Pretentii. Decizia nr. 2594/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2594/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-03-2014 în dosarul nr. 22863/3/2012
Dosar nr.:_ |
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a de C. ADMINISTRATIV și FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.: 2594
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 31.03.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: F. C. M.
JUDECĂTOR: P. C.
JUDECĂTOR: G. I. C.
GREFIER: C. P.
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul – reclamant G. Ș. și de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 4758 din data de 23.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în litigiul având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul – reclamant, prin apărător ales Av. C. Șapera, cu împuternicire avocațială la dosarul cauzei, lipsind celelalte părți procesuale.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea interpelează partea prezentă dacă mai are alte cereri de formulat sau dacă mai solicită administrarea altor probe.
Recurentul – reclamant, prin apărător ales, solicită admiterea recursului cu consecința admiterii, în integralitate, a acțiunii de la fond. Prin urmare, solicitarea recurentului – reclamant este de a i se restitui sumele de bani achitate cu titlu de taxă de poluare .
Se învederează de partea prezentă că termenul de prescripție pentru a formula cererea de restituire a timbrului de mediu pe calea unei acțiuni în justiție curge de la momentul încasării efective .
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții prezente pe fondul pricinii.
Intimatul – reclamant, prin apărător ales, solicită admiterea propriei cereri de recurs și respingerea recursului declarat de partea adversă, ca neîntemeiat în raport de spețele în care CJUE s-a pronunțat.
Curtea, în temeiul prevederilor art. 150 C.Pr.Civ., declară dezbaterile încheiate și reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 4758 din 23.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul G. Ș. împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 3 și a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 6739 lei reprezentând taxă de poluare și să-i plătească cheltuielile de judecată în sumă de 739,3 lei.
Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata dobânzii fiscale și a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chemate în garanție Administrația F. pentru Mediu, fiind obligată chemata în garanție la plata către pârâtă a sumelor pe care aceasta a fost obligată să le plătească reclamantului.
În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a achiziționat din Germania un autoturism marca AUDI, înmatriculat pentru prima dată în această țară la data de 15.01.2008 și pentru înmatricularea căruia în România a fost obligat la plata taxei speciale pe poluare în cuantum de 6739 lei conform deciziei de calcul al taxei pe poluare nr._/11.05.2012 și a chitanței . nr._.
Reclamantul a fost obligat la plata taxei pe poluare în temeiul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, conform cărora obligația de plată a taxei intervine cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România, aceste prevederi legal instituind obligația plății taxei pe poluare pentru autoturismele achiziționate din străinătate.
Prin introducerea art. 4 alin. 2 conform căruia obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare fiind astfel datorată și pentru autoturismele achiziționate din România, s-a urmărit înlăturarea tratamentului discriminatoriu instituit de OUG nr. 50/2008 între autoturismele second-hand achiziționate din țară și cele achiziționate din Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, acest efect nu s-a produs întrucât prin art. 1 al OUG nr. 1/2012, a fost suspendată aplicarea prevederilor art. 4 alin.2 din Legea nr. 9/2012 până la data de 1.01.2013.
Conform cu art. 110 din TFUE, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Aceste dispoziții comunitare au prioritate față de dreptul național, atât în baza art. 168 alin. 2 și 6 din Constituție („ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”), cât și în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, conform căruia orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1966) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
Dispozițiile interne ce reglementează obligația de plată a taxei pe poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Analizând dispozițiile Legii nr.9/2012, față de împrejurarea că prevederile art. 4 alin. 2 au fost suspendate prin art. 1 al OUG nr. 1/2012, tribunalul reține că acestea au același efect ca disp. OUG nr. 50/2008, în sensul că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pe poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România.
Având acest efect specific, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
Pe cale de consecință, tribunalul constată că refuzul pârâtei de a restitui taxa pe poluare, (f.5), este nejustificat, astfel că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. 1, 2 alin. 2 și 8 alin. 1 din Legea nr. 556/2006 pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
În ceea ce privește cererea reclamantei de acordare a dobânzii fiscale, tribunalul reține că potrivit art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. 2 sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.”
Or, din analiza înscrisurilor existente la dosar, nu rezultă că reclamantul a solicitat pârâtei plata dobânzii fiscale, nefiind posibilă solicitarea acesteia direct în instanță, instanța de contencios fiscal neavând atribuții de soluționare a cererilor de plată a dobânzilor pentru sumele nerambursate în termenul legal, neputându-se astfel substitui organului competent pentru soluționarea unei astfel de cereri. Instanța poate doar cenzura un eventual refuz de acordare a acestor dobânzi, după o prealabilă solicitare a acestora în conformitate cu procedura administrativă prescrisă de lege.
