Pretentii. Decizia nr. 3699/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3699/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-05-2014 în dosarul nr. 9164/3/2012
Dosar nr._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Decizia civilă nr. 3699
Ședința publică din data de 12.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
JUDECĂTOR: M. B.
GREFIER: N. GRAȚIELA S.
Pe rol se află recursul formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI ILFOV împotriva sentinței civile nr. 2475/07.05.2013 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. Ș. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în cauza având ca obiect refuz restituire taxă pe poluare (OUG nr. 50/2008).
La apelul nominal făcut în ședință publică nu răspund părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta-pârâtă a solicitat judecata în lipsă, iar, la data de 16.03.2014, prin serviciul registratură, a depus la dosar două exemplare ale motivelor de recurs.
Curtea constată că, în urma reorganizării ANAF prin OUG nr. 74/2013 și HG nr. 520/2013, DGFP Ilfov a fost desființată, atribuțiile sale fiind preluate de DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI (transmisiune legală a calității procesuale), motiv pentru care dispune rectificarea citativului în acest sens.
Nefiind cereri prealabile formulate, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cererea de recurs în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra prezentei cereri de recurs, constată următoarele:
- C. procesual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 23.03.2012, reclamantul P. Ș. a solicitat obligarea pârâtei DGFP ILFOV la restituirea sumei de 5123 lei, plus dobânda de 1% pe zi de la data plății taxei și până la restituirea sa efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat în esență că a achiziționat un autoturism second-hand din Germania, pentru înmatricularea căruia în România i s-a calculat și perceput necuvenit taxa de 5123 lei, care este contrară art. 110 din TFUE.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a AFM.
2. Soluția instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 2475/07.05.2013, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesual pasive a AFP Voluntari, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5123 lei și a dobânzii fiscale aferente calculată de la data plății taxei, respectiv 14 aprilie 2009, și până la data achitării efective, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 39,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și a obligat Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâtă a sumei de 5123 lei.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a AFP Voluntari, tribunalul a respins-o ca nefondată, reținând că pârâta este emitenta deciziei de calcul și a încasat taxa, astfel încât raporturile juridice de drept fiscal s-au născut între reclamant și AFP Voluntari, neavând relevanță din această perspectivă împrejurarea că taxa pe poluare încasată se face venit la bugetul F. pentru Mediu și se administrează de AFM. În consecință, singura instituție obligată la restituire este organul fiscal competent, între reclamant și AFM neexistând nici un raport juridic fiscal, care sa justifice obligarea acestora la restituirea către reclamant a taxei pe poluare.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut în esență că taxa pe poluare, instituită în dreptul intern prin OUG nr. 50/2008, este contrară art. 110 paragraful 1 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, fiind discriminatorie indirect, astfel cum s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele T. și N.. Astfel, s-a apreciat că taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, astfel încât cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România.
3. Cererea de recurs.
Împotriva acestei sentințe, la data de 11.07.2013, a formulat recurs pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI ILFOV, prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivare, recurenta a arătat, în primul rând, că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008 si H.G. nr. 686/2008, instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii bugetului la care se constituite taxa este AFM.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat în esență că taxa pe poluare se calculează atât pentru autovehiculele noi, cât și pentru cele second hand, în funcție de mai mulți parametri, în această categorie intrând și autovehiculul pentru care a fost promovată prezenta acțiune. A învederat că rațiunea introducerii unei astfel de taxe de poluare este în primul rând reducerea gradului de poluare a mediului, fapt pentru care taxa de poluare este mai mare în condițiile în care norma de poluare Euro este mai scăzută. In aceste condiții, nu putem vorbi de o discriminare sau de o încălcare a principiului egalității în drepturi, taxa fiind introdusă doar pentru a limita gradul de poluare a mediului și a fost stabilită prin O.U.G. nr. 50/2008, act normativ ce nu a fost declarat neconstituțional și care nu încalcă prevederile din Tratatul Comunității Europene. De altfel, prin Legea nr. 9/2012 a fost înlăturata discriminarea, in sensul ca toate autovehiculele ce se înmatriculează plătesc taxa pe poluare, indiferent ca sunt autohtone sau din import.
În drept, recurenta a invocat art. 299 si urm. din codul de procedură civilă 1865.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Intimații nu au formulat întâmpinare, deși era obligatorie în cauză.
4. Soluția instanței de recurs.
Examinând prezentul recurs, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 304¹ din Codul de procedură civilă de la 1865, Curtea constată că este neîntemeiat, tribunalul făcând o aplicare corectă a legii, prin raportare la situația de fapt.
Astfel, în ceea ce priveștecritica recurentei-pârâte cu privire la greșita soluționare de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a AFP Voluntari, aceasta este neîntemeiată, prima instanța procedând în mod legal la respingerea excepției.
În acest sens, Curtea constată că AFP Voluntari este emitenta deciziei de calcul al taxei pe poluare nr._/17.02.2009, a încasat taxa în cuantum de 5123 lei și a refuzat restituirea acesteia prin adresa nr._/23.02.2011, astfel încât raporturile juridice de drept administrativ-fiscal s-au născut între intimatul-reclamant și AFP Voluntari, neavând relevanță din această perspectivă împrejurarea că taxa pentru emisii poluante încasată se face venit la bugetul F. pentru Mediu și se administrează de A.F.M.
În aceeași ordine de idei, Curtea reține că, potrivit OUG nr. 50/2008, cererea de restituire se depune la organul fiscal competent și se soluționează de către acesta, pe baza unei note de restituire, restituirea efectivă fiind efectuată tot de organul fiscal competent, de la bugetul de stat, din contul de venituri bugetare în care a fost încasată suma.
Nici critica recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată de prima instanță pe fondul acțiunii nu este întemeiată, întrucât tribunalul a reținut întemeiat neconformitatea obligației de plată a taxei pe poluare, instituite în dreptul intern prin OUG nr. 50/2008, față de prevederile art. 110 alin. 1 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.
Astfel, în baza deciziei de calcul nr._ emise de AFP Voluntari la data de 17.02.2009 (fila 9 din dosarul de fond), intimatul-reclamant a achitat, la data de 14.04.2009, cu chitanța . nr._ (fila 11 din dosarul de fond), suma de 5123 lei reprezentând taxa pe poluare, pentru înmatricularea în Romania a autoturismului marca VW Golf, an fabricație 1994, înmatriculat pentru prima dată în Germania (stat membru al Uniunii Europene) la data de 26.05.1995 (fila 12 din dosarul de fond). La data de 16.02.2011, intimatul-reclamant a adresat AFP Voluntari o cerere de restituire a acestei taxe (fila 38 din dosarul de fond), la care i s-a răspuns negativ prin adresa nr._/23.02.2011 (fila 37 din dosarul de fond). Apreciind poziția pârâtei ca un refuz nejustificat de restituire, reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni în restituirea taxei pe poluare.
Având în vedere invocarea în cauză a contrarietății legislației interne față de prevederile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Prin urmare, încălcarea legii și, implicit, excesul de putere survine nu doar în situația în care este nesocotită o normă internă, ci și în ipoteza în care se încalcă o dispoziție comunitară. De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform, alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis). De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cerereile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european).
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 110 TFUE, invocate de către intimatul-reclamant în susținerea prezentului său demers judiciar, „niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.” Aceste dispoziții limitează practic libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor, prin aplicarea unor taxe direct sau indirect discriminatorii ori protecționiste. Actualul art. 110 din TFUE interzice, așadar, discriminarea fiscală, directă sau indirectă, între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în Romania.
În ceea ce privește reglementarea internă, Curtea constată ca taxa specială pentru autovehicule a fost introdusă pentru prima dată în România prin Legea nr. 343/2006 de completare a Codului fiscal, sub denumirea de taxă de primă înmatriculare, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (ex. cele cu handicap, misiuni diplomatice etc), cât și situații de scutire de la plată.
Dispozițiile art. 241¹-241³ din Codul fiscal au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin . OUG nr. 50/2008, care a instituit taxa pe poluare, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat că este contrară art. 90 din TCE (art. 110 TFUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România.
Astfel, în cauza 402/09-T., răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu,Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Pentru a pronunța această hotărâre preliminară, CJUE a reținut următoarele aspecte relevante, în cadrul analizei având ca obiect neutralitatea taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate:
«50. Trebuie amintit mai întâi, astfel cum Curtea a arătat la pct. 49 din hotărârea Nádasdi și Németh, că articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente.
51. În plus și cu siguranță, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta stabilește aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa aplicată după . acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Astfel cum a constatat Curtea la pct. 49 din hotărârea Nádasdi și Németh împrejurarea respectivă nu poate, prin ea însăși, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme.
