Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 1734/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1734/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-06-2014 în dosarul nr. 2519/2/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1734
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 02.06.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
GREFIER - A. M. C.
Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. E. BUCUREȘTI S.A. în contradictoriu cu pârâta A. NAȚIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI.
Susținerile contradictorii ale părților au avut loc în ședința publică din data de 26.05.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de azi, 02.06.2014, când în aceeași compunere a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 11.04.2014, reclamanta S.C. E. București S.A. a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 740/28.03.2014, privind supracompensarea activității de producere a energiei electrice și termice în cogenerare de înalta eficienta aferente perioadei de evaluare 2011-2013 pentru centralele CET București Sud și CET București Vest aparținând S.C E. București, emisa de A. Naționala de Reglementare în Domeniul Energiei pana la pronunțarea instanței de fond.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, iar în dovedire au fost anexate înscrisuri.
Prin întâmpinare formulată la data de 28.04.2014, pârâta A. Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) a invocat excepția inadmisibilității acțiunii promovată de reclamanta S.C. E. București S.A., învederând următoarele argumente:
Decizia ce face obiectul prezentei cauze are natura juridică a unui act administrativ, motiv pentru care devin incidente prevederile art. 5 alin (3) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012.
Pe de altă parte, cadrul general al contenciosului administrativ este stabilit prin dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 - reglementare generală aplicabilă ori de câte ori nu există o lege specială care să stabilească o altă procedură pentru soluționarea litigiilor.
Cu alte cuvinte, legea contenciosului administrativ statuează regulile generale relative la procedura de judecată a litigiilor între autoritățile publice și persoanele vătămate în drepturile și interesele lor legitime prin emiterea de acte administrative. Însă, așa cum corect s-a arătat în doctrină, atunci când o lege specială stabilește o altă procedură decât cea din legea generală, persoanele fizice sau juridice se vor putea, totuși, „adresa instanței de contencios administrativ în temeiul legii generale, prevederea privind procedura derogatorie fiind pe deplin aplicabilă."
Pe cale de consecință, normele din legea specială se vor aplica cu prioritate față de cele din reglementarea generală a contenciosului administrativ aducând modificări acesteia în măsura în care legiuitorul a considerat că anumite tipuri de raporturi conflictuale între persoanele fizice sau juridice și o autoritate publică necesită din diverse rațiuni o altă reglementare decât dreptul comun în materie, context în care își găsește pe deplin aplicabilitatea principiul juridic potrivit căruia specialia generalibus derogant.
În atarii circumstanțe legislative, Legea nr. 160/2012 prin care a fost aprobată cu modificări și completări O.U.G. nr. 33/2007 este o lege organică, astfel încât faptul că aceasta cuprinde dispoziții din materia contenciosului administrativ nu contravine art. 73 alin. 3 lit. k) din Constituția României. Mai mult decât atât, acest aspect legat de procedura adoptării legii vine să confirme intenția legiuitorului de a deroga de la normele de contencios administrativ cuprinse în Legea nr. 554/2004.
Astfel, prin derogare de la dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, O.U.G. nr. 33/2007 stabilește că Ordinele și Deciziile ANRE sunt obligatorii pentru părți până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile contrare.
Așadar, se poate concluziona că dispozițiile O.U.G. nr. 33/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012, instituie un contencios administrativ special, derogator sub unele aspecte de la dispozițiile Legii nr. 554/2004.
Pe cale de consecință, este evident că acțiunea formulată de reclamantă în contencios administrativ, împotriva Deciziei nr. 740/28.03.2014 este promovată cu eludarea dispozițiilor imperative ale art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 33/2007, care statuează expres și derogator de la Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, că Ordinele și Deciziile ANRE sunt obligatorii pentru părți până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile contrare
În drept, au fost invocate NCCP; Legea energiei electrice nr. 123/2012; O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012; HG nr. 1215/2009 privind stabilirea criteriilor și a condițiilor necesare implementării schemei de sprijin pentru promovarea cogenerării de înaltă eficiență pe baza cererii de energie termică utilă, Metodologia de determinare și monitorizare a supracompensării activității de producere a energiei electrice și termice în cogenerare de înaltă eficiență care beneficiază de schema de sprijin de tip bonus, aprobate prin Ordinul președintelui ANRE nr. 84/2013.
În combaterea acțiunii au fost deopotrivă anexate înscrisuri.
Reclamanta formulează răspuns la întâmpinare la data de 12.05.2014 solicitând respingerea excepției inadmisibilității ca neîntemeiata pentru următoarele considerente:
Cererea de suspendare este întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care a făcut dovada existentei unei plângeri prealabile adresata paratului, a unui caz bine justificat, precum și iminenta producerii unui prejudiciu prin executarea Deciziei nr. 740/2014.
