Obligaţia de a face. Decizia nr. 5714/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5714/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-06-2014 în dosarul nr. 2660/122/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ /C./2012
DECIZIA CIVILĂ NR.5714
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 30.06.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE – B. C.
JUDECĂTOR – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
GREFIER – C. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă INSTITUȚIA P. G. prin PREFECT - SERVICIUL PUBLIC COMUNITAR REGIM PERMISE DE CONDUCERE ȘI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR împotriva sentinței civile nr.406/2013/C. din 21 mai 2013 pronunțate de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr._ având ca obiect „obligație de a face”, în contradictoriu cu intimatul – reclamant I. M. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, nu se prezintă părțile.
Față de lipsa părților la apelul nominal, date fiind dispozițiile art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea cauzei la sfârșitul listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează: recursul se află la primul termen de judecată, prin rezoluție s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte obligația de a depune taxă judiciară de timbru de 2 lei și timbru judiciar de 0,3 lei, sub sancțiunea anulării cererii, recurenta-pârâtă a transmis precizări în ce privește obligația de plată a taxei de timbru, la data de 29.01.2014.
Curtea revine asupra obligației de timbrare a recursului cu taxă de timbru de 2 lei și timbru judiciar de 0,3 lei și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.406/2013/C. din 21 mai 2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul G. - Secția Civilă a respins excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă, a admis cererea formulată de reclamantul I. M.-C. prin reprezentant legal I. M. în contradictoriu cu pârâta Instituția P. - județul G. - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor și, în consecință, a obligat pârâta să procedeze la înmatricularea autovehiculului marca Audi A4 cu nr. de identificare WAUZZZ8EZ1A7775, fără plata taxei de poluare.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr._ reclamantul I. M.-C. prin reprezentant legal I. M. a chemat în judecată pe pârâta Instituția P. Județului G. - Serviciu Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor prin care a solicitat anularea adresei nr._/08.10.2012 emisă de pârâtă prin care aceasta a refuzat nejustificat înmatricularea autoturismului marca Audi, fără plata taxei pe emisii poluante; recunoașterea dreptului său de a i se înmatricula autoturismul marca Audi precum și obligarea pârâtei la înmatricularea autoturismului și atribuirea de numere provizorii până la soluționarea cauzei. A reținut Tribunalul că în motivarea cererii, partea reclamantă a aratat că la data de 01.10.2012 a cumpărat de la I. V. din Spania un autoturism marca Audi, astfel că vehiculul este fabricat . al Uniunii Europene. La data de 04.10.2012 a prezentat documentele acestui vehicul pentru a fi înmatriculat la sediul pârâtei Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Instituției P. județului G. care însă a refuzat să dea curs cererii sale motivând că deși vehiculul este de proveniență EU, este la prima înmatriculare pe teritoriul României și este obligat să plătească taxa de emisii poluante prevăzută de Legea nr.9/2012 și să facă dovada acestei plăți, reclamantul neprezentând această dovadă. Reclamantul arată că acest refuz este nejustificat deoarece prin instituirea acestei taxe și prin condiționarea înmatriculării vehiculelor second-hand provenite din țările membre UE de plata acesteia, sunt încălcate principiul priorității dreptului comunitar față de cel național, principiul aplicării directe a dreptului comunitar și principiul nediscriminării. Taxa de emisii poluante a fost instituită prin Legea nr.9/2012 cu nerespectarea dispozițiilor legale și încălcând în mod flagrant dispozițiile tratatului Comunității Europene. În drept au fost invocate disp.art.1 alin.1, art.7 din Legea nr.554/2004, art.90 din Tratatul Constitutiv al UE, art.11, art.148 alin.2 și art.148 alin. 4 din Constituția României și Legea nr.157/2005 privind ratificarea Tratatului de aderare a României și Bulgariei la UE.
De asemenea, Tribunalul a reținut că pârâta, deși legal citată, nu s-a prezentat în fața instanței, nu a solicitat probe și nici nu a formulat întâmpinare, însă a depus note scrise prin care a invocat excepția prematurității cererii e chemare în judecată, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată și nefondată.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul a reținut următoarele:
Asupra excepției invocate de către pârâtă, potrivit disp.art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În prezenta cauză se constată că reclamantul s-a adresat pârâtei cu o cerere de înmatriculare a autoturismului marca Audi, cerere respinsă, punându-i-se în vedere să achite taxa pentru emisiile poluante prin adresa cu nr._/08.10.2012.
Este evident că indiferent de demersurile reclamantului atitudinea pârâtei a fost categorică și în aceste condiții cererea de revocare a refuzului de a înmatricula autoturismul fără plata taxei pentru emisii poluante ar fi fost inutilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.137 C.pr.civ, Tribunalul respinge excepția invocată de către pârâtă.
