată, iar nu cea înscrisă eronat în declarația fiscală. D. în aceste condiții se apreciază că data plății este data la care s-a virat efectiv suma, apreciată eronat ca fiind „plătită în plus”, în raport de prima declarație rectificată.
În speță însă, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi plătit în anul 2010 un impozit pe clădiri mai mare decât cel declarat prin declarație fiscală, iar ulterior, în urma inspecției fiscale, s-a constatat că acesta era real datorat, astfel că nu se mai pot calcula majorări.
În speța de față este vorba despre existența unor suprasolivi provenind din impozite achitate suplimentar, cu alt titlu, și cu privire la care se impune compensarea iar nu constatarea efectuării unei plăți.
2/ Referitor la contestația formulată împotriva Notei de compensare nr. 1781/27.06.2011, Curtea va constata că aceasta este, la rândul său, nefondată.
Reține instanța de recurs că intimata-reclamantă, în urma comunicării deciziei de impunere din 31.05.2011, a formulat cerere de compensare a sumei de 327.111,96 RON cu impozitele suplimentare stabilite de organele fiscale prin decizia de impunere, compensarea urmând a fi realizată la data de 31.12.2010, iar nu la 31.05.2011.
Organele fiscale au efectuat compensarea sumelor reprezentând suprasolviri cu debite fiscale datorate, în cuantumul stabilit prin Decizia de impunere nr._/31.05.2011.
Reține Curtea că nemulțumirea intimatei-reclamante constă în aceea că, în opinia sa, compensarea trebuia realizată cu debitele restante până la 31.12.2010, având în vedere că inspecția fiscală a verificat perioada fiscală până la această dată și a stabilit obligații de plată până la 31.12.2010.
Curtea va reține că în mod corect aceste susțineri au fost înlăturate de organele fiscale, atât cu ocazia emiterii notei de compensare cât și cu ocazia respingerii contestației fiscale.
Este adevărat că inspecția fiscală a vizat inclusiv anul 2010, deci a stabilit existența unor obligații fiscale până la 31.12.2010.
Dar cuantumul acestor obligații, astfel cum s-a arătat anterior, a fost determinat abia la data de 31.05.2011, până în acel moment neputând opera compensarea.
Se reține că în mod corect prin decizia de soluționare a contestației s-a precizat că, atâta timp cât diferențele de plată nu au fost stabilite de contribuabil, prin declarație fiscală, ci de organul fiscal prin decizie de impunere (acestea fiind cele două modalități recunoscute de art. 85 alin 1 C.p.fiscală) atunci cu privire la momentul compensării aplicabile devin dispozițiile art. 116 alin 5 lit. d, referitoare la aceea că „exigibilitatea”, din punctul de vedere al compensării (și doar în această materie), este la data comunicării deciziei de impunere, iar nu la un alt moment anterior.
Atât reclamanta cât și instanța de fond s-au aflat în eroare cu privire la termenul folosit de legiuitor atunci când se referă la caracterul „exigibil” al creanței.
Textul art. 116 alin 5 C.pr.fiscală nu este de natură a înlătura de la aplicare dispozițiile art. 255 Cod fiscal, cu privire la momentul scadenței obligației de plată a impozitului/ taxei.
În mod evident, scadența obligației de plată a impozitului pe clădiri era la 30.09.2010, acesta fiind și motivul pentru care organele fiscale au calculat accesorii pentru debitele neachitate până la scadență, începând cu 01.10.2010.
Din punctul de vedere al compensării însă, atunci când creanța nu este determinată în baza declarației fiscale a contribuabilului, ci în baza unor verificări ulterioare ale organelor fiscale, legiuitorul a ales să stabilească un alt moment de la care creanța fiscală privind aceste obligații suplimentare să fie considerată „exigibilă”.
Este însă evident că termenul de „exigibil” din cuprinsul art. 116 alin 5 al Codului de procedură fiscală nu se referă la data de scadență a obligației de plată a impozitului, care este cea prevăzută de Codul fiscal, astfel cum dispune și art. 111 alin 1 din Codul de procedură fiscală, ci reprezintă o normă specială derogatorie în materie de exigibilitate, avută în vedere exclusiv în materie de compensare.
Pe cale de consecință, Curtea va constata că în mod corect compensarea nu a fost realizată de organele fiscale la data de 31.12.2010, astfel cum a solicitat reclamanta, câtă vreme textul expres în materia de compensare, mai exact art. 116 alin 5 lit. d C.pr.fisc stabilesc un alt moment la care aceasta putea fi realizată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea urmează a constata că toate actele contestate de intimata – reclamantă sunt legale și temeinice, pe aspectele deduse judecății de aceasta, iar în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C., instanța de fond realizând o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 23, 85, 111 și 116 C.pr.fisc, astfel că în conformitate cu prevederile art.312 C. urmează a admite recursul și, modificând în tot sentința recurată, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA DE I. ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1, împotriva sentinței civile nr. 3098 din 29.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. I. D. & CONTRACTOR S.A..
Modifică sentința atacată, în sensul că:
Respinge acțiunea reclamantei S.C. I. D. & CONTRACTOR S.A. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA DE I. ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 27.11.2014
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. I. C. A. J. A. P.
GREFIER
G. P.
Red A.P. – 2ex./21.01.2015
Tribunalul București - Secția a-IX-a – jud. S. S. C.
← Excepţie nelegalitate act administrativ. Sentința nr.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 1073/2014. Curtea de... → |
---|