Pretentii. Decizia nr. 8181/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8181/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-11-2014 în dosarul nr. 5662/2/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII –A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 8181
Ședința publică din data de 6 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. N.
JUDECĂTOR: B. L. PATRAȘ
JUDECĂTOR: E. C. V.
GREFIER: F. E. B.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare declarată de contestatoarea-pârâtă AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, prin reprezentant legal director executiv Leonardo B., cu sediul în București, .. 20, ., împotriva Deciziei civile nr. 5535/27.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._/3/2011*, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. P. I., cu domiciliul în București, ., .. C, ., având ca obiect „pretenții-despăgubire”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- stadiul procesual: primul termen de judecată, în contestație în anulare;
- procedura de citare este legal îndeplinită;
- prin viza președintelui completului la primirea dosarului, s-a reținut în sarcina contestatoarei obligația de a mai depune un exemplar al contestației pentru comunicare, respectiv obligația de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 10 lei, până la primul termen de judecată, sub sancțiunea anulării cererii, ambele obligații îndeplinite; la data de 21.10.2014, prin C. Registratură, contestatoarea a depus la dosarul cauzei un exemplar al acțiunii pentru comunicare, recipisa de plată a taxei judiciare de timbru . nr._/25.09.2014 eliberată de CLS1-DGITL și note scrise (depuse la filele 24-27 dosar);
-la prezentul dosar a fost atașat dosarul de fond nr._/3/2011*, conform adresei Tribunalului București înregistrată prin C. Registratură, la data de 14.10.2014 (depusă la fila 23 dosar);
-la prezenta cauză a fost trimis în vederea discutării excepției de conexitate dosarul nr._, aflat pe rolul completului 4 recurs (poziția 21 pe lista de ședință);
-s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform dispozițiilor art. 242 pct. 2 C.pr.civ..
P. discutarea excepției de conexitate, Curtea dispune să se facă apelul și în dosarul nr._ (poziția 21 pe lista de ședință).
Curtea, urmare a recalificării excepției de conexitate în excepție de litispendență, aceasta fiind admisă în dosarul nr._, cererile fiind identice, constatând că nu sunt motive de amânare, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra contestației în anulare, luând act că se solicită judecata cauzei în lipsă.
CURTEA
Prin contestația în anulare înregistrată la data de 12 septembrie 2014, contestatoarea AGENȚIA P. PLĂTI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata P. P. I., în conformitate cu dispozițiile art. 317, art. 318 alin. 1 și art. 319 alin. 1 teza a-ll-a Cod de procedură civilă, anularea Deciziei nr. 5535/27.06.2014 pronunțată de către Curtea de Apel București, în dosarul nr._/3/2011*, cu consecința modificării hotărârii dată în recurs, adică admiterea recursului său, în sensul modificării sentinței civile nr. 5204/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul București și respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală. În subsidiar, să se constate lipsa calității procesuale pasive a Agenției P. Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București
În motivarea contestației sale în anulare, contestatoarea a arătat următoarele: Așa cum rezultă din adeverința nr. 2555/08.12.2011 emisă de Serviciul Român de Informații, în perioada 16 noiembrie 2006-16 martie 2008, instituția menționata a adeverit faptul că d-na P. P.-I. a beneficiat de concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani, precum și de indemnizația aferentă, potrivit O.G. nr. 148/2005, toate drepturile fiindu-i conferite de SRI.
Art. 29 din OUG nr. 148/2005 cu modificările și completările ulterioare, specifică cât se poate de clar faptul că:
(1)Prevederile prezentei ordonanțe de urgență sunt aplicabile și tuturor categoriilor de personal care își desfășoară activitatea în ministerele și instituțiile din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională.
(2)în situația persoanelor prevăzute la alin. (1), fondurile necesare plății drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență și cheltuielile administrative se asigură din bugetul de stat, prin bugetele ministerelor și instituțiilor din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională.
(3)P. perioada cât o persoană dintre cele prevăzute la alin. (1) beneficiază de concediu pentru creșterea copilului, la stabilirea drepturilor de pensie și a altor drepturi acordate potrivit legii se are în vedere solda brută lunară, respectiv salariul de bază al funcționarilor publici cu statut special, actualizate.
