Pretentii. Decizia nr. 1337/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1337/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 6742/87/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI F.
DECIZIA CIVILĂ NR. 1337
Ședința publică de la 24.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. B.
JUDECĂTOR - D. M. D.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE Z. prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN, împotriva Sentinței civile nr. 399/13.03.2013 pronunțate de Tribunalul Teleorman-Secția de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și C. Administrativ și F., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant L. P. – ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ, cauza având ca obiect „pretenții-restituire taxă auto”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, la data de 24.02.2014, prin serviciul registratură, intimatul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise, într-un singur exemplar, solicitând judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă, după care:
Curtea ia act că în prezent, conform OUG nr. 74/2013, HG nr. 520/2013 și OPANAF nr. 1104/2013 și nr. 2211/2013, Administrația Finanțelor Publice Z. a fost reorganizată în S. F. Orășenesc Z. din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, motiv pentru care dispune rectificarea citativului, în sensul menționării denumirii actuale a recurentei.
Curtea constată cererea de recurs în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 399/13.03.2013, Tribunalul Teleorman a admis acțiunea formulată de reclamantul Întreprinderea Individuală L. P. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Z. și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.868 lei, reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule, actualizată cu indicele de inflație de la data plații și pâna la data achitarii efective.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că reclamantul a achiziționat dintr-un stat membru al Uniunii Europene un autoturism second-hand,, pentru a cărui înmatriculare în România a achitat taxa pe poluare de 8.868 lei.
A arătat în esență că taxa pe poluare reglementată de OUG nr. 50/2008 urmărește un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi și este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, contravenind art. 90 par. 1 din Tratatul CE, care interzice taxarea internă discriminatorie. A arătat astfel că taxa se aplică doar autoturismelor înmatriculate în România după . OUG nr. 50/2008, nu și celor înmatriculate anterior, astfel că autoturismele second-hand introduse în țară din spațiul UE după . ordonanței sunt grevate de o sarcină fiscală care nu se aplică autoturismelor second-hand aflate în circulație, interzisă de legislația europeană. A invocat în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În temeiul principiului supremației dreptului comunitar și reținând totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, Tribunalul a concluzionat că taxa pe poluare a fost percepută reclamantului cu încălcarea dreptului Uniunii, astfel că se impune restituirea acesteia, actualizată cu indicele de inflație.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația Finanțelor Publice Z. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman.
În motivare a arătat că în mod greșit a reținut Tribunalul că taxa pe poluare contravine dreptului european, aceasta fiind legal datorată atâta timp cât este prevăzută în dreptul intern. A susținut că, prin caracterul ei fiscal, taxa intră în regimul intern de impozitare, domeniu rezervat prerogativelor suverane ale statelor membre, și, totodată, că reprezintă reflecția în plan fiscal a principiului „poluatorul plătește”, fiind percepută tuturor proprietarilor de autoturisme. De asemenea, a învederat că legea-cadru europeană este obligatorie doar în ceea ce privește rezultatul ce trebuie atins, alegerea mijloacelor fiind lăsată la latitudinea autorităților naționale, iar organele fiscale sunt obligate să respecte opțiunea legiuitorului naționale.
Recurenta a menționat și faptul că în fața instanței de fond a solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemată în garanție, a Administrației Fondului pentru Mediu, aceasta fiind instituție ce administrează taxa pe poluare, pe care organele fiscale doar o încasează.
A formulat și critici străine cauzei, privind pretinsa sa obligare la plata cheltuielilor de judecată și a dobânzii aferente taxei pe poluare.
Intimatul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE, al cărui scop este acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa pe poluare nu are caracter discriminatoriu deoarece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Curtea constată că această concluzie se confirmă și în cauza de față, având în vedere cuantumul deloc neglijabil al taxei plătite de intimat, de 8.878 lei, raportat la prețul tranzacției intracomunitare, de 500 euro, valoare ce nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Curtea reține așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
Recurenta a mai susținut că legislația europeană este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii doar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, fiind la latitudinea autorităților naționale forma și mijloacele prin care se asigură atingerea rezultatului, iar taxa de poluare instituită de OUG nr. 50/2008 reprezintă opțiunea legiuitorului național.
Curtea reține că recurenta face confuzie între întinderea forței juridice obligatorii a diferitelor acte juridice comunitare. Astfel, doar directivele sunt obligatorii numai în privința rezultatului, în timp ce prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
Pentru toate aceste motive, taxa pe poluare achitată de intimatul-reclamant fiind percepută în mod nelegal, se impune restituirea sa, iar prima instanță în mod corect a admis acțiunea.
Cât privește chemarea în garanție a Administrației Fondului pentru Mediu, se constată că o asemenea cerere nu a fost formulată în fața instanței de fond, fiind inadmisibilă direct în recurs, astfel că nu se impune a fi analizate susținerile recurentei sub acest aspect.
Criticile formulate la adresa sentinței recurate fiind așadar neîntemeiate, în baza art. 312 C.pr.civ, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât S. F. ORĂȘENESC Z. PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI împotriva Sentinței civile nr. 399/13.03.2013 pronunțate de Tribunalul Teleorman – Secția de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și C. Administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant L. P. – ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 februarie 2014.
Președinte Judecător Judecător M. B. D. M. D. C. P.
Grefier
M. G.
Red.MB/19.03.2014
| ← Alte cereri. Decizia nr. 7885/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Decizia nr. 9349/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