Argumentele paratului nu pot fi reținute deoarece, deși nu se contestă caracterul obligatoriu al deciziilor și ordinelor ANRE, posibilitatea suspendării executării actelor administrative în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu ar contraveni în niciun fel dispozițiilor art. 5 alin. (3) din OUG nr. 33/2007. De altfel, în condițiile în care majoritatea actelor acte administrative, individuale sau normative, emise de alte autorități publice decât paratul, conțin și dispoziții obligatorii, respectând raționamentul paratului, manifestarea dreptului recunoscut prin art. 14 din legea 554/2004 ar fi una iluzorie, lipsind de protecție persoana vătămata atunci când prin actul administrativ emis ar exista iminenta producerii unui prejudiciu, pe care astfel persoana vătămata nu l-ar mai putea împiedica.
De altfel, art. 5 alin. 4) din Legea nr. 554/2004 prevedere cu titlu de excepție faptul ca doar pentru litigiile prevăzute la alin. 3) al acestui articol nu sunt aplicabile prevederile art. 14 cu privire la suspendarea executării actelor administrative, fiind singura excepție pentru actele susceptibile de anulare în contencios administrativ.
Dispozițiile art. 14 din Legea 554/2004 creează o posibilitate recunoscuta persoanei juridice sau fizice ce se considera vătămata . sau sa ceara suspendarea oricărui act administrativ, individual sau normativ, daca sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: existenta unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente și numai după declanșarea procedurii prealabile administrative.
În, acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 968/2009, în Dosarul nr._, . în care ANRE a susținut faptul ca actul administrativ examinat (Decizia nr. 1273/24 iunie 2008) nu poate fi suspendat, invocând prevederile art. 9 alin. (11) din Legea energiei electrice nr. 13/2007 și ale art. 23 pct. 6 din Directiva parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene 2003/54/EC (dispoziții anterioare și similare celor invocate de către parat prin întâmpinare, respectiv art. 5 alin. (3) din OUG nr. 33/2007), considerând faptul ca o astfel de interpretare este contrara acestor reglementari.
Cu privire la norma comunitara invocata mai sus, aceasta a fost abrogata prin Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009. Prin aceasta noua Directiva, la art. 37 pct. 12 se instituie caracterul nesuspensiv al contestației (plângere) asupra deciziilor privind metodologiile luate în temeiul acestui articol, plasând aceste acte administrative în categoria . nu sunt suspendate de drept prin simpla lor contestare, însa nu aduce atingere dreptului oricărei persoane vătămate printr-un act administrativ de a solicita instanței de judecata suspendarea în condițiile art. 14 din legea nr. 554/2004.
De altfel, aceeași norma comunitara, Directiva 2009/72/CE, la art. 37 pct. 15 prevede faptul ca „Plângerile menționate la alin. (11) și (12) nu aduc atingere exercitării dreptului de a introduce o cale de atac în temeiul legislației comunitare și/sau naționale”.
La primul termen de judecată, 26.05.2014, reclamanta depune la dosar cerere precizatoare a acțiunii în sensul că înțelege să solicite deopotrivă și anularea Deciziei nr. 740/28.03.2014.
În drept, au fost invocate prev. art. 8, art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, dar și prev. art. 204 C.pr.civ.
Curtea, în raport de prev. art. 204 și de poziția pârâtei, a luat act de cererea precizatoare, conform celor menționate în încheierea de ședință de la acea dată, corp comun cu prezenta sentință.
La același moment, pârâta a invocat excepția tardivității cererii în anulare, pentru motivele expuse de asemenea în încheierea de amânare a pronunțării.
În contextul amânării pronunțării, pârâta a depus la dosar concluzii scrise la data de 27.05.2014, iar reclamanta la data de 30.05.2014.
Analizând actele dosarului, în temeiul disp. art. 248 alin. 1 C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
Asupra cererii de suspendare
Conform disp. art. 5 alin. 3 din OUG nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată prin Legea nr. 160/2012:
„Ordinele și deciziile prevăzute la alin. (1) sunt obligatorii pentru părți până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile contrare, dacă nu au fost revocate de emitent”.
Totodată, potrivit disp. art. 5 alin. 7 din același act normativ:
„Ordinele și deciziile emise de președinte în exercitarea atribuțiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate”.
În raport de aceste prevederi, sunt pertinente susținerile pârâtei în sensul că în ceea ce privește acest gen de acte administrative, ordine și decizii ANRE, cum este și Decizia nr. 740/28.03.2014, este reglementat un contencios administrativ fiscal special, derogatoriu de la cel de drept comun, reglementat prin Legea nr. 554/2004, sub aspectul posibilităților legale de contestare a actelor.
Astfel, ordinele și deciziile prev. la alin. 1 pot fi atacate în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile contrare ele fiind obligatorii.