(4) Modalitățile de depunere și de soluționare a cererilor de acordare a drepturilor, în situația persoanelor prevăzute la alin. (1), se stabilesc prin norme interne, aprobate de conducătorii autorităților și instituțiilor publice prevăzute la alin. (1).
Desi actul normativ indicat stipulează foarte clar faptul ca indemnizația pentru creșterea copilului în cazul persoanelor care isi desfășoară activitatea în cadrul instituțiilor din sectorul de apărare se acorda din bugetul de stat prin bugetele ministerelor și instituțiilor din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională, atat instanța de fond, cat și cea de recurs au ignorat prevederile legale, și a dispus obligarea contestatoarei la acordarea acestora.
Prin acțiunea sa, reclamanta a solicitat despăgubiri cu privire la o sumă de bani aproape egală cu suma de bani pe care aceasta nu a primit-o pentru creșterea unuia dintre copii gemeni. Atât instanța de fond, cât și instanța de recurs au fost superficiale atunci când au admis prezenta acțiune și a obligat instituția la acordarea indemnizației pentru perioada 16.11._08 fiind părtinitoare astfel cu reclamanta.
In analiza dosarului cauzei instanța nu a luat în considerare adeverința emisă de SRI depusă chiar de reclamantă ca proba, și nu a constatat faptul că singurul oficiu plătitor a indemnizației pentru creștere îngrijire copil a fost S.R.I. unde își desfășoară activitatea reclamanta.
În cazul în care reclamanta ar fi solicitat inițial de la contestatoare acordarea indemnizației potrivit OUG nr. 148/2005 cu modificările și completările ulterioare, și aceasta i-ar fi fost achitată, atunci s-ar putea discuta despre punerea în aplicare a celor dispuse de instanță.
In speță, instanța nici măcar nu a reținut faptul că reclamanta nu a depus în temeiul articolului 9 din OUG nr. 148/2005, o cerere prin care sa solicite A.P.I.S.M. București acordarea acestei indemnizații, aceasta neaflându-se astfel în baza sade date cu o astfel de cerere.
Din adeverința pe care reclamanta a depus-o ca proba considerăm, că instanța ar fi trebuit să constate, rețină faptul că aceasta a încasat indemnizația dintr-un alt sistem și în nici un caz nu din sistemul Ministerului Muncii, beneficiind de un statut special, cât și de legile specific acestora.
Singura instituție care ar fi putut să o despăgubească pe reclamata era S.R.I.
Arată că, în analiza recursului, instanța nu a avut în vedere faptul că singura instituție care a efectuat plata indemnizației de creștere și îngrijire copil a fost serviciul Român de Informații, mai exact nu a avut în vedere faptul că, Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București nu a achitat niciodată reclamantei indemnizație pentru creșterea copilului aceasta fiind achitată din bugetul altui minister decât Ministerul Muncii prin A.P.I.S.M.B.
În acest sens instanța poate observa în dosarul cauzei, cât și în acțiunea reclamantei acest lucru.
De asemenea, verificarea existenței calității procesuale consideră că nu ar trebui să prezinte dificultăți deosebite în cazul acțiunilor prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță, deoarece în raportul juridic obligațional dedus judecății sunt determinați atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv, în schimb, în cazul acțiunilor prin care se urmărește valorificarea unui drept real principal, pentru a se stabili calitatea procesuală activă trebuie să se administreze aceleași probe, ca și pentru dovedirea temeiniciei cererii, atâta timp cât dreptul trebuie pretins de reclamantă de la organele abilitate, respectiv oficiul plătitor al acestor drepturi din sectorul de activitate al acesteia, și nicidecum de la o altă instituție care nu are calitate procesuala pasiva.
Instanța de fond a reținut, în mod eronat calitatea procesuală pasivă a Agenției pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, deși atât din adeverința nr. 2555/08.12.2011, cât și din acțiunea reclamantei rezultă că instituția care a achitat dreptul la indemnizația de creștere și îngrijire copil pe perioada 2006-2008 este Serviciul Român de Informații, reclamanta având raporturile contractuale cu acest serviciu de la care poate pretinde toate aceste sume.