Pentru aceste considerente, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a admis în parte cererea, a obligat pârâta AFP Sector 2, reprezentată de DGFPMB, la restituirea către reclamant a sumei de 6739 lei reprezentând contravaloarea taxei pe poluare și a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzii fiscale, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 274 Cod proc.civ., constatând culpa procesuală a pârâtei, a obligat-o pe aceasta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 739,3 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocat.
Asupra cererii de chemare în garanție, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr.9/2012, taxa de poluare încasată se constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, iar potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Totodată, conform art. 5 alin. 1, taxa pe poluare se calculează de organul fiscal competent, iar conform alin. 3, taxa se plătește de contribuabil într-un cont deschis la unitățile Trezoreriei Statului, pe numele Administrației F. pentru Mediu.
Prin urmare, pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 2 este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu în situația în care este obligată la restituirea taxei de poluare încasate, întrucât potrivit dispozițiilor legale amintite a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu. Bugetele administrațiilor finanțelor publice fiind distincte, din punct de vedere legal de bugetul F. pentru Mediu, este evident că administrațiile finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei de poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și a dispus obligarea acesteia la plata către Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București a sumelor pe care pârâta a fost obligată să le plătească reclamantului.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de către reclamantul G. Ș. și de către pârâta DGFPMB în reprezentarea AFP Sector 2.
Prin recursul formulat de reclamantul G. Ș. s-a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul acordării și a dobânzii precizând că instanța de fond nu a observat că a depus cerere de restituire atât a taxei de poluare cât și de acordare a dobânzii aferente, dovadă fiind răspunsul pârâtei aflat la dosarul cauzei.
Prin celălalt recurs declarat în cauză de către DGFPMB în reprezentarea AFP Sector 2 s-a solicitat modificarea sentinței recurate, în principal, în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a respins,în mod greșit, excepția lipsei calității procesuale pasive, fără a avea în vedere că taxa de poluare se face venit la bugetul fondului pentru mediu și că nu există un raport juridic fiscal între AFPS2 și reclamant.
Cu privire la fondul cererii, recurenta-pârâtă susține că taxa de poluare plătită de către reclamant nu este contrară Tratatului Uniunii Europene.
Recurenta arată că taxa este percepută indiferent dacă este vorba de autoturisme din producția internă sau din spațiul comunitar și că legislația europeană nu interzice o astfel de taxă, ci prevede doar că nivelul acestea să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Mai invocă și faptul că taxa se bazează pe principiul poluatorul plătește și există în alte 16 state membre ale UE.
Recurenta susține și că reclamantul nu a urmat procedura de contestare a deciziei de stabilire a taxei de poluare care reprezintă un act administrativ fiscal și că restituirea acestei taxe nu se încadrează în vreuna dintre situațiile prev. de art. 117 din Codul de procedură fiscală.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant G. Ș., îl apreciază ca nefondat întrucât din cuprinsul cererii de restituire a taxei de poluare înregistrată la AFP Sector 2 sub nr._/16.05.2012 și depusă de recurent în recurs (fila 4) rezultă că este întemeiată constatarea instanței de fond potrivit căreia reclamantul nu a solicitat organului fiscal acordarea dobânzii fiscale, ci a formulat această solicitare direct instanței de judecată.
Or, potrivit art. 124 alin. 1 din Codul de procedură fiscală teza finală „acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, procedura fiind prevăzută în OMFP nr. 1899/2004 care în Capitolul 2 pct. 4 prevede că „plata dobânzii cuvenite contribuabilului se va face numai în baza cererii exprese depuse de acesta la organul fiscal competent”.
În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, Curtea apreciază că prima critică referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București, este neîntemeiată, având în vedere că litigiul dedus judecății vizează refuzul nejustificat de restituire a taxei pentru emisiile poluante solicitată de reclamant pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București, prin cererea înregistrată sub nr._/16.05.2012. De asemenea, taxa pentru emisiile poluante a cărei restituire se solicită a fost calculată și încasată de Administrația Finanțelor Publice Sector 2, în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel că acestei autorități îi revine obligația de restituire a sumei încasată cu acest titlu. Împrejurarea că sumele reprezentând taxă pentru emisiile poluante constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu nu este de natură să lipsească organul fiscal de calitate procesuală pasivă în cauză.
