Pretentii. Decizia nr. 3508/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3508/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-05-2014 în dosarul nr. 1585/98/2013
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia civilă nr. 3508 R
Ședința publică de la 5 mai 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – I. C. G.
JUDECĂTOR – C. M. F.
JUDECĂTOR – C. P.
GREFIER - I. P.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI-ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA împotriva sentinței civile nr.2633 din data de 17.10.2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cuintimatul-reclamant M. T. și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, din oficiu, invocă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și având în vedere solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea soluționării, în principal, a excepției inadmisibilității, iar în subsidiar, a cererii de recurs.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 2633/17.10.2013 TRIBUNALUL IALOMIȚA - SECȚIA CIVILĂ a reținut și dispus următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului la data de 18.06.2013, sub nr._, reclamantul M. T., a chemat în judecată pârâtul Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița (fosta Administrația Finanțelor Publice Slobozia), cu sediul în municipiul Slobozia, .. 14, jud. Ialomița, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 6.951 lei, plătită în mod necuvenit cu titlu de taxă pentru emisii poluante prevenite de la autovehicule, sumă actualizată cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul arată că a achiziționat dintr-un stat comunitar, respectiv Spania, autovehicul second-hand marca CHRYSLER, Tipul NEON, categoria auto M1, norme poluare E2, nr. identificare/. 1C3ESN7A9WD609251, nr. omologare AACK181C11J39, an fabricație 1998, . auto J390594, data primei înmatriculări fiind 21 aprilie 1998, iar pentru înmatricularea acestuia în România a fost obligat să achite, pe lângă celelalte taxe aferente și taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule în sumă de 6.951 lei, sens în care a fost emisă decizia de calcul nr._ din data de 27.06.2012.
Procedând astfel, consideră reclamantul, se încalcă Tratatul Comunității Europene, care interzice instituirea unor taxe discriminatorii asupra unor mărfuri aparținând unor state ale comunității europene fără ca aceste taxe să fie aplicate și mărfurilor naționale, situație în raport de care norma europeană, fiind prioritară față de norma națională potrivit art.148 alin.2 din Constituția României, urmează a fi aplicată cu consecința constatării nelegalității taxei percepute.
În dovedirea cererii sale, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată, documentele de plată fiind anulate la dosar (pag. 5).
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea sa pe dispozițiile Legii nr. 9/2012, Constituția României, art. 90 din Tratatul Comunității Europene.
Prin întâmpinare, pârâtul D.G.R.F.P. Ploiești - A.J.F.P. Ialomița invocă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, formulând totodată și o cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
În motivarea excepției inadmisibilității cererii, pârâta arată că fiind vorba de solicitarea unei sume de bani încasată cu titlu de taxă auto de emisii poluante, reclamantul era obligat mai întâi să respecte procedura prealabilă administrativă reglementată de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 209 alin. 1 Cod procedură fiscală, respectiv să se adreseze cu contestație împotriva deciziei de calcul a taxei la organul fiscal competent și numai după aceea soluția dată în urma contestației să fie adusă în fața instanței de contencios administrativ – fiscal.
Pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii și menținerea operațiunii de încasare a taxei pentru emisii poluante, ca fiind temeinică și legală precum și în concordanță cu normele Uniunii Europene.
În drept a invocat dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă și dispozițiile art. 135 din O.G. nr. 92/2003.
În sfârșit, pârâta solicită chemarea în garanție a Administrației F. pentru Mediu, susținând obligația acesteia de a restitui pârâtei, în cazul în care se admite acțiunea reclamantului, sumele la care aceasta va fi obligată, motivat de faptul că taxă auto de emisii poluante percepută și încasată de pârâtă se face venit la fondul pentru mediu, fond gestionat de către chemata în garanție.
În drept, pârâta și-a întemeiat cererea sa de chemare în garanție pe dispozițiile art.72 din Noul Cod de procedură civilă.
Prin încheierea de ședință din data de 17 septembrie 2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, în baza art. 74 alin. 2 rap. la art.64 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, instanța a admis în principiu chemare în garanție formulată de pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva Administrației F. pentru Mediu.