Apreciază că atât reclamanta, cât și S.R.I. sunt subiecte distincte de drepturi și obligații. Deși reclamanta inițial a solicitat obligarea atat a Ministerului Finanțelor, cat și a A.P.I.S.M.B. în final instanța în mod eronat a considerat ca doar instituția contestatoare poate avea calitate procesuala pasiva fiind obligata la achitarea sumei de 600 lei/18 luni. în mod normal și legal reclamanta ar fi trebuit să se judece în contradictoriu cu instituția plătitoare SRI, ori cu Ministerul de Finanțe care are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză atâta timp cât aceasta din urmă instituție este semnatara actului normativ indicat.
Așa cum a arătat instanței, la dosar nu există nici o dovadă în sensul că reclamanta s-ar fi adresat acestei instituții sau că instituția a adoptat o poziție de recunoaștere a dreptului pretins de reclamantă. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea anumitor exigențe legale.
Singura plată efectuată de instituția contestatoarei este alocația de stat pentru cei doi copii în temeiul Legii nr. 61/1993, fiind temeinică și legală. Atâta timp cât nu instituția a plătit indemnizația de creștere și îngrijire copil în vârstă de până la 2 ani potrivit art.1 din OUG nr. 148/2005, instituția se află în imposibilitatea de a proceda la plata indemnizației pentru cel de-al doilea copil, așa cum solicită reclamanta, fiind astfel încălcate prevederile legale.
Nemulțumirea instituției A.P.I.S.M.B. constă în faptul că instanța de recurs nu a analizat în mod corect și temeinic toate actele, documentele din dosarul cauzei, și nu a ținut cont de faptul că singura instituție care a plătit indemnizația a fost S.R.I., iar instituția noastră a fost astfel pusă în fața unui prejudiciu în mod vădit, astfel cum rezultă din actele întregului dosar, respectiv dosarul nr._/3/CA/2011*.
Reclamanta a solicitat instanței judecătorești obligarea instituției noastre a proceda la emiterea unei decizii în funcție de existența Deciziei nr.26/2011 a ICCJ
Ținând cont de Decizia ÎCCJ nr.26/2011 pe care reclamanta o invocă, consideră util cauzei ca instanța să țină cont de faptul că scopul unui recurs în interesul legii este asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul României, așa cum rezultă din dispozițiile art. 329 alin. (1) din Codul procedură civilă în situația în care anumite chestiuni de drept au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Decizia ÎCCJ nr.26/2011 pronunțată în recursul în interesul legii produce efecte declarative, nu dă naștere nici unui drept și nu are nici o influență asupra cursului prescripției extinctive.
Prin urmare, raportat la acesta decizie, nu se poate susține o recunoaștere a dreptului reclamantei la plata retroactivă a indemnizației pentru creșterea copilului, deoarece pentru a interveni o întrerupere a cursului prescripției trebuie ca reclamanta să facă dovada că a întrerupt acest curs sau recunoașterea dreptului să vină din partea instituției cu atribuții în domeniu, respectiv Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București, în prezent Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București.
Din actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
1. Prin Decizia civilă nr. 5535/27.06.2014 pronunțată de către Curtea de Apel București, în dosarul nr._/3/2011*, a fost respinsa ca nefondat recursul declarat de recurenta – pârâtă Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București împotriva sentinței civile nr.5204 / 24.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._/3/2011*, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice și cu intimata – reclamantă P. P. I..
P. a dispune astfel, curtea a reținut că în mod corect pârâta a fost obligată la îndeplinirea obligației de plată, câtă vreme Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin decizia în interesul legii nr. 26/14.11.2011 că ”[...] În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare, [...] pana la . Legii nr. 239/2009 pentru modificarea art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. (1) din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: [...], 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 17 iunie 2009. [...]”.
Or, dezlegarea problemelor de drept judecată în această procedură este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, Partea I, după cum dispune art. 330 ind. 7 C. proc. civ.
D. fiind că, în speță, reclamanta a nascut doi copii, provenind dintr-o sarcină gemelară, iar pârâta nu i-a acordat indemnizația de creștere reglementată de OUG nr. 148/2005 decât pentru unul singur, raportat la considerentele de mai sus, rezultă că soluția judecătorului fondului de obligare a celei din urmă la plata și a diferenței dintre indemnizatia lunara pentru cresterea copilului în varsta de pana la doi ani efectiv incasata și cea care i se cuvenea pentru cresterea a doi copii proveniti dintr-o sarcina gemelară, este legală și temeinică.