Pe fondul cauzei, analizând susținerile reclamantului, apărările pârâtei și probele administrate în cauză, Tribunalul constată că reclamantul a achiziționat un autovehicul care a fost înmatriculat pentru prima dată la 08.01.2001 în Spania, stat membru al Uniunii europene și, considerând nelegală instituirea taxei pentru emisii poluante pentru înmatricularea autovehiculului, reclamantul s-a adresat pârâtei cu solicitarea de a-i înmatricula mașina, fără a plăti această taxă, solicitarea sa nefiind primită, motiv pentru care reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu prezenta acțiune.
Problema care se pune în speța de față, este de a se stabili dacă norma internă în baza căreia s-a pretins de poluare, respectiv Legea nr.9/2012 este contrară normei comunitare reprezentată de art.90 din Tratat.
Tribunalul reține că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr.343/2006 sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr.343/2006 prin OUG nr.110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate.
Ulterior, prin adoptarea OUG nr.50/2008 a fost instituită taxa de poluare pentru autovehicule, actul normativ conținând reguli cu privire la autovehiculele ce intră sub incidența acestei taxe cât și a condițiilor de percepere a acesteia, pentru ca apoi, prin adoptarea Legii nr.9/2012 să fi dată o nouă formă acestei taxe, însă în fond, în substanța sa, taxa de poluare este aceeași (cel puțin la data judecării pricinii), față de aspectele ce mai jos vor fi descrise.
Taxa de poluare percepută reclamantului are caracterul unei taxe discriminatorii față de situația existență la nivel național în cazul actelor translative de proprietate a unui autovehicul folosit, în contextul în care în speță, autovehiculul a fost deja înmatriculat în alt stat, fiind plătită taxa de primă înmatriculare, pe când prin art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, se prevede că „Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”.
Deci în ipoteza ultimă redată, plata acestei taxe intervine numai în cazul în care obiectul dreptului de proprietate îl constituie un autovehicul pentru care nu s-a plătit taxa de primă înmatriculare reglementată de Codul fiscal, cu mențiunea că indiferent de denumirea dată de legiuitor acestei taxe, impunerea sa este nelegală și discriminatorie cu privire la autovehiculele ce provin dintr-un stat UE în raport de autovehiculele din România.
Mai mult, suspendarea aplicării art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 prin art.1 din Ordonanța de urgență nr.1/2012, începând cu 31.01.2012 până la 01.01.2013, articol care face referire strictă la autovehiculele rulate în România, creează și menține regimul discriminatoriu arătat.
Prin urmare, taxa de poluare pentru autovehicule se datorează (cel puțin la data judecării pricinii) cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autovehicul. Tribunalul observă că această taxă nu este percepută pentru autovehiculele deja înmatriculate în România, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară.
Potrivit dispozițiilor art.148 alin.2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, transpunându-se astfel în legislația internă principiul aplicării directe și al supremației dreptului comunitar.
Conform dispozițiilor art.110 (fost art.90) paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, aplicabil prezentei spețe, nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, fiind interzise, astfel, taxele discriminatorii și protecționiste.
Aceste dispoziții au făcut obiectul unei largi jurisprudențe a Curții de Justiție a Comunităților Europene, care a decis ca fiind esențial în stabilirea caracterului unei taxe ca fiind discriminatorie, aspectul că aceasta este determinată de traversarea graniței de către bunul supus taxei, dintr-o țară comunitară în alta.
Rezultă din aceste dispoziții legale, că taxa de poluare impusă autoturismului reclamantului, autoturism cumpărat dintr-un stat membru al Uniunii Europene și care era înmatriculat într-un stat comunitar încă de la data de 22.05.2006, este determinată de traversarea graniței de către acesta dintr-o altă țară comunitară în România, astfel încât această taxă impusă de autoritățile române este una discriminatorie, fiind interzisă de dispozițiile art.110 (fost art.90) din Tratatul Comunității Europene.
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.J.C.E. că art.110 (fost art.90) din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art.110 (fost art.90) din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Astfel, pentru a aprecia asupra incidenței acestui text în privința taxei de poluare, astfel cum a fost aceasta reglementată în legislația națională, se impune mai întâi analiza jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene în cauze privind reglementări similare ale altor state membre (Cauza C-345/93 Nunes Tadeu, Cauza C-393/98 Gomez Valente).
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie și, prin urmare interzisă la impunere în statele membre, în sensul art.90 paragraful 1 din Tratat, s-a decis, între altele, în cauzele C-290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și Németh I. unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât această taxă este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru.
Această taxă de poluare nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, stat comunitar de la 01.01.2007, fiind percepută exclusiv, pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară. Pentru autovehiculele deja înmatriculate în România, taxa nu se mai percepe cu ocazia vânzării ulterioare, ceea ce demonstrează că această taxă se aplică doar ca urmare a achizițiilor intracomunitare și este o taxă cu echivalent taxelor vamale la import.
Pentru aceste considerente, Tribunalul admite cererea formulată de reclamantul I. M.-C. prin reprezentant legal I. M., în contradictoriu cu pârâta Instituția P. - județul G. - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor și în consecință obliga pârâta să procedeze la înmatricularea autovehiculului respectiv, fără plata taxei de poluare.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 16.12.2013, a declarat recurs, înregistrat la data de 24.12.2013, pârâta Instituția P. – județul G. pentru Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, solicitând admiterea recursului, rejudecarea cauzei și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate de reclamant.
În motivare, a arătat recurenta că în mod nelegal instanța de fond a reținut caracterul nejustificat al refuzului înmatriculării autoturismului fără plata taxei pentru emisiile poluante deoarece Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor este o instituție publică căreia îi incumbă obligația legală de a efectua operațiunea de înmatriculare decât și sub condiția impusă de legiuitor, respectiv aceea de a face dovada plății taxei pentru emisiile poluante, în condițiile în care reclamantul nu se încadrează în excepțiile expres stabilite de art. 3, al. 1, lit. a) - d) din Legea nr. 9/2012.
Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor din cadrul Instituției P. - județul G. nu poate, contrar prevederilor legale, să procedeze la înmatricularea și eliberarea certificatului de înmatriculare fără plata taxei pentru emisiile poluante întrucât plata acestei taxe este o operațiune obligatorie și prealabilă înmatriculării, care ține de aspectul fiscal, Direcția Generală a Finanțelor Publice G. fiind emitentul deciziei de calcul a taxei rezultată din aplicarea elementelor de calcul prevăzute de art. 6 din Legea nr. 9/2012 și de H.G. nr. 9/2012.
Mai mult decât atât, reclamantul nu s-a regăsit în niciuna din situațiile de scutire de la achitarea acestei taxe, exhaustiv prevăzute în cuprinsul art. 3, al. 1, lit. a)- d) din Legea nr.9/2012.
Referitor la criticile numeroase pe care reclamantul le aduce Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, reținute ca atare de către instanța de fond, deși reclamantul își justifică demersul său judiciar pe refuzul Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor de a proceda la înmatricularea autovehiculului său fără plata taxei pentru emisiile poluante, neconformitatea Legii nr. 9/2012 cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu poate fi invocată în contradictoriu cu o autoritate publică care, în exercitarea propriilor atribuții, este ținută doar la constatarea achitării ori a neachitării taxei de poluare, aspect în raport cu care își realizează competențele după cum impune legea.
Referitor la compatibilitatea acestei taxe cu dreptul comunitar, în speță nu sunt încălcate dispozițiile art. 110 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene.
Astfel, potrivit prevederilor legale enunțate anterior, niciun stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor țări membre ale Comunității unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. Or, taxa de poluare instituită de dispozițiile Legii nr. 9/2012 nu poate fi asimilată impozitelor interne, aceasta taxă fiind percepută pentru asigurarea protecției mediului tuturor proprietarilor de autoturisme care, prin înmatricularea acestora în România, înțeleg să le utilizeze pe teritoriul României, contribuind, astfel, la poluarea mediului. Aceasta taxă nu este percepută doar persoanelor care doresc să înmatriculeze și să utilizeze un autoturism second hand, importat din Uniunea Europeană, ci tuturor persoanelor care doresc să înmatriculeze și să utilizeze un autoturism, indiferent de proveniența sau de vechimea acestuia, astfel încât nu se poate susține caracterul discriminatoriu al taxei.
Față de cele menționate anterior, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii formulate de reclamant.
A solicitat recurenta judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ. (1865).
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 și următoarele C.pr.civ., Legea nr. 554/2004, Ordinul M.A.I. nr. 1501/2006.
Legal citat, intimatul – reclamant I. M.-C. nu a formulat întâmpinare.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:
Art. 312 alin. 3 C.pr.civ.(1865) – aplicabil față de disp. art. 3 din Legea nr. 76/2012 și data înregistrării acțiunii, respectiv 15.10.2012 - prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 [când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii], iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.
Totodată, disp. art. 3041 C.pr.civ. prevăd că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”.
Recursul este nefondat.