Din interpretarea per a contrario a textului de lege, rezultă că până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care a fost admisă o cerere de suspendare a actului, respectiv până la momentul respingerii recursului exercitat împotriva sentinței (ori expirării termenului de recurs), actul continuă a fi obligatoriu pentru părți. Altfel spus, hotărârea de suspendare nu este executorie.
Prevederea legală analizată este în contradicție cu prevederile Legii nr. 554/2004 prin care este instituit expres caracterul executoriu al hotărârii de suspendare, art. 14 și 15.
Norma legală analizată vine în contradicție cu Legea nr. 554/2004 și în ceea ce privește termenul de contestare a actului și necesitatea îndeplinirii procedurii prealabile.
Potrivit normei speciale, actul se atacă în termen de 30 de zile, fără a fi menționată necesitatea îndeplinirii procedurii prealabile ori necesitatea formulării unei contestații administrative (la instituția emitentă a actului contestat ori la instituția ierarhic superioară).
Potrivit normei generale, actul se atacă într-un termen de 6 luni (nu mai târziu de un an pentru motive temeinice), fiind instituită expres necesitatea îndeplinirii procedurii prealabile în termen de 30 de zile.
În măsura în care norma specială derogă de la norma generală, aceasta din urmă nu se poate aplica (decât în completare).
Curtea nu poate primi argumentele reclamantei în soluționarea favorabilă a excepției și respectiv a cauzei, aplicând distinct o legislație pentru un capăt de cerere și o altă legislație pentru un alt capăt de cerere.
Cu alte cuvinte, instanța nu poate considera aplicabilă Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește cererea de suspendare și respectiv OUG nr. 33/2007 și Legea nr. 160/2012 în ceea ce privește cererea în anulare, aceasta, în considerarea caracterului neconciliant al celor două proceduri.
Astfel, distincții sunt în ceea ce privește efectele hotărârii judecătorești și caracterul obligatoriu al actelor, dar și în ceea ce privește lipsa cerinței parcurgerii procedurii prealabile (conform OUG nr. 33/2007 și Legii nr. 160/2012) și respectiv necesitatea parcurgerii procedurii prealabile (conform Legii contenciosului administrativ).
Este evident că cele două norme nu se pot concilia, context în care trebuie să se constate că excepția inadmisibilității cererii de suspendare a Deciziei nr. 740/28.03.2014 este întemeiată și respinsă cererea de suspendare în consecință.
În opinia prezentei instanțe, contrar susținerilor reclamantei, formulate prin răspuns la întâmpinare, împrejurarea că la art. 5 alin. 4 din Legea nr. 554/2004 se arată expres că în cazul litigiilor prevăzute de art. 5 alin. 3 din același act normativ nu sunt incidente disp. art. 14 nu poate fi interpretată în sensul că în toate celelalte cazuri textul referitor la suspendarea executării este aplicabil.
Art. 5 din Legea nr. 554/2004 reglementează actele nesupuse controlului și limitele controlului, iar după menționarea că pentru anumite litigii poate fi exercitată acțiune în contencios administrativ dar numai pentru exces de putere (alin. 3), legiuitorul prevede totuși că în aceste cazuri nu sunt incidente disp. art. 14 și 21 (alin. 4), instituind deci un control limitat, din anumite rațiuni.
În speță însă, litigiul este unul distinct, inaplicabilitatea prev. art. 14 fiind o consecință a unei norme legale speciale, OUG nr. 33/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 160/2012, potrivit celor ce preced.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și respectiv Directiva 2009/72/CE nu vor fi reținute ca și argumente valabile în soluționarea favorabilă a demersului judiciar al reclamantei.
În ceea ce privește decizia instanței supreme, aceasta privește un act administrativ distinct, decizie privind aprobarea prețurilor practicate în sectorul energiei electrice și termice. Totodată, cadrul legal în care a fost soluționată acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._ nu este cel din prezenta speță, în respectivul dosar nefiind incidente dispozițiile OUG nr. 33/2007, în baza cărora prezenta instanță apreciază excepția inadmisibilității ca fiind întemeiată.
În ceea ce privește Directiva 2009/72/CE, reclamanta invocă prev. art. 37 pct. 15, în conformitate cu care „Plângerile menționate la alineatele (11) și (12) nu aduc atingere exercitării dreptului de a introduce o cale de atac în temeiul legislației comunitare și/sau naționale”.
Se face deci trimitere la legislația națională, atât cea generală (Legea contenciosului administrativ), cât și cea specială (OUG nr. 33/2007), cu toate consecințele juridice aferente, inclusiv în sensul aplicării principiului norma specială derogă de la norma generală și se aplică cu prioritate.
Prin urmare, Curtea va admite excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și va respinge cererea de suspendare a Deciziei nr. 740/28.03.2014 ca fiind inadmisibilă.