Legal citată, Administrația F. pentru Mediu nu a formulat apărări în cauză.
Din actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele :
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, excepție ridicată de pârât prin întâmpinare și asupra căreia instanța trebuie să se pronunțe cu prioritate, potrivit art. 248 alin. 1 din Noul de Cod procedură civilă, aceasta urmează a fi respinsă pentru considerentele de mai jos:
În cauză, având în vedere obiectul cererii introductive – restituirea taxei de emisii poluante în sumă de 6.951 lei, nu se poate pune problema respectării procedurii de contestare reglementată de art. 205 și următoarele din Codul de procedură fiscală pentru simplul motiv că reclamantul nu a înțeles să atace vreun act administrativ.
Totodată, potrivit celor cuprinse în decizia nr. decizia nr. 24 din 14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 517 alin. 4 din Noul Cod de procedură civilă, rezultă că, în situația în care reclamantul solicită pe cale judecătorească restituirea contravalorii taxei auto de poluare și pentru identitate de rațiune, și atunci când solicită restituirea taxei de emisii poluante provenită de la autovehicule, acesta nu este obligat să îndeplinească procedura prealabilă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Așa fiind, având în vedere obiectul cererii introductive, excepția ridicată urmează a fi respinsă ca nefondată.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul reține următoarele:
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 19.05.2016(pag. 9 dosar), rezultă că reclamantul a cumpărat un autoturism marca CHRYSLER, Tipul NEON, categoria auto M1, norme poluare E2, nr. identificare/. 1C3ESN7A9WD609251, nr. omologare AACK181C11J39 an fabricație 1998, . auto J390594, data primei înmatriculări fiind 21 aprilie 1998, autoturism rulat provenit dintr-un stat al Uniunii Europene (Spania).
Pentru a putea circula cu acest autovehicul în România se impunea înmatricularea acestuia, iar ca o condiție obligatorie pentru înmatriculare a fost achitarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule - în România, deși anterior acesta fusese înmatriculat într-un stat membru al Uniunii Europene.
Administrația Finanțelor Publice Slobozia a emis decizia de calcul a taxei pentru emisii poluante nr._ din data de 27.06.2012 prin care a fost stabilita o taxă in suma de 6.951 lei, ce a fost achitată de reclamant cu chitanța ., nr._/27.06.2012.
Considerând că plata acestei taxe este în contradicție cu normele comunitare, reclamantul a solicitat restituirea ei sub nr._/15.10.2013, solicitare căreia pârâta nu i-a dat răspuns.
Prezenta cerere formulată de reclamant urmează a fi admisă în parte, pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr.9/2012, O.U.G. nr.50/2008 a fost abrogată, reglementările cuprinse la art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 urmând a elimina taxa discriminatorie cuprinsă în O.U.G. nr.50/2008 și a pune reglementările naționale în concordanță cu art.110 din T.F.U.E. în sensul că obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule există și cu ocazia primei transmiteri a dreptului de proprietate în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu s-a plătit taxa specială pentru autovehicule și autoturisme, conform Legii nr.571/2003 .
Numai că prin O.U.G. nr.1/2012 s-a dispus suspendarea aplicării dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 până la 1 ianuarie 2013, situație în raport de care instanța consideră că discriminarea constatată de Curtea de Justiție a U.E. în cauza T. contra României și neconcordanțele reglementărilor naționale cu normele europene persistă .
Astfel, potrivit art. 110 din Tratatul de Funcționare a Comunității Europene, niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare.
Coroborând textele de lege cuprinse în dreptul intern și cele din dreptul comunitar în raport de Constituția României și Jurisprudența Curții Europene de Justiție, instanța constată că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar, care are prioritate față de dreptul național.
Astfel, Constituția României, în art. 148, prevede urmare a aderării la Uniunea Europeană prevederile tratatelor constitutive precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare ( alin. 2) iar Parlamentul, Președintele, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinirea obligațiilor, din actul de aderare asumate prin Legea 157/2005 de ratificare a tratatului.
