Pretentii. Decizia nr. 1975/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1975/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-03-2014 în dosarul nr. 1680/87/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1975
Ședința publică de la 13.03.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - G. D.
JUDECĂTOR - A. Ș.
JUDECĂTOR - L. E. F.
GREFIER - A. C.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de recurenta pârâtă Administrația Finanțelor Publice T. M. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 881/23.05.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul reclamant R. G. și intimata pârâtă Administrația F. pentru Mediu.
La apelul nominal făcut în ședința publică, atât la prima strigare, la ordine, cât și la sfârșitul ședinței de judecată, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează Curții că ambele părți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă conform art.411 alin.2 C.pr.civ.
Curtea, în temeiul art.394 alin.1 C.pr.civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
P. acțiunea înregistrată sub nr._ din 29.03.2013, reclamantul R. G. a chemat în judecată pe pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T. M. și ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU BUCUREȘTI solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de adresa nr. 2714/28.01.2013, precum și obligarea acestora la restituirea contravalorii taxei de poluare în cuantum de 3404 lei, cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
P. sentința civilă nr. 881/23.05.2013, Tribunalul Teleorman a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația F. pentru Mediu, invocată din oficiu de instanță, a admis acțiunea formulată de reclamant, a dispus anularea adresei nr. 2714/28.01.2013 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 3.404 lei, achitată cu titlu de taxă de poluare cu chitanța ., nr._/30.06.2010, cu actualizare la data plății și la plata dobânzii calculată potrivit art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (r3), cu modificările și completările ulterioare, a respins acțiunea reclamantului față de pârâta Administrația F. pentru Mediu, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 1543 lei, reprezentând onorariu de avocat, taxă de timbru și timbru judiciar.
Împotriva sentinței civile nr. 881/23.05.2013 pronunțate de Tribunalul Teleorman a formulat recurs pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN în numele AFP T. M., înregistrat pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a la data de 15.07.2013, solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
Recurenta-pârâtă Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului Teleorman motivează că hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal si a fost data cu aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedura civila)
Arată că instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea reclamantului, obligând pârâta la restituirea taxei de poluare, întrucât suma a fost plătită ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, ci în baza unei decizii de calcul a taxei de poluare emisă în baza OUG nr. 50/2008.
In aceasta cauza nu se poate vorbi de încălcarea principiului discriminării produselor importate față de produsele interne atâta timp cât potrivit reglementărilor naționale, taxa pentru autoturismele noi, care se plătește cu ocazia primei înmatriculări în România, este aceeași, indiferent de proveniența lor, respectiv din producția internă, import sau din achiziții intracomunitare. Comisia Europeană nu a contestat niciodată instituirea taxei ca atare, ci a solicitat reașezarea modalității de calcul, în sensul armonizării legislației românești cu cea europeană, invocând necesitatea respectării prevederilor art.90 (110) din Tratat, potrivit cărora nici un stat membru nu trebuie să supună în mod direct sau indirect produsele din alte state membre unor impozite interne de orice natură ar fi acestea, superioare celor care se aplică în mod direct sau indirect produselor naționale similare.
Pentru a se conforma acestor cerințe, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicul provenite de la autovehicule intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2008 și Legea nr. 9/2012 intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012.
In aceasta cauza, in mod greșit, instanța de fond a admis cererea intimatului reclamant, obligând paratele la restituirea sumei de 3.404 lei, achitată cu titlu de taxa de poluare, întrucât aceasta nu s-a aflat in niciuna dintre situațiile expres si limitativ prevăzute de lege.
P. instituirea taxei de poluare, prevăzuta de OUG nr. 50/2008, nu sunt încălcate prevederile art. 90 din Tratatul Comunităților Europene (modificat si renumerotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), aceasta neputând fi asimilata impozitelor interne, deoarece taxa de poluare este perceputa pentru asigurarea protecției, mediului tuturor proprietarilor de autoturisme.
Instanța a reținut in mod greșit ca aceasta discriminare, a fost introdusa de legiuitor cu intenția de protejare a industriei interne, deoarece taxa de poluare se aplica tuturor autovehiculelor, indiferent de tara de proveniența, respectiv din producția internă, import sau din achiziții intracomunitare.
Instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 90 din Tratatul de instituire a CE (modificat și renumerotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), privind compatibilitatea Legii nr. 9/2012, examinată în raport de modificările aduse de O.U.G. nr. 218/2008, întrucât scutirea de la plata taxei de poluare pentru autovehiculele noi, operează pentru perioada 15.12.2008 – 31.12.2009, ori față de împrejurarea în care taxa a fost stabilită la altă dată, aprecierea ca discriminatorie și nelegală a taxei de poluare, este total greșită.
Recurenta-pârâtă Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului Teleorman motivează că hotărârea atacată este dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești.
Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituția României „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, sunt prevăzute numai prin lege”, astfel, nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale. Această atribuție revine Curții Constituționale sau Parlamentului României, singurele în măsură să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de poluare, contravine Constituției sau Tratatelor Uniunii Europene și să adopte hotărâri în consecință.
