Pretentii. Decizia nr. 4381/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4381/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-05-2014 în dosarul nr. 1461/87/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI F.
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4381
Ședința publică de la 29.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. Ș.
JUDECĂTOR: L. E. F.
JUDECĂTOR: G. D.
GREFIER: ANIȘOARA N.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de către recurenta-pârâtă S. F. ORĂȘĂNESCU Z. (fostă AFP Z.) PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN, împotriva sentinței civile nr. 1073/26.06.2013, pronunțate de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. F. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în cauza având ca obiect pretenții- restituire taxă de poluare.
La primul apel nominal făcut în ședință publică, la ordine, părțile au lipsit.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dată fiind lipsa părților la apelul nominal, față de dispozițiile art. 104 alin. 13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea dosarului la sfârșitul ședinței de judecată.
La al doilea apel nominal făcut în ședință publică, la sfârșitul ședinței de judecată, părțile nu au răspuns.
Curtea, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de către recurenta-pârâtă, declară închise dezbaterile și reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1073/26.06.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman, SCAF a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B. F. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Z. și chematul în garanție Ministerul Mediului și Pădurilor – Administrația F. de Mediu, fiind obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 954 lei reprezentând taxă pentru emisiile poluante și să plătească reclamantului suma de 289,30 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta DGFP Teleorman, în numele AFP Z., solicitând admiterea recursului și casarea acesteia în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii având în vedere următoarele motive:
1. Hotărârea a fost data cu incalcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material art. 488, alin. (1) pct. 8 Cod procedura civila).
In mod eronat instanța de fond a admis acțiunea intimatului reclamant, dispunând restituirea sumei de 954 lei, achitata cu titlu de taxa de poluare, considerând ca taxa plătită este una interzisa de dispozițiile art. 90 din Tratatul CE (modificat si renumérotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Instanța de fond a admis in mod greșit acțiunea intimatului reclamant, obligând recurenta parata la restituirea taxei de poluare, intrucat suma nu a fost plătită ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, ci in baza unei decizii de calcul a taxei de poluare emisa in baza Legii nr. 9/2012.
In aceasta cauza nu se poate vorbi de încălcarea principiului discriminării produselor importate față de produsele interne atâta timp cât potrivit reglementărilor naționale, taxa pentru autoturismele noi, care se plătește cu ocazia primei înmatriculări în România, este aceeași, indiferent de proveniența lor, respectiv din producția internă, import sau din achiziții intracomunitare. Comisia Europeană nu a contestat niciodată instituirea taxei ca atare, ci a solicitat reașezarea modalității de calcul, în sensul armonizării legislației românești cu cea europeană, invocând necesitatea respectării prevederilor art.90 (110) din Tratat, potrivit cărora nici un stat membru nu trebuie să supună în mod direct sau indirect produsele din alte state membre unor impozite interne ț de orice natură ar fi acestea, superioare celor care se aplică în mod direct sau indirect produselor naționale similare.
Pentru a se conforma acestor cerințe, Guvernul României a adoptat OUG nr. 50/2008 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2008 si Legea nr. 9/2012 intrata in vigoare la 1 ianuarie 2012.
In aceasta cauza, in mod greșit, instanța de fond a admis cererea intimatului reclamant, obligând recurenta parata la restituirea sumei de 954 lei, achitata cu titlu de taxa de poluare, intrucat acesta nu s-a aflat in niciuna dintre situațiile expres si limitativ prevăzute de lege.
Prin instituirea taxei de poluare, prevăzuta de OUG nr. 50/2008, iar mai apoi de Legea nr. 9/2012 nu sunt incalcate prevederile art. 90 din Tratatul Comunităților Europene (modificat si renumérotât cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), aceasta neputand fi asimilata impozitelor interne, deoarece taxa de poluare este perceputa pentru asigurarea protecției mediului tuturor proprietarilor de autoturisme.
De asemenea, instanța a reținut in mod greșit ca aceasta discriminare a fost introdusa de către legiuitor cu intenția de protejare a industriei interne, deoarece taxa de poluare se aplica tuturor autovehiculelor, indiferent de tara de proveniența, respectiv din producția internă, import sau din achiziții intracomunitare.
Instanța de fond a aplicat in mod greșit prevederile art. 90 din Tratatul de instituire a CE (modificat si renumérotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), privind compatibilitatea Legii nr. 9/2012, examinata in raport de modificările aduse de OUG nr. 218/2008, intrucat scutirea de la plata taxei de poluare pentru autovehiculele noi, operează pentru perioada 15.12._09, ori fata de imprejurarea in care taxa a fost stabilita la alta data, aprecierea ca discriminatorie si nelegala a taxei de poluare, este total greșita.