Prin decizia în cauza C./ENEL (1964), Curtea de Justiție Europeană a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior .
De asemenea, în cauza SIMMENTHAL (1976) Curtea de Justiție Europeană a statuat că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte procedură constituționale.
Din analiza dispozițiilor legale care au stabilit condițiile și modalitățile de percepere a taxei de emisii poluante, tribunalul ajunge la concluzia că între norma de drept intern și cea comunitară, aplicabile în speță, există o stare de incompatibilitate .
Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, care au suspendat aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din lege, rezultă că plata taxei de emisii poluante nu se percepe pentru autovehiculele rezultate cu ocazia primei transmiteri a dreptului de proprietate în România și pentru care nu s-a plătit taxa specială pentru autoturisme reglementată de Codul fiscală sau taxă auto de poluare, prevăzută de O.U.G. nr.50/2008 .
În atare situație, prin exceptarea acestei categorii de autovehicule de la plata taxei de emisii poluante se instituie o taxă discriminatorie între aceste vehicule și autovehicule rulate provenite de U.E, legea internă intrând din nou în conflict cu normele europene .
Reglementată în acest mod, taxa pentru emisii poluante diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru ; cumpărătorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second - hand deja înmatriculate în România .
Scopul general al art.110 din T.F.U.E. este acela de a asigura respectarea unuia dintre principiile de bază ale funcționării Comunității, respectiv principiul liberei circulații a mărfurilor, iar acest articol se referă la impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală mai mare produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne.
Dispozițiile Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012 sunt contrare art.110 din T.F.U.E, întrucât această lege este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un stat membru U.E., precum cel pentru care s-a calculat taxa de poluare în litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second - hand deja înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Ori, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală națională sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărâre din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co – Frutta SRL c. Amministrazione delle finanze dello stato – în speță, taxa menită să descurajeze importul de banane în Italia) .
Asupra încălcării art.110 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C – 377/93, F.G. Roders BV ș.a. x. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen ( discriminare între vinurile din Luxembourg și vinurile din fructe provenite din alte state membre), sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia C. Italia ( bananele importate în Italia și fructele cultivate în Italia ).
În mod concret, cu privire la faptul că O.U.G. nr.50/2008 și, pentru identitate de rațiune și reglementările Legii nr.9/2012, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.1/2012 s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg în cauza C-402/09, cauza T. contra Statului R., când pronunțând o hotărâre preliminară a statuat prin hotărârea din 7 aprilie 2011, pct.61, că instituirea taxei de poluare cu ocazia înmatriculării numai asupra autovehiculelor second – hand achiziționate dintr-un stat membru U.E. nu și a autovehiculelor similare achiziționate de pe piața națională se opune prevederilor art.110 TFUE, întrucât regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor autovehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Așa fiind, cum din cele arătate pană aici rezultă că perceperea taxei de emisii poluante, potrivit Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, este contrară dispozițiilor cuprinse în T.F.U.E. și cum aceste ultime dispoziții au prioritate de aplicare față de dispozițiile interne, refuzul paratului de a restitui suma încasată cu titlul de taxă pentru emisii poluante este un refuz nejustificat, exercitat cu exces de putere, motiv pentru care paratul urmează a fi obligat să restituie reclamantului suma de 6.951 lei contravaloare taxă emisii poluante plătită necuvenit.
Trebuie arătat în același timp că însăși Î.C.C.J., prin plenul ei, a pronunțat decizia nr. 24/17 noiembrie 2011, prin care a stabilit că astfel de acțiuni sunt admisibile, decizie obligatorie, potrivit art. 517alin. 4 din Noul Cod de procedură civilă.
Cât privește actualizarea sumei restituite cu indicele de inflație, aceasta urmează a fi respinsă pentru considerentele de mai jos:
Potrivit art. 124 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, în cazul restituirii către contribuabil a unor sume plătite necuvenit, aceștia sunt îndreptățiți la cererea lor doar la acordarea dobânzilor, nu la actualizarea sumei restituite cu indicele de inflație.
