Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Decizia nr. 1543/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1543/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-03-2015 în dosarul nr. 4711/87/2011**
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1543
Ședința publică de la 16.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – Z. G. L.
JUDECĂTOR - P. C. F.
JUDECĂTOR - I. M. C.
GREFIER - M. I.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant I. A. împotriva sentinței civile nr. 499/ 20.06.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. Național pentru Combaterea Discriminării și I. T. al Poliției de Frontieră G..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 23.02.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea, succesiv, la datele de 2.03.2015, de 9.03.2015 și, apoi, astăzi, la data de 16.03.2015, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
1. Sentința obiect al recursului
1.1. Prin sentința civilă nr. 499/20.09.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal în dosarul cu nr._ :
- a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul I. A., în contradictoriu cu pârâții C. Național pentru Combaterea Discriminării și I. T. al Poliției de Frontieră G.;
- s-a luat act că reclamantul renunță la judecată privind adresa nr._/04.10.2011.
1.2. În considerentele acestei sentințe civile, s-au reținut următoarele:
1.2.1. Prin cererea de chemare în judecