Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 154/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 154/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-01-2014 în dosarul nr. 24801/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.154
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 10 IANUARIE 2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE – R. M. V.
JUDECĂTOR – I. F.
JUDECĂTOR – S. P.
GREFIER - G. P.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul declarat de recurentul-reclamant C. V. C., împotriva sentinței civile nr. 4128 din 12.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a - IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. G. AL GUVERNULUI, având ca obiect „suspendare executare act administrativ fiscal”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții, faptul că, părțile au solicita judecarea în lipsă conform art.223 alin.3 și 411 alin.2 teza finală Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere că părțile au solicitat judecarea în lipsă potrivit dispozițiilor art.223 alin.3 și 411 alin.2 teza finală Cod procedură civilă, în conformitate cu prevederile art.394 NCPC, declară dezbaterile închise și reține cauza spre pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, cu aplicarea prevederilor art. 499 C. proc. civ., reține:
Prin sentința civilă nr. 4128 din 12.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a - IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului C. V. C. în contradictoriu cu S. G. AL GUVERNULUI, având ca obiect suspendarea executării Ordinului nr. 386/29.05.3013.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C. V. C., invocând incidența motivelor reglementate de art. 488 alin. l pct. 6 și 8 Cod proc. civ.
Astfel, a susținut recurentul că:
1. Hotărârea primei instanțe nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină, iar cele prezentate sunt contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. l pct. 6 Cod proc. civ.
Respectiv, a menționat acesta că art. 425 alin. l lit. b) Cod pr.civ. dispune în sensul în care hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu și „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În speță, motivarea soluției instanței de fond este superficială, nu au fost analizate toate argumentele relevante, fiind omise deliberat chestiunile esențiale din cuprinsul cererii de suspendare, hotărârea cuprinde descrierea unei stări de fapt eronate, bazată exclusiv pe apărările și probele administrate de instituția pârâtă, fără arătarea motivelor de fapt și de drept, care au format convingerea primei instanțe și pentru care argumentele sale au fost înlăturate, hotărârea fiind astfel lipsită de conținut.
Or, a reluat recurentul aspectele care, în opinia sa, demonstrează caracterul vădit netemeinic și nelegal al Ordinului SGG nr. 386/29.05.2013:
-încalcă principiul neretroactivității și, implicit, principiile securității și stabilității raporturilor juridice, care au fost consacrate în jurisprudența internă și a C.E.D.O. (a se vedea practica ICCJ - Deciziile nr.1595/2010, nr.2954/2010, nr.3654/2010, nr.4360/2010, nr.4397/2010, nr.4401/2010, nr.4688/2010, nr.4686/2010,nr.460/2011, nr.569/2011, nr.611/2011, nr.658/2011, nr.3424/2011, nr.4579/2011 etc);
-eludează dispozițiile imperative ale art. l alin. 6 din Legea nr. 554/2004 care obligau instituția să se adreseze instanței judecătorești specializate pentru anularea Ordinului SGG nr.69/2 din 01.02.2013, prin care i se stabiliseră anterior de către aceeași autoritate angajatoare drepturi salariale în cuantum superior, actul fiind intrat în circuitul civil și producând efecte juridice (a se vedea practica ICCJ - Deciziile nr.3591/2006, nr.663/2007 și nr.2034/2007);
-este nemotivat în fapt și în drept, nefiind indicat vreun temei juridic concret, vreo normă legală specială în materia drepturilor salariale care să dea legitimitate juridică măsurii de reducere a cuantumului salariului brut ce i-a fost stabilit anterior de aceeași autoritate angajatoare prin Ordinul SGG nr.69/2 din 01.02.2013Ja se vedea practica ICCJ - Deciziile nr.4311/2009, nr.3465/2010, nr.3529/2010. nr.3313/2011. nr.3424/2011. nr.3550/2011 și nr.5133/2011);
-nu prevede funcția publică pe care se încadrează (identificată prin elementele stabilite de legislația aplicabilă - grad profesional, gradație, clasă de salarizare) și pentru care este stabilit un nou salariu de bază, diminuat la cuantumul de 3.4441ei, făcând de plano imposibilă verificarea corectitudinii și legalității măsurilor dispuse prin raportare la prevederile Legii nr. 188/1999 și ale Legii - Cadru de salarizare nr.284/2010. care corelează nivelul salariilor cu funcțiile publice reglementate de acest act normativ;
-este discriminatoriu, măsura nefiind dispusă pentru toți angajații instituției, iar drepturile salariale stabilite sunt inferioare celor acordate pentru funcții publice identice și aceleași atribuții/competențe, fiind încălcat principiul egalității de tratament în salarizare, consacrat atât în dreptul național, cât și în cel comunitar, aplicabil prioritar în raport cu dispozițiile art.l 1 și 148 din Constituție (a se vedea Deciziile ICCJ - Secția cont adm. și fiscal nr. 1785/2006, nr.3137/2007, Decizia Curții de Apel Timișoara nr.589/2008, Deciziile Curții de Apel Iași nr.219/2007, nr.450/2007, nr.700/2007. nr. 171/2008. Decizia Curții de Apel Pitești nr.415/2007);
-măsura diminuării salariului dispusă prin acest act administrativ individual, deși nu reprezintă o sancțiune disciplinară dintre cele stabilite de art.77 alin.3 din Legea nr.188/1999, totuși, nu este nici măcar temporară, fiind contrară art.41 și 53 din Constituție întrucât nu este prevăzută de lege pentru o situație excepțională (a se vedea jurisprudența Curții Constituționale - Deciziile nr. 872/2010, nr. 874/2010, nr. 1155/2011, etc);
-actul contestat nu cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de lege și care reprezintă garanții ale respectării drepturilor de acces la justiție și la un proces echitabil, nefiind prevăzută și individualizată calea de atac împotriva acestuia, autoritatea în fața căreia poate fi promovată, ori termenul de contestare.