În aceste condiții, solicitarea reclamantului excedând prevederile legale, urmează a fi respinsă.
Căzând în pretenții, în temeiul art. 453 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă va obliga pârâtul către reclamant și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 739 lei, reprezentând onorariu avocat, taxă timbru și timbru judiciar.
Întemeiată apare și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta D.G.R.F.P. Ploiești - A.J.F.P. Ialomița împotriva A.F.M, în cauză fiind îndeplinite condițiile art.72 din Noul Cod de procedură civilă, potrivit cu care partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea sa se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții .
Ori, potrivit O.U.G. nr.50/2008, cât și potrivit art.1 alin.2 din legea nr.9/2012, taxa încasată se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Mai mult decât atât, potrivit art.13 din Legea nr.9/2012, cheltuielile bănești stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile în sarcina statului, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de executarea silită se suportă din taxa încasată în conturile organului fiscal competent sau din taxa virată la bugetul F. pentru mediu, după caz.
În această situație, pârâta, cazând în pretenții, ea poate să se îndrepte împotriva chematei în garanție, astfel încât urmează a admite ca întemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta D.G.R.F.P. Ploiești - A.J.F.P. Ialomița, față de chemata în garanție Administrația F. Pentru Mediu și a o obliga pe aceasta din urmă să achite pârâtei sumele la care a fost obligată către reclamant.
Așa fiind, tribunalul a hotarat urmatoarele:
„Respinge ca nefondată excepția inadmisibilității cererii introductive.
Admite în parte cererea formulată de reclamantul M. T., cu domiciliul în localitatea Țăndărei, Șoseaua București, ., CNP_ și domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat S. V., cu sediul profesional în municipiul Slobozia, . MB 5, ., jud. Ialomița, în contradictoriu cu pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, cu sediul în municipiul Slobozia, .. 14, jud. Ialomița.
Obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 6.951 lei contravaloare taxă emisii poluante plătită necuvenit.
Respinge capătul de cerere privind actualizarea acestei sume cu indicele de inflație
Obligă pârâta către reclamant și la plata sumei de 739 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Admite ca întemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta D.G.R.F.P. PLOIEȘTI - A.J.F.P. IALOMIȚA împotriva ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU cu sediul în București, .. 294 Corp A, sector 6.
Obligă chemata în garanție să asigure pârâtei fondurile necesare acoperirii obligațiilor stabilite în favoarea reclamantului”.
Impotriva sentintei civile mai sus indicate a formulat recurs AJPF I. prin DGFP Ploiesti, cu motivarea, in esenta, ca precizarile instantei cu privire la practica Curtii de Luxemburg nu sunt intemeiate, taxa pe poluare este stabilita prin emiterea unei decizii care reprezinta un act administartiv fiscal. Mai invoca organul fiscal faptul că prin incasarea taxei pe poluare organul fiscal nu a facut decat aplicarea normei interne reprezentate de Legea nr. 9/2012.
Analizând recursul formulat, Curtea retine:
Recursul este fondat.
În acest sens, Curtea reține că art. 312 alin. 3 C.pr.civ. prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 [când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii], iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct., 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.
Astfel, apreciază Curtea că în mod incorect a procedat prima instanță la soluționarea acțiunii formulate de partea reclamantă în sensul admiterii acesteia, câtă vreme aceasta era inadmisibilă.
Spre a judeca în acest sens, Curtea observă că partea reclamantă nu administrează nicio probă în sensul că ar fi formulat în mod efectiv o cerere de restituire a taxei pe poluare, adresată în prealabil organului fiscal competent, aspecte de fapt care nu apar a fi recunoscute nici de partea pârâtă prin actele de procedură întocmite in fața instanței de fond și in recurs.
Curtea constată că actiunea a fost inregistrata pe rolul primei instante la data de 18.06.2013, in timp ce partea reclamanta a sesizat organul fiscal ulterior introducerii actiunii, respectiv la data de 15.10.2013, prin cererea depusa in copie la fila 47-48 dosar.