52. În schimb, din hotărârea Nádasdi și Németh nu rezultă în niciun fel că competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale (a se vedea în acest sens hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, C-252/86, pct. 25; hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C‑45/94, pct. 29; hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C‑221/06, pct. 40).
53. Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le‑ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris, interdicțiile prevăzute la art. 28, 30 și 34 din TFUE.
54. În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie, rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2002, Cura Anlagen, C‑451/99, pct. 40; hotărârea din 15 septembrie 2005, Comisia/Danemarca, C‑464/02, pct. 74; hotărârea din 1 iunie 2006, De Danske Bilimportører, C‑98/05, pct. 28).
55. În această privință, trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (a se vedea în special hotărârile citate anterior Comisia/Danemarca, pct. 17, precum și Kalinchev, pct. 32 și 40).
56. Din principiile amintite mai sus rezultă că articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
57. În acțiunea principală, în pofida prezenței necontestate a unor date statistice care demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la . OUG nr. 50/2008, guvernul român a subliniat în fața Curții că obiectivul primordial urmărit de această reglementare este cel al protecției mediului.
58. Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curții rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
59. În această privință, trebuie precizat că, deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE.
60. În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul T., că obiectivul protecției mediului menționat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește. »
În același sens a fost și soluția în cauza 236/10-N., în care s-au pus în discuție variantele taxei pe poluare aplicate în perioada ulterioară datei de 15.12.2008.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dreptului unional și a principiilor desprinse din jurisprudența CJUE, constatând întemeiat că refuzul recurentei-pârâte de restituire a taxei pentru emisii poluante, calculate și încasate în temeiul Legii nr. 9/2012, este nejustificat, fiind dat cu încălcarea dreptului european în materie, care se aplică prioritar față de dispozițiile legale interne contrare.
În ceea ce privește critica recurentei-pârâte în sensul greșitei sale obligări la plata dobânzii fiscale, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată.
În acest sens, pe lângă reglementarea internă expresă a dreptului contribuabilului de a solicita și primi dobânzile aferente, Curtea reține că CJUE s-a pronunțat constant că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei (cauzele reunite 397/98 și 410/98-Metallgesellschaft și alții, cauza 446/04-Test Claimants in the FII Group Litigation, cauzele reunite 113/10, 147/2010 și 234/10-Zuckerfabrik Jülich și alții). În consecință, principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept. În această privință, Curtea a statuat că, în absența unei reglementări a Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea condițiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata și modul de calcul al acestor dobânzi. Aceste condiții trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare întemeiate pe dispoziții de drept intern și nici concepute astfel încât să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.
Curtea constată că, la data de 18.04.2013, CJUE, prin răspunsul formulat la întrebarea preliminară în cauza 565/11-I., s-a pronunțat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție din litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe. Cu alte cuvinte, astfel cum rezultă din paragraful 28, CJUE a statuat că, dobânzile ar trebui acordate de la data plății.
Astfel, în ceea ce privește principiul echivalenței, Curtea a arătat că nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acesta a regimului în discuție în litigiul principal, în condițiile în care din dosarul de care dispune Curtea pare să rezulte că regimul în discuție în litigiul principal, care nu acordă dobânzi decât începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, se aplică tuturor sumelor care trebuie restituite de la buget, atât celor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor percepute cu încălcarea dreptului național, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere. Însă, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a arătat că acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei. În speță, CJUE a constatat că un regim precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu îndeplinește această cerință. Astfel, această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia (paragraful 28).
Prin urmare, având în vedere hotărârea preliminară din cauza 565/11-I., Curtea constată că CJUE nu numai că a recunoscut dreptul contribuabilului de a i se restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, dar a statuat că dobânda ar trebui achitată de la data plății taxei. În aceste condiții, este neîntemeiată critica recurentei cu privire la greșita sa obligare de către instanța de fond la plata dobânzii fiscale de la data perceperii taxei contrare dreptului european.
Față de aceste considerente, constatând că motivul de recurs invocat, astfel cum a fost argumentat, este neîntemeiat și că soluția recurată este legală și temeinică, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă 1865, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 2475/07.05.2013 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. Ș. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. P. D. M. D. M. B.
GREFIER
N. GRAȚIELA S.
Red/thred. DDM/ 2 ex/ 09.06.2014.
Judecător fond: A. I. N., Tribunalul București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1686/2014. Curtea de... | Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 233/2014.... → |
|---|