2. Hotărârea atacata este data cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 Cod procedura civila).
Potrivit art. 126, alin.2 din Constituția României ,,Competenta instanțelor judecătorești si procedura de judecata, sunt prevăzute numai prin lege", astfel, nicio lege in vigoare nu acorda competenta unei instante de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internationale. Aceasta atribuție revine Curții Constituționale sau Parlamentului României, singurele in măsura sa aprecieze daca legislația referitoare la taxa de poluare, contravine Constituției sau Tratatelor Uniunii Europene si sa adopte hotărâri in consecința.
Astfel, eventuala nelegalitate a dispozițiilor Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, nu poate face obiectul controlului exercitat de o instanța judecătoreasca, in cadrul unei acțiuni având ca obiect restituirea taxei de poluare.
Totodată, se retine ca instituirea taxei de poluare pentru autovehicule prin Legea nr. 9/2012, reprezintă voința legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate sa o respecte, in baza art. 13 din OG nr. 92/2003, privind Codul de procedura fiscala, conform cărora „interpretarea reglementarilor fiscale trebuie sa respecte voința legiuitorului, in scopul realizării cerințelor legii, in condițiile in care, potrivit dispozițiilor constituționale, numai Parlamentul sau Guvernul, pe baza delegării legislative, sunt abilitate sa adopte masuri legislative, pentru modificarea si completarea actelor normative interne, pentru asigurarea compatibilității acestora cu dreptul comunitar.
Prin admiterea cererii intimatului reclamant si exonerarea acestuia de la plata taxei de poluare, instanța de fond s-a substituit autorităților cu atribuții in elaborarea actelor normative, in condițiile in care atributul exclusiv al instanțelor judecătorești este aplicarea legislației specifice actului dedus judecații.
In ceea ce privește obligarea recurentei parate la plata cheltuielilor de judecata, învederează următoarele:
In mod greșit instanta a reținut ca fiind dovedita culpa procesuala a recurentei parate, deoarece aceasta nu a făcut decât sa aplice legea in vigoare la acea data, si anume Legea nr. 9/2012, iar materia cheltuielilor de judecata este reglementata de art. 451 - 455 din Codul de procedura civila si reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie sa le suporte părțile in legătura cu activitatea procesuala. Rolul cheltuielilor de judecata este si acela de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate in final de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Cheltuielile de judecata nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurala. Ele au rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul si care nu este vinovata de declanșarea activității judiciare. Prin aceasta, cheltuielile de judecata constituie si o frâna in calea, adeseori uzitata, a procesivitatii excesive.
In aceasta cauza nefiind vinovata de declanșarea activității judiciare, AFP Z. consideră ca nu poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru aceste motive, solicită onoratei instanțe admiterea recursului și casarea sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii intimatului reclamant B. F. si menținerea ca legala si temeinica a Deciziei de calcul a taxei de poluare emisa de AFP Z..
În drept, prevederile art. 483-502 Cod procedură civilă.
Intimatul-reclamant B. F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Invocă excepția in admisibilității recursului. Având in vedere ca actiunea promovata pe N.C.P.C., respectiv la 13.03.2013, calea de atac prevăzuta de aceasta norma este apelul.
2. Respingerea recursului ca nefondat.
Hotărârea atacata este temeinica si legala ; instanța in mod corect a amis acțiunea, dispunând restituirea sumei de 954 lei si corect a considerat ca taxa este una interzisa de disp. art. 90 si renumérotat cu art.JJO din T.F.U.E.. In aceasta situație taxa plătită este discriminatorie fata de autoturismele deja înmatriculate in România.
Sentința civila atacata nu este data cu depășirea atribuțiilor judecătorești, pentru orice conflict apărut intre 2 parti, instanța este competenta de a solicita litigiul. Instanța de fond nu s-a substituit autorităților cu atribuții in elaborarea actelor normative ; s-a limitat doar la aplicarea legislației specifice actului dedus judecații, respectiv art 110 din T.F.U.E.
In mod corect a reținut instanța culpa procesuala a paratei si a obligat-o la plata cheltuielilor de judecata .
Parata este vinovata de declanșarea acestui proces, deoarece a cerut restituirea direct lor, iar aceștia au refuzat ( a se vedea răspunsul primit de Ia aceasta, ca urmare a cererii de restituire a taxei).