2. Cu toate că contestatoarea a indicat drept temei al contestației sale în anulare atât prevederile ar. 317 și 318 alin. 1 C.pr.civ., curtea reține că aceasta, în argumentarea contestației nu mai face absolut nicio trimitere nici măcar la ipoteza normei legale din cuprinsul acestor texte, cu atât mai puțin la textele concrete.
Din motivarea contestației nu se invocă și nici nu reiese că am fi în prezența vreunuia din motivele de la art. 317 C.pr.civ. (necompetența instanței, respectiv nelegala sa citare).
În ceea ce privește motivele de la art. 318 alin. 1 C.pr.civ., s-ar putea deduce că contestatoarea l-a avut în vedere pe cel de la teza a II-a, întrucât – în cuprinsul contestației sale - a înțeles să sublinieze această ipoteză, anume sintagma ” a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”, neputându-se însă stabili fără echivoc să se rezumă la teza a II-a.
3. Prin urmare, curtea va analiza contestația din perspectiva ambelor ipoteze ale art. 318 alin. 1 C.pr.civ., text potrivit căruia ”Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
3.1. În ce privește art. 318 alin. 1 teza a I-a C.pr.civ., curtea reține că greșeala materială, în interpretarea restrictivă impusă de caracterul de normă specială, vizează omiterea sau confundarea unor elemente sau date materiale esențiale din dosarul cauzei, iar nicidecum pretinse greșeli de judecată, de nelămurire a stării de fapt sau de evaluare a probelor dosarului.
Ceea ce invocă însă contestatoarea nu este o astfel de greșeală materială, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs și-a argumentat soluția respingerii recursului.
Așa cum s-a reținut unanim atât în doctrină cât și în jurisprudență, pentru a fi în prezența acestui motiv de contestația în anulare specială, greșeala la care face referire art. 318 alin.1 teza a I-a C.pr.civ. nu trebuie să fie rezultatul modului în care instanța a analizat starea de fapt sau a dat o anumită interpretare actelor dosarului, o concluzie în acest sens ducând la transformarea contestația în anulare într-un admisibil recurs la recurs, ceea ce în mod cert nu a fost în intenția legiuitorului.
Mai mult, nu doar că nu a fost în intenția legiuitorului, dar o abordare contrară a acestui temei de contestație în anulare, în sensul invocat de contestator, ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza M. vs. Romania,_/03, Hotărârea din 29 iulie 2008, Curtea arătând în argumentarea soluției sale, de constatare a încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, următoarele:
”23. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 & 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție.
24. Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu”.
De altfel, din întreaga jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului se desprinde concluzia că o cale extraordinara de atac, cum este contestația în anulare, fie ea și introdusa de una din partile procesului, nu poate fi admisa pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacata a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absenta unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Faptul ca titularul contestației și instanța a Carei hotărâre este contestata au doua puncte de vedere diferite cu privire la interpretarea legii este un caz tipic în care nu se justifica desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
3.2. În ce privește art. 318 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ., curtea observă că absolut niciunul din aspectele invocate acum prin prezenta contestație în anulare nu a constituit motiv de recurs, constituind aspecte noi, relevate prin contestația în anulare.
Prin urmare, nici acest motiv de contestație în anulare nu este incident.
În cosencință, orice discuții cu privire la justețea sau claritatea aspectelor de fapt și a aspectelor de fond reținute de instanța de recurs, sunt inutile, cât timp recursul nu poate fi ”rejudecat”, urmare a netemeiniciei contestației în anulare.
Reținând astfel ca neîntrunită în speță ipoteza normei legale cuprinsă în art. 318 C.pr.civ., astfel că va respinge ca vădit nefondată prezenta contestație în anulare.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestația în anulare declarată în dosarele reunite de către contestatoarea-pârâtă AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, .. 20, ., împotriva Deciziei civile nr. 5535/27.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._/3/2011*, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. P. I., cu domiciliul în București, ., .. C, ., având ca obiect „pretenții-despăgubire”.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 6 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR |
M. N. | B. L. PATRAȘ | E. C. V. |
GREFIER |
F. E. B. |
Red./Dact. M.N./2 ex.
Jud. recurs S. P., R. V., I. F.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 3130/2014. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 6892/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