Referitor la cererea în anulare a Deciziei nr. 740/28.03.2014, Curtea constată că aceasta a fost comunicată reclamantei la data de 31.03.2014 (conform dovezii aflată la fila 15 din dosar).
Solicitarea reclamantei de anulare a actului a fost formulată la data de 26.05.2014, cu depășirea, deci, a termenului de 30 de zile anterior evocat (art. 5 alin. 7 din OUG nr. 33/2007), cererea în anulare fiind prin urmare tardivă.
Nu poate fi primit punctul de vedere al reclamantei în sensul că cererea este considerată ca fiind formulată în termen întrucât a intervenit ca și cerere modificatoare a cererii inițiale.
Dacă ar fi primită interpretarea reclamantei, ar fi eludată norma legală tocmai prin comportamentul nediligent al părții, fiind formulate acțiuni cu depășirea termenului stabilit de lege pentru contestarea actului.
Cererea formulată la data de 26.05.2014 este una completatoare, în sensul că la acel moment, 26.05.2014, adaugă un nou capăt de cerere, neputându-se interpreta că cererea în anulare ar fi fost primită anterior acestui moment, la data sesizării inițiale a instanței.
Față de cadrul legal special incident speței, Curtea nu poate primi nici punctul de vedere al reclamantei (prezentat prin concluzii scrise) în sensul că ar fi parcurs procedura prealabilă iar în raport de răspunsul formulat de pârâtă și de data emiterii respectivului răspuns, reclamanta ar fi sesizat instanța cu respectarea termenului legal.
Așa cum s-a învederat deja, pentru contestarea acestui tip de acte, cum este și Decizia nr. 740/28.03.2014, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004 referitoare la îndeplinirea procedurii prealabile, conform art. 7, în termen de 30 zile iar mai apoi sesizarea instanței, conform prev. art. 11, în termen de 6 luni.
Reclamanta putea contesta decizia în termen de 30 zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care a fost notificată părților interesate.
Totodată, nu vor putea fi primite nici susținerile formulate verbal la data de 26.05.2014 și reiterate prin concluzii scrise, în sensul că prin Directiva 2009/72/CE s-ar fi instituit un termen de 2 luni pentru sesizarea instanței.
Aduce ca argument reclamanta prevederile art. 37 pct. 12 și 15 din directivă.
Potrivit primului text menționat:
„Orice parte care se consideră lezată și care are dreptul dea contesta o decizie privind metodologiile luată în temeiul prezentului articol sau, în cazul în care autoritățile de reglementare au obligația de a se consulta, o decizie privind metodologiile sau tarifele propuse, poate să depună o contestație în vederea revizuirii respectivei decizii sau propuneri de decizie, în termen de maximum două luni de la publicarea acesteia sau într-un termen mai scurt prevăzut de statele membre. Contestația nu are efect suspensiv”.
Directiva a fost implementată, în acest sens au fost adoptate Legile nr. 123/2012 și nr. 160/2012, legiuitorul român optând pentru instituirea unui termen mai scurt de două luni, respectiv 30 de zile.
În ceea ce privește art. 37 pct. 15 din directivă, acesta nu poate fi interpretat în sensul de a mai acorda o cale de atac, ci toate textele trebuie interpretate în sensul creării de către state a unor mecanisme eficiente și adecvate de reglementare, de control și de asigurare a transparenței, în scopul evitării abuzurilor de poziție dominantă, în special în detrimentul consumatorilor, cât și a oricăror practici agresive.
Altfel spus, directiva nu creează pentru state obligația de a recunoaște celor interesați posibilitatea de a exercita două acțiuni distincte, dar cu aceeași finalitate, în temeiul directivei și respectiv în temeiul legislației naționale. În plus, exigențele impuse de directivă, în sensul de a se asigura persoanei care se consideră vătămată dreptul de a contesta efectiv actul care o lezează, sunt pe deplin asigurate prin prevederile OUG nr. 33/2007, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 160/2012.
Pentru aceste considerente, este întemeiată și excepția tardivității invocată de pârâtă, astfel că și acest incident va fi admis de instanță cu consecința respingerii cererii în anulare ca fiind tardiv formulată.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția inadmisibilității invocată de pârâtă.
Respinge cererea de suspendare a Deciziei nr. 740/28.03.2014, formulată de reclamanta S.C. E. București S.A. cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 227, sector 6, în contradictoriu cu pârâta A. Națională de Reglementare în Domeniul Energiei cu sediul în București, .. 3, sector 2, ca fiind inadmisibilă.
Admite excepția tardivității invocată de pârâtă și respinge în consecință cererea de anulare a Deciziei nr. 740/28.03.2014 ca fiind tardiv formulată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a se depune la prezenta instanță, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.06.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. M. P. A. M. C.
Red. MMP - 2 ex. – 07.08.2014
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 1160/2014. Curtea de Apel... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 2701/2014. Curtea de... → |
|---|