Astfel, eventuala nelegalitate a dispozițiilor Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, nu poate face obiectul controlului exercitat de o instanță judecătorească, în cadrul unei acțiuni având ca obiect restituirea taxei de poluare.
Totodată, se reține că instituirea taxei de poluare pentru autovehicule prin Legea nr. 9/2012, reprezintă voința legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să o respecte, în baza art. 13 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora „interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului, în scopul realizării cerințelor legii”, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor constituționale, numai Parlamentul sau Guvernul, pe baza delegării legislative, sunt abilitate să adopte măsuri legislative, pentru modificarea și completarea actelor normative interne, pentru asigurarea compatibilității acestora cu dreptul comunitar.
P. admiterea cererii intimatului-reclamant și exonerarea acestuia de la plata taxei de poluare, instanța de fond s-a substituit autorităților cu atribuții în elaborarea actelor normative, în condițiile în care atributul exclusiv al instanțelor judecătorești este aplicarea legislației specifice actului dedus judecății.
În ce privește obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată arată că în mod greșit instanța a reținut ca fiind dovedită culpa sa procesuală, deoarece aceasta nu a făcut decât să aplice legea în vigoare la acea dată, și anume OUG nr. 50/2008, iar materia cheltuielilor de judecată este reglementată de art. 274-277 din codul de procedură civilă și reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea procesuală. Rolul cheltuielilor de judecată este și acela de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală. Ele au rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare. P. aceasta, cheltuielile de judecată constituie și o frână în calea procesivității excesive.
În această cauză, nefiind vinovată de declanșarea activității judiciare, AFP T. M. consideră că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat recurenta DGPFMB prevederile art. 299 - 316 din Codul de procedură civilă.
Intimatul R. G. a formulat întâmpinare, la data de 30.07.2013, prin care a arătat că cererea trebuie recalificată ca apel, conform art. 466 și urm. Noul C. proc. Civ. și solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Curtea constată că cererea de recalificare a căii de atac nu este fondată.
Conform art. 9 coroborat cu art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevederile C.p.civ se aplică în cazul în care „legea specială nu cuprinde dispoziții referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanței ori calea de atac și termenul de exercitare a acesteia”.
Iar potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în 15 zile de la comunicare”.
Analizând motivele de recurs, Curtea constată că nu sunt fondate.
În mod corect prima instanță a procedat la admiterea acțiunii, reținând încălcarea normelor de drept comunitar în ce privește obligația plății taxei de primă înmatriculare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008.
Această soluție este confirmată de Hotărârea pronunțată de CJUE la data de 07.07.2011 în cauza N. împotriva României în care s-au reținut următoarele:
„Este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare în cauză în acțiunea principală nu face deosebire nici între autovehicule, în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale”. (Hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi și Németh, C 290/05 și C 333/05, R.., p. I_, punctul 47).
În ceea ce privește o taxă precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, este necesar, astfel cum Curtea a arătat deja la punctul 38 din Hotărârea din 7 aprilie 2010, T. (C 402/09, nepublicată încă în Repertoriu), să se examineze neutralitatea taxei în cauză, în special între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a acestei taxe.
Desigur, astfel cum a subliniat guvernul român, articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente (Hotărârile Nádasdi și Németh, punctul 49, și T., punctul 50, citate anterior).
În plus și cu siguranță, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta stabilește aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. P. urmare, taxa aplicată după . acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Această din urmă împrejurare nu poate, prin ea însăși, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme (Hotărârea T., citată anterior, punctul 51).
Cu toate acestea, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale (Hotărârea T., citată anterior, punctul 52 și jurisprudența citată).
În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele prezente pe piață într un stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state membre constituie produse concurente (Hotărârea T., citată anterior, punctul 55 și jurisprudența citată).
Rezultă că, în pofida constatărilor efectuate la punctele 21 și 22 din prezenta hotărâre, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, O.U.G. nr. 50/2008 cu modificările ulterioare menține un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (Hotărârea T., citată anterior, punctul 60).
Având în vedere considerațiile care precedă, se reține că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Având în vedere aceste considerente și față de caracterul accesoriu al cererii de obligare a pârâtei- recurente la plata cheltuielilor de judecată, față de prevederile art. 274 C.p.civ., Curtea constată că Tribunalul a pronunțat o sentință temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge cererea de recalificare a căii de atac.
Respinge recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice T. M. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, cu sediul în A., ., jud. Teleorman, împotriva sentinței civile nr.8812/23.05.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul reclamant R. G., cu domiciliul ales la CA „S. M. Ș.” din T. M., ., jud. Teleorman și intimata pârâtă Administrația F. pentru Mediu cu sediul în București, Splaiul Independenței Corp A nr.294, sect.6, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 13.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. A. Ș. L. E. F.
GREFIER
C. A.
Red. A.Ș./A.N.
5 ex/
Jud. fond T.T.: N. M.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1339/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2638/2014.... → |
|---|