Pentru aceste motive, solicită in primul rand respingerea ca inadmisibil a recursului, iar in subsidiar respingerea acestuia ca nefondat pentru motivele arătate mai sus .
Deliberând asupra prezentului recurs, prin prisma susținerilor părților, a criticilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, a probelor administrate în fața primei instanțe, precum și a sentinței civile recurate, Curtea constată că este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Va fi respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității recursului, având în vedere că potrivit disp. art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 împotriva sentințelor pronunțate de instanțele de contencios administrativ se poate exercita calea de atac a recursului, iar nu a apelului, fiind de asemenea incidente disp. art. 28 alin. 1 din același act normativ, potrivit cărora „1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.”, astfel încât se constată că excepția invocată de către intimatul-reclamant este neîntemeiată.
Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 pct. 8 C.proc.civ. Curtea constată că este nefondat având în vedere că prin deciziile pronunțate împotriva României în cauzele C. și C., CJUE a stabilit caracterul neconform cu disp. art. 110 din TFUE a disp. Legii nr. 9/2012.
Astfel prin cele două decizii de referință în materie, CJUE a reținut în esență următoarele:
„Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”
În considerentele acestei Ordonanțe, CJUE a reținut următoarele:” În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.
La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, T. (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.
În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, N. (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.
Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
Trebuie să se constate însă că OUG nr.1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna C. a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012.
În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr.1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe
În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.
Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la .. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, R.., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea N., citată anterior, punctul 32).
Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea N., citată anterior, punctul 33).
În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.
Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea T., citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.
În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).
Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).
La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior T. și N.. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza N., o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.
Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe. ”
Curtea reține ca fiind în mod direct și prioritar aplicabilă în prezenta cauză Ordonanța anterior menționată în virtutea disp.148 din Constituția României, astfel încât vor fi înlăturate toate criticile invocate prin prezentul recurs de către recurenta-pârâtă pe fondul cauzei ca nefondate, constatându-se că refuzul exprimat de către autoritatea recurentă-pârâtă de a restitui contravaloarea acestei taxe este unul nejustificat în sensul disp. art. 2 din legea nr. 554/2004, iar considerentele primei instanțe fiind în același sens, urmând a fi menținută soluția pronunțată, recurenta refuzând cu exces de putere, prin încălcarea dreptului subiectiv al intimatului să restituie taxa plătită cu încălcarea dreptului comunitar.
Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 pct. 4 C.proc.civ., Curtea constată de asemenea că este nefondat.
Astfel, Curtea constată că deciziile enunțate anterior și pronunțate de CJUE sunt direct și prioritar aplicabile în dreptul intern, cu caracter general obligatoriu atât față de organele executive-administrative, legislative, cât și pentru instanțele judecătorești, astfel cum s-a statuat în jurisprudența pronunțată de instanța comunitară, respectiv potrivit disp. art. 20 și art. 148 alin. 2 din Constituția României.
În concret, cu referire la primul aspect, Curtea constată că în cauza V. Gend &Loos(C 26-62), s-au reținut în esență următoarele:
„Având în vedere că Tariefcommissie solicită, în primul rând, să se stabilească dacă articolul 12 din tratat are un efect direct în dreptul intern, în sensul că resortisanții statelor membre ar putea să invoce, în temeiul acestui articol, drepturi pe care instanța națională trebuie să le protejeze; având în vedere că, pentru a stabili dacă prevederile unui tratat internațional au un astfel de efect, este necesar să se aibă în vedere spiritul, structura și textul acestor prevederi; având în vedere că obiectivul Tratatului CEE, care este cel de a institui o piață comună a cărei funcționare îi privește în mod direct pe justițiabilii din Comunitate, presupune ca acest tratat să fie mai mult decât un acord care ar da naștere numai unor obligații reciproce între statele contractante; că această abordare este confirmată prin preambulul tratatului, care nu vizează numai guvernele, ci și popoarele, precum și, în mod mai concret, prin înființarea de instituții dotate cu drepturi suverane a căror exercitare afectează atât statele membre, cât și cetățenii acestora; că trebuie remarcat de asemenea că resortisanții statelor care fac parte din Comunitate sunt chemați să colaboreze, prin intermediul Parlamentului European și al Comitetului Economic și Social, la funcționarea acestei Comunități; că, în plus, rolul Curții de Justiție în temeiul articolului 177, al cărui scop este de asigura interpretarea uniformă a tratatului de către instanțele naționale, confirmă faptul că statele au recunoscut dreptului comunitar o autoritate care poate fi invocată de către resortisanții lor în fața acestor instanțe;că trebuie să se concluzioneze că, având în vedere aceste aspecte, Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internațional, în favoarea căreia statele și‑au limitat drepturile suverane, chiar dacă într‑un număr limitat de domenii, și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora; că, prin urmare, independent de legislația statelor membre, dreptul comunitar nu creează numai obligații în sarcina particularilor, ci este destinat de asemenea să confere drepturi care intră în patrimoniul lor juridic; că aceste drepturi iau naștere nu numai atunci când acestea sunt acordate explicit prin tratat, ci și ca urmare a unor obligații pe care tratatul le impune într‑un mod bine definit atât particularilor, cât și statelor membre și instituțiilor comunitare; având în vedere că, în ceea ce privește structura tratatului în materie de taxe vamale și taxe cu efect echivalent, trebuie să se sublinieze că articolul 9, potrivit căruia Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală, cuprinde ca normă esențială interzicerea acestor taxe; că această prevedere se află la începutul părții din tratat care definește „fundamentele Comunității” și este aplicată și explicată la articolul 12; având în vedere că textul articolului 12 conține o interdicție clară și necondiționată care nu este o obligație de a face, ci de a nu face; că, de altfel, această obligație nu este însoțită de nicio rezervă din partea statelor prin care punerea sa în aplicare să fie condiționată de un act pozitiv de drept intern; că, prin însăși natura sa, această interdicție este perfect adaptată pentru a produce efecte directe în raporturile juridice dintre statele membre și justițiabilii acestora; având în vedere că punerea în aplicare a articolului 12 nu necesită nicio intervenție legislativă a statelor; că faptul că, potrivit acestui articol, statele membre sunt subiecte ale obligației de a se abține nu implică faptul că resortisanții acestora nu pot fi beneficiarii acestei obligații; având în vedere că, pe de altă parte, argumentul întemeiat pe articolele 169 și 170 din tratat, pe care l‑au invocat cele trei guverne care au prezentat observații Curții în memoriile lor, este nefondat; că, într‑adevăr, împrejurarea că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea în legătură cu un stat care nu și‑a îndeplinit obligațiile nu implică faptul că particularii nu pot invoca, dacă este cazul, aceste obligații în fața instanței naționale, la fel cum și împrejurarea că tratatul pune la dispoziția Comisiei mijloace prin care să asigure respectarea obligațiilor impuse persoanelor impozabile nu exclude posibilitatea ca, în cadrul litigiilor între particulari deduse instanței naționale, să se invoce încălcarea acestor obligații; că o limitare a garanțiilor împotriva unei încălcări a articolului 12 de către statele membre la procedurile prevăzute la articolele 169 și 170 ar înlătura orice protecție jurisdicțională directă a drepturilor individuale ale resortisanților acestora; că recurgerea la procedura prevăzută prin aceste articole ar risca să fie ineficientă în cazul în care aceasta ar trebui să intervină după punerea în executare a unei decizii naționale adoptate cu nerespectarea prevederilor tratatului; că vigilența particularilor interesați de protejarea drepturilor lor determină un control eficient care se adaugă controlului încredințat diligenței Comisiei și statelor membre prin articolele 169 și 170; având în vedere că din considerațiile de mai sus rezultă că, în conformitate cu spiritul, structura și textul tratatului, articolul 12 trebuie să fie interpretat în sensul că acesta produce efecte directe și conferă drepturi individuale pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.”