Din analiza înscrisurilor atașate în dosarul tribunalului (fila 9), Curtea constată că prin adresa nr._/08.10.2012, recurentul-pârât a comunicat intimatului-reclamant refuzul înmatriculării autoturismului marca Audi, întrucât este necesar a fi achitată taxa pentru emisiile poluante prevăzută de Legea nr. 9/2012.
Curtea mai constată că la data de 08.10.2012, dată la care reclamantul a solicitat înmatricularea autoturismului mai sus-menționat în România, autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2001 într-un alt stat membru al Uniunii Europene (fila 11 din dosarul tribunalului), erau în vigoare prevederile Legii nr. 9/2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 17/10.01.2012.
Astfel, intimatului-reclamant i s-a solicitat plata taxei pe emisii poluante provenite de la autovehicule în temeiul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, conform cărora obligația de plată a taxei intervine cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România, aceste prevederi legal instituind obligația plății taxei pe poluare pentru autoturismele achiziționate din străinătate. Prin introducerea art. 4 alin. 2 al Legii nr. 9/2012, conform căruia obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa fiind astfel datorată și pentru autoturismele achiziționate din România, s-a urmărit înlăturarea tratamentului discriminatoriu instituit de O.U.G nr. 50/2008 între autoturismele second-hand achiziționate din țară și cele achiziționate din Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, acest efect nu s-a produs la data relevantă întrucât prin art. 1 al O.U.G. nr. 1/2012 a fost suspendată aplicarea prevederilor art. 4 alin.2 din Legea nr. 9/2012 până la data de 01.01.2013.
În consecință, Curtea apreciază că reglementarea națională a taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule, reprezentată de Legea nr. 9/2012, astfel cum i-a fost suspendată aplicarea în ceea ce privește disp. art. 2 lit. i), art. 4 alin. 2 și art.5 alin. 1 prin O.U.G. nr. 1/2012 în intervalul de până la data de 01.01.2013, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării/transferului de proprietate, taxa pentru emisii poluante nu se percepea, fiind suspendată.
În acest sens din urmă sens, a statuat Curtea de Justiție prin ordonanța pronunțată la 3 februarie 2014, în cauzele conexate C-97/13 și C-214/13, S. G. C. împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș, Administrația Fondului pentru Mediu, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. împotriva G. C., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Astfel, în ordonanța menționată a reținut instanța din Luxemburg următoarele:
„(30) (…) Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă. (31). Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.”
Considerentele ordonanței CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pentru emisii poluante instituite prin Legea nr. 9/2012 coroborat cu efectul suspensiv generat de OUG nr. 1/2012, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene.
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
În acest context, refuzul autorității publice de înmatriculare a autoturismului litigios prin opunerea obligației de plată a unei taxe ce contravine dreptului european în materie apare ca fiind nejustificat în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, circumstanțiat însă exclusiv la respectiva taxă, cu menținerea în continuare a obligației de verificare și îndeplinire a tuturor celorlalte condiții specifice înmatriculării autoturismelor potrivit normelor juridice incidente.
Nici faptul că, după data introducerii cererii de chemare în judecată, efectul suspensiv de executare al O.U.G. nr. 1/2012 încetase prin împlinirea termenului prevăzut de norma în discuție, nu este de natură a determina lipsirea de temei a acțiunii, căci raportul juridic de drept administrativ dedus instanței spre soluționare se născuse la un moment anterior, adică odată cu formularea cererii de înmatriculare și refuzul autorității publice intervenite în cursul lunii octombrie 2012, acesta fiind cel care a determinat învestirea instanței de judecată.
În același sens, nu se poate reține nici faptul ulterior al abrogării Legii nr. 9/2012 prin . OUG nr.9/2013 privind timbru de mediu, deoarece raportul juridic de drept administrativ era deja născut între părțile litigante, refuzul de înmatriculare intervenind, după cum s-a menționat deja, în luna octombrie 2012, ceea ce face ca noul act normativ să nu fi fost adoptat sau în vigoare la data respectivă pentru a justifica refuzul, iar incidența lui ar implica o aplicare retroactivă, contrară art. 15 din Constituția României.
În aceste condiții, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 312 C.pr.civ. (1865) și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă INSTITUȚIA P. G. PRIN PREFECT - SERVICIUL PUBLIC COMUNITAR REGIM PERMISE DE CONDUCERE ȘI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR împotriva sentinței civile nr.406/2013/C. din 21 mai 2013 pronunțate de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul – reclamant I. M. C. ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, B. C. V. H. O. D. P.
GREFIER,
C. M.
Red./Tehnored. B.C. /2ex./iulie 2014
Judecător fond: G. T. / Tribunalul G. - S. Civilă
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 6181/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 9036/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