Or, in lipsa unei atare cereri adresate in prealabil organului fiscal rezultă că nu se poate constata ca la data sesizarii instantei entitatea parata ar fi exprimat un refuz nejustificat de restituire a taxei in sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, la data sesizarii instantei de contencios administrativ nu exista o cerere adresata in mod valabil organului fiscal competent, care sa aibă ca obiect restituirea taxei pe poluare pretins nelegala de catre partea reclamanta, prin urmare, in lipsa unei sesizari a organului fiscal cu o cerere, nu se poate analiza de catre instanta de contencios existenta unui refuz nejusitificat in sensul legii contenciosului administrativ.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu. În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită. În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale. Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Pe cale de consecință, în interpretarea Curții de apel, rezultă din coroborarea dispozitivului și a considerentelor deciziei ÎCCJ, pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, că partea nu este ținută să urmeze procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, dar nu rezultă și că nu ar trebui să adreseze organului fiscal nici măcar o cerere de restituire a taxei, căci, față de disp. art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate fi învestită în scopul cenzurării unui refuz nejustificat al autorității publice, după cum de altfel subliniază și ÎCCJ în considerentele deciziei citate.
Astfel, în mod logic, din moment ce nu rezultă din probele administrate că partea interesată ar fi adresat vreo solicitare de restituire autorității fiscale, nu poate exista din partea acesteia vreun refuz nejustificat care să fie cenzurat, iar adresarea directă în fața instanței îmbracă forma unei acțiuni inadmisibilă în contencios administrativ.
În acest sens arată Curtea că disp. art. 8 alin. 1 teza finală din Legea nr. 554/2004, prevăd că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”. Pe cale de consecință, orice acțiune îndreptată în contencios administrativ împotriva unui pretins refuz nejustificat, emanând de la autoritatea publică pârâtă, are ca și premisă, care precede introducerea efectivă a acțiunii, existența unui astfel de refuz cu privire la o cerere concretă a părții reclamante. Deci, asemeni oricărei acțiuni întemeiate pe o pretinsă încălcare a normelor de drept intern, în mod echivalent, și acțiunea prin care se invocă existența unui refuz nejustificat al unei autorități publice, de natură a contraveni normelor de drept ale Uniunii Europene, trebuie să aibă ca premisă preliminară exprimarea de autoritatea publică pârâtă a respectivului refuz.
În plus, nu trebuie a fi confundat refuzul nejustificat cerut expres de art. 8 alin. 1 teza finală din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 2 alin. 2 din același act normativ cu cerința procedurii administrative prealabile, care ar implica o cerere prin care s-ar solicita remedierea respectivului refuz nejustificat; or, potrivit art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, doar procedura plângerii prealabile nu este obligatorie în cazurile prev. de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, adică actele administrative asimilate, nu și exprimarea însuși a refuzului pretins nejustificat al autorității pârâte, care să fie ulterior dedus cenzurii instanței de contencios administrativ.
Față de cele arătate în precedent, observând și disp. art. 312 alin. 1, 2 și 3 C.pr.civ., Curtea va admite recursul, modificând sentința civilă recurată în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă. Relativ la celelalte motive de recurs invocate de partea recurent – pârâtă, Curtea le apreciază ca fiind subsecvente, nemaifiind necesară analiza lor din moment ce recursul se admite potrivit celor arătate mai sus.
Avand in vedere solutia dispusa pe fondul cauzei, cererea de chemare in garantie urmeaza a fi respinsa ca ramasa fara obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
DECIDE:
Admite recursului formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI-ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA împotriva sentinței civile nr.2633 din data de 17.10.2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cuintimatul-reclamant M. T. și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea ca inadmisibilă.
Respinge cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR I. C. G. C. M. F. C. P.
GREFIER
I. P.
Red. C.F.
2ex/
Tribunalul Ialomița - Secția Civilă – judecător B. A.
| ← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 2219/2014.... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 2236/2014. Curtea de... → |
|---|