Totodată aceleași principii au fost menționate și în cauza C./Enel C-6/64, precum și în cauza C‑106/77, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de către Pretore di S. (Italia), în litigiul aflat pe rolul acestei instanțe între Amministrazione delle Finanze dello Stato și Simmenthal SA, în cadrul căreia CJUE a învederat următoarele:
„Având în vedere că prima întrebare urmărește, în esență, să se precizeze consecințele aplicabilității directe a unei dispoziții de drept comunitar în cazul incompatibilității cu o dispoziție legislativă ulterioară a unui stat membru; având în vedere că aplicabilitatea directă, analizată din această perspectivă, presupune că normele de drept comunitar trebuie să își producă totalitatea efectelor în mod uniform în toate statele membre, de la . și în cursul întregii perioade de validitate a acestora; că astfel, aceste dispoziții reprezintă o sursă imediată de drepturi și de obligații pentru toți cei cărora li se adresează, indiferent dacă este vorba de statele membre sau de particulari care sunt părți în raporturi juridice reglementate de dreptul comunitar; că acest efect privește, de asemenea, orice instanță care, ca autoritate a unui stat membru, fiind sesizată în cadrul competenței sale, are ca misiune să protejeze drepturile conferite particularilor de dreptul comunitar; că, de altfel, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, dispozițiile tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale existente, ci și – în măsura în care aceste dispoziții și acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare; că, într‑adevăr, faptul de a recunoaște o anumită eficiență juridică unor acte normative naționale care încalcă domeniul în cadrul căruia Comunitatea își exercită atribuția legislativă sau care sunt incompatibile într‑un alt mod cu dispozițiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privință, a caracterului efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiționat și irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, și ar pune astfel în discuție înseși fundamentele Comunității; că aceeași concepție se desprinde din economia articolului 177 din tratat, conform căruia orice instanță națională are dreptul de a se adresa Curții de fiecare dată când consideră că o hotărâre preliminară asupra unei probleme de interpretare sau de validitate care privește dreptul comunitar este necesară pentru a‑i permite să pronunțe o hotărâre; că efectul util al acestei dispoziții ar fi diminuat în cazul în care instanța ar fi împiedicată să aplice imediat dreptul comunitar în conformitate cu decizia sau cu jurisprudența Curții; că din cele ce precedă reiese că orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrare a legislației naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare; că, prin urmare, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente ale înseși naturii dreptului comunitar orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului comunitar prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor comunitare; că aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept comunitar și o lege națională ulterioară, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienței depline a dreptului comunitar nu ar fi decât temporar;că, prin urmare, se impune să se răspundă la prima întrebare în sensul că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional; având în vedere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța națională solicită, în esență, să se stabilească – în ipoteza în care s‑ar admite că protecția unor drepturi conferite prin dispozițiile comunitare ar putea fi amânată până în momentul înlăturării efective, de către autoritățile naționale competente, a unor eventuale dispoziții naționale contrare – dacă această înlăturare trebuie să implice în toate cazurile o retroactivitate deplină, astfel încât să se evite ca drepturile respective să fie în vreun fel prejudiciate; având în vedere că din răspunsul dat la prima întrebare rezultă că instanța națională are obligația de a asigura protecția drepturilor conferite prin dispozițiile ordinii juridice comunitare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea efectivă, de către autoritățile naționale împuternicite în acest scop, a unor eventuale măsuri naționale care ar împiedica aplicarea directă și imediată a normelor comunitare;”.
Prin urmare având în vedere toate aceste considerente și dispozițiile TFUE, Curtea constată că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C.proc.civ. fiind vorba atât de prerogativa, cât și de obligația instanței interne de a analiza compatibilitatea dreptului intern cu dispozițiile normative și jurisprudențiale stabilite la nivelul UE, inclusiv prin înlăturarea aplicării dispozițiilor din dreptul intern constatate a fi contrare cu dreptul comunitar, astfel cum s-a reținut anterior în cauzele pronunțate împotriva României, nefiind depășite atribuțiile puterii judecătorești prin sentința recurată, aceasta fiind pronunțată în cadrul unor astfel de limite, astfel cum au fost dezvoltate anterior.
În plus, susținerile privind inexistența unei culpe procesuale a recurentei-pârâtă se constată a avea caracter nefondat față de împrejurarea că deși intimatul-reclamant s-a adresat anterior acesteia cu o cerere având ca obiect restituirea contravalorii taxei de poluare plătită cu încălcarea disp. art. 110 din TFUE, totuși recurenta a refuzat în mod nejustificat restituirea acesteia, astfel cum s-a reținut anterior, opunându-se admiterii acțiunii, astfel încât în mod judicios prima instanță a constatat existența culpei procesuale ale recurentei-pârâte și a dat eficiență disp. art. 453 și urm. din C., considerente care conduc în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. la respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepția inadmisibilității recursului.
Respinge recursul formulat de către recurenta-pârâtă S. F. ORĂȘĂNESCU Z. (fostă AFP Z.) PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN, cu sediul în A., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1073/26.06.2013, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. F., cu domiciliul în ., și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței, Corp A, nr. 294, sector 6, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, A. Ș. L. E. F. G. D.
GREFIER,
ANIȘOARA N.
Red. GD./AC
5 ex./
Jud. fond T.T.: V. V.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2511/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 1068/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