De asemenea, consideră recurentul că sentința atacată cuprinde și considerente contradictorii, în măsura în care prima instanță, deși a reținut că ”la baza emiterii Ordinului SGG nr. 386/29.05.2013 stă documentația la care se face vorbire în preambul, atașată dosarului și care face parte integrantă din acesta", totuși nu a concluzionat, așa cum era firesc, că actul administrativ este lipsit de temei legal și că nu a fost emis pentru organizarea executării vreunei legi ori a unui act cu forță juridică superioară, situație care corespundea noțiunii cazului bine justificat definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, chiar și în ipoteza în care ar fi fost respinse motivat toate celelalte argumente privind nelegalitatea și netemeinicia Ordinului SGG nr. 386/29.05.2013, această constatare a judecătorului fondului era ea însăși de natură să creeze îndoiala puternică asupra prezumției de legalitate, de conformitate cu legea și ar fi trebuit să conducă la admiterea cererii de suspendare.
Dincolo de faptul că "documentația" la care se face referire nu poate face parte integrantă din Ordinul SGG nr.386/29.05.2013, neexistând formal vreo asemenea mențiune în cuprinsul actului contestat ori vreun temei legal care să justifice această concluzie (în condițiile în care sunt în discuție adrese și puncte de vedere ale Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale), același judecător reținuse anterior, în aceeași frază, că ”legea obligă autoritatea să emită asemenea acte în vederea stabilirii drepturilor salariale pentru funcționarii publici aflați în subordinea sa".
Or, fără a pune în discuție și omisiunea/imposibilitatea instanței de a menționa care anume lege impunea emiterea Ordinului SGG nr.386/29.05.2013, deși tocmai acest aspect fusese sesizat în motivarea cererii de suspendare, trebuie remarcată inconsecvența și lipsa de rigoare a raționamentului, neputând fi admisă asimilarea unor adrese și puncte de vedere ale Ministerului Muncii. Familiei și Protecției Sociale cu noțiunea de lege.
Această argumentare demonstrează gravele confuzii și erori făcute de judecătorul fondului, care se reflectă negativ în soluția pronunțată, cu atât mai mult cu cât lipsa indicării unui temei juridic concret, a unei norme legale speciale în materia funcției publice și a drepturilor salariale aferente, care să dea legitimitate juridică măsurii de reducere a cuantumului salariului brut ce fusese stabilit anterior de același angajator prin Ordinul SGG nr.69/2 din 01.02.2013 reprezintă, în mod evident, o nemotivare care înlătură prezumția de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ și este sancționată cu nulitatea.
Subliniază, de altfel, recurentul că adresele și notele invocate în preambulul Ordinului SGG nr.386/29.05.2013 nu pot satisface imperativul motivării actului administrativ, întrucât nu se referă punctual la situația juridică ori salarizarea sa, neputând să justifice măsura individuală dispusă prin ordinul contestat, în condițiile în care "notele" nu sunt nici acte normative ori hotărâri judecătorești irevocabile obținute de autoritatea angajatoare în condițiile art. l alin. 6 din Legea nr. 554/2004, ci doar puncte de vedere sau opinii cu caracter general informativ, fără forță executorie. De altfel, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale este tot o autoritate a administrației centrale, asemenea Secretariatului G. al Guvernului, neexistând între aceste instituții raporturi de subordonare ierarhică și nici nu avea abilitarea legală de a emite interpretări general valabile și obligatorii asupra dispozițiilor Legii nr.284/2010 ori de a aprecia asupra corectei sale aplicări, acest rol fiind atribuit prin lege doar instanțelor judecătorești, iar instituția angajatoare (SGG) avea deschisă, în acest sens, doar calea procedurală prevăzută de art.l alin.6 din Legea nr.554/2004.