În schimb, în ceea ce privește criticile recurentei-pârâte referitoare la greșita apreciere de către instanța de fond a faptului că taxa contravine normelor comunitare, Curtea le apreciază ca întemeiate, în limitele ce se vor arăta în continuare:
Pentru a se stabili dacă taxa pentru emisiile poluante achitată de reclamant la 11.05.2012, cu ocazia primei înmatriculări în România a autoturismului marca Audi, în baza Legii nr. 9/2012, contravine art. 110 din TFUE, trebuie plecat de la jurisprudența Curții Europene de Justiție.
În cauza T. C-402/09, (ca de altfel și în cauza N. C-263/10), Curtea Europeană de Justiție a reținut că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Rezultă din interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiție că pentru a se stabili neconformitatea unei taxei pentru înmatricularea unui vehicul cu art. 110 din TFUE trebuie comparate două categorii de vehicule și anume: vehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și vehiculele de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Or, în cazul de față, autoturismul reclamantului are data primei înmatriculări la 15.01.2008, dată la care în România erau în vigoare dispozițiile art. 2141 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal care instituiau o taxă specială percepută cu prilejul primei înmatriculări în România a unui autoturism.
Prin urmare, pentru un autoturism de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură cu autoturismul Audi al reclamantului, aflat deja pe piața națională, s-a plătit taxa prev. de art. 2141 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal cu prilejul înmatriculării acestuia în România, astfel că valoarea reziduală a acestei taxe este inclusă în prețul vehiculelor de ocazie de pe piața națională.
Din acest motiv, pentru a stabili dacă taxa pentru emisiile poluante achitată de reclamant pentru înmatricularea autoturismului Audi contravine normelor comunitare, trebuie comparată valoarea taxei achitată de reclamant cu valoarea reziduală a taxei speciale de primă înmatriculare achitată pentru un autoturism având aceeași vechime și uzură cu al reclamantului, înmatriculat anterior în România (a se vedea în acest sens și hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție în cauza Brzezinski C-313/05).
Din adresa nr._/11.02.2014 emisă de recurenta-pârâta rezultă că pentru un autoturism similar cu al reclamantului, s-ar fi achitat, la data de 15.01.2008, o taxă specială pentru autoturisme, în cuantum de 1768,65 lei, luându-se în calcul o reducere a valorii autoturismului de 15%. Având în vedere aceste date comunicate de recurenta-pârâtă și devalorizarea de care s-a ținut cont la înmatricularea autoturismului reclamantului de 38%, Curtea reține că valoarea reziduală a taxei speciale de primă înmatriculare achitată pentru un autoturism, având aceeași vechime și uzură cu al reclamantului, înmatriculat anterior în România este de 1290 lei.
Prin urmare, perceperea unei taxe pentru emisiile poluante de 1290 lei pentru înmatricularea autoturismului reclamantului, nu ar fi produs efectul de a descuraja punerea în circulație, în România, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre UE, astfel că taxa percepută reclamantului este contrară art. 110 din TFUE, numai în ceea ce privește suma ce depășește nivelul de 1290 lei.
Din acest motiv, Curtea apreciază că instanța de fond a dispus în mod greșit restituirea integrală a taxei pentru emisiile poluante achitată de reclamant pentru înmatricularea autoturismului marca Audi, cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 110 din TFUE, soluția corectă fiind aceea de obligare a pârâtei către reclamant la restituirea doar a sumei de 5449 lei.
Față de cele arătate mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. 1-3 coroborat cu art. 304 pct. 9 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, va admite recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice Sector 2 și va modifica, în parte, sentința recurată în sensul că suma de restituit reclamantului cu titlu de taxă de poluare este de 5449 lei.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate, referitoare la respingerea cererii de acordare a dobânzii fiscale și de admitere a cererii de chemare în garanție, precum și soluția de obligare a pârâtei la plata către reclamant a sumei de 739,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere că, chiar dacă acțiunea a fost admisă doar în parte, cheltuielile de judecată au fost determinate de pârâtă care a refuzat să soluționeze favorabil cererea de restituire formulată de reclamant.
În schimb, Curtea va respinge cererea recurentului - reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, în recurs, ca nefondată, având în vedere soluțiile de respingere a recursului declarat de reclamant și de admitere a recursului declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul – reclamant G. Ș., ca nefondat.
Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 4758 din data de 23.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU .
Modifică în parte sentința recurată în sensul că suma de restituit reclamantului cu titlu de taxă de poluare este de 5449 lei .
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate .
Respinge cererea recurentului - reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, în recurs, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. M. F. P. C. G. I. C.
GREFIER,
P. C.
Redactat / Tehnoredactat 2 ex.: CIG |
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 5758/2014.... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 5517/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