Iar, nulitatea Ordinului SGG nr.386/29.05.2013 pentru lipsa temeiului juridic concret nu putea fi înlăturată prin suplinirea motivării în drept ori comunicarea ulterioară a altor motive, întrucât legalitatea ordinului contestat trebuia analizată „prin raportare la conținutul actului administrativ astfel cum a fost elaborat la data emiterii acestuia" .
Din această perspectivă, instanța de fond nu putea să preia pur și simplu, fără o analiză critică, toate argumentele autorității pârâte și să respingă cererea de suspendare cu motivarea că Ordinul SGG nr.386/29.05.2013 ar fi fost emis „urmare a controlului Curții de Conturi", cât timp nu a fost depus la dosarul cauzei un Raport al Curții care să probeze aceste susțineri și care să fie menționat printre temeiurile actului contestat, iar activitatea de control era la data emiterii actului în curs de desfășurare, nefiind finalizată.
Mai menționează recurentul că, pe de altă parte, deși se prevalează de imperativul cercetării sumare a actului în această procedură specială în încercarea de a-și justifica omiterea deliberată a argumentelor sale, judecătorul fondului reține că „existența, în ceea ce îl privește pe reclamant, a Ordinului nr.69/01.02.2013, emis de aceeași autoritate și care îi acordă acestuia drepturi salariale într-un cuantum superior, dat fiind că acestea cuprindeau și salariul de merit, nu-l îndreptățește pe acesta să pretindă încălcarea în continuare a dispozițiilor legale (...)„ concluzie care este nu doar nefondată în raport de conținutul reglementărilor concrete cuprinse în Ordinele SGG nr.69/01.02.2013 și nr.386/29.05.2013, dar demonstrează inconsecvența raționamentelor și contradictorialitatea considerentelor hotărârii pronunțate.
Din analiza prevederilor celor două ordine se poate observa că în ambele cazuri nu este reglementată nici acordarea și nici încetarea salariului de merit, fiind prevăzute doar salariul de bază și sporul pentru condiții vătămătoare, cu deosebirea că Ordinul SGG nr. 386/29.05.2013 i-a diminuat substanțial cuantumul salariului de bază.
2. In ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. l pct. 8 Cod proc. civ., arată recurentul că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin aceea că prima instanță a reținut nejustificat pe de o parte că, la nivel de aparență, actul administrativ ar îndeplini condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, iar pe de altă, că nu ar fi îndeplinită condiția referitoare la iminența producerii prejudiciului.
Astfel, recurentul reia argumentele teoretice în materia suspendării executării actelor administrative, în concret, învederând că: din cuprinsul ordinului contestat lipsesc mențiunile obligatorii privind funcția publică ocupată (identificată prin elementele stabilite de legislația aplicabilă - grad profesional, gradație, clasă de salarizare) și pentru care este stabilit salariul de bază în cuantum de 3.4441ei, deși însăși Legea nr. 284/2010 prin art. 3 lit. b) și art. 13 corelează nivelul de salarizare cu funcția publică în care persoana este numită, iar, în ce privește condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. l din Legea nr. 554/2004 și aceasta este îndeplinită în speță, aplicarea actului producându-i pagube importante, previzibile cu evidență, constând în scăderea considerabilă a veniturilor salariale și lipsirea de mijloacele financiare suficiente existenței, pe fondul deja existent al crizei economice, ce a generat amânarea periodică a aplicării Legii-cadru nr. 284/2010, așa încât până în prezent nu a beneficiat de salariul corespunzător celor 82 clase de salarizare prevăzute de Ordinul nr.69/01.02.2013 și algoritmului de calcul prevăzut de art.10 din legea menționată.
Pentru motivele arătate, a solicitat recurentul admiterea recursului formulat împotriva Sentinței civile nr.4128/12.09.2013 și, pe cale de consecință, admiterea cererii de suspendare așa cum a fost formulată.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, cu motivarea că instanța de fond, aplicând dispozițiile legale în materie, corect a respins cererea reclamantului.
Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Într-adevăr, conform art. 425 alin. l lit. b) Cod pr. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, în mod obligatoriu și „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În speță, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Curtea apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
Respectarea acestei cerințe, a motivării actului jurisdicțional, rezidă din faptul că instanța de fond a respins cererea reclamantului, ca urmare a neînsușirii criticilor de nelegalitate prezentate. Astfel, a reținut aceasta că ”ordinul contestat ”a fost emis de autoritatea competentă, că legea obligă autoritatea să emită asemenea acte și că la baza emiterii stă documentația la care se face vorbire în preambul, atașată dosarului și care face parte integrantă din acesta”, apreciind și că nu este îndeplinită cerința prejudiciului, câtă vreme ”eventuala producere a unei pagube trebuie să fie o consecință a executării, iar nu însăși executarea actului administrativ atacat”.
Prin urmare, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.
Nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Prin cererea dedusă judecății, s-a solicitat suspendarea executării Ordinului 386/29.05.2013 emis de pârât, prin care s-a stabilit că începând cu plata drepturilor salariale aferente lunii mai 2013 reclamantul beneficiază de drepturi salariale în total de 3693 lei, constituite din 3444 lei, salariu de baza și 249 lei, spor pentru condiții vătămătoare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Aceasta întrucât principiul legalității implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acționa dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept, după cum corect a arătat și recurentul, pornind de la liniile jurisprudențiale trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În speța de față, Curtea constată că nu reclamantul nu justifică prezența unui caz bine justificat.
Respectiv, ordinul contestat a fost emis de autoritatea competentă, iar, la baza emiterii sale au stat, după cum se arată în preambulul său, mai multe note și adrese, toate emise în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în materia drepturilor salariale ce se circumscriu situației reclamantului.
Prin urmare, actul administrativ respectă, cel puțin aparent, condițiile de legalitate impuse în materie, privitoare la competență și motivare.
Faptul că, potrivit susținerilor recurentului, în concret, prin emiterea lui, i se încalcă principii și drepturi consacrate de legea fundamentală ori ale acte normative în domeniu, reprezintă o analiză ce excede procedurii sumare a art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța neputând cerceta temeinicia argumentelor reclamantului decât în cadrul acțiunii pe fond de contencios administrativ. Numai în cadrul cererii principale se pot verifica, de asemenea, dacă notele și adresele invocate în preambulul său constituie ”o motivare” adecvată, legală, a actului administrativ, în acest moment procesual neputându-se reține decât că ea există.
Iar, dacă instanța sesizată cu cererea de suspendare ar analiza vreunul dintre argumentele prezentate de către reclamant privitoare la situația de fapt, ar însemna, din nou, să se pronunțe chiar pe fondul cererii de constatare nulitate ce formează obiectul dosarului nr._/3/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, situație nepermisă de procedura judiciară prezentă.
Mai reține Curtea că, într-adevăr, sunt situații ce justifică suspendarea executării unui act administrativ, dar, de remarcat, că acestea sunt de excepție și se circumscriu unor cazuri ”temeinic justificate” precum: necompetența autorității emitente, constatarea ca neconstituțională a unei dispoziții ce a stat la baza emiterii actului respectiv, anularea ori revocarea lui de către autoritatea de control ierarhică etc, situații din care rezidă vădita aparență de nelegalitate despre care se face vorbire în practica jurisprudențială.
Or, cele susținute de către recurentul-reclamant nu pot primi o asemenea calificare, potrivit celor mai sus arătate.
Curtea consideră, de asemenea, în acord cu judecătorul fondului că nu este îndeplinită nici cerința literei ș a art. 2 din Legea 554/2004.
Respectiv, recurentul-reclamant nu justifică un prejudiciu grav, ce nu ar putea fi reparat altfel sau ar fi dificil de reparat, în condițiile în care prin ordinul contestat primește o sumă mai mică cu 580 lei lunar, care, prin cuantum și perioadă, nu se circumscrie noțiunii de ”grav”, ci poate fi reparat pe calea contenciosului subiectiv având ca obiect anularea actului administrativ nelegal și acordarea de despăgubiri.
Nici argumentul referitor la ”starea de insolvabilitatea notorie a instituțiilor statului”, despre care face vorbire recurentul, nu poate fi primit, deoarece prejudiciul încercat de acesta nu se circumscrie situațiilor exemplificate (OUG nr. 71/2009, OUG 92/2012, OUG nr. 10/2013), ce au presupus un număr foarte mare de creditori și sume importante, care, într-adevăr, nu puteau fi achitate decât în tranșe, pentru a nu se pune în pericol chiar funcționarea statului.
Pentru toate aceste considerente, nefiind întrunite cerințe art. 14 din Legea nr. 54/2004 în privința ordinului contestat, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant C. V. C., cu domiciliul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 4128 din 12.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a - IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. G. AL GUVERNULUI, cu sediul în București, Piața Victoriei, nr. 1, sector 1, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 10.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. M. V. I. F. S. P.
GREFIER
G. P.
Red./Tehonred. R.M.V. – 4 ex./27.01.2014
Tribunalul București - Secția a IX-a – jud. D. S.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 190/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
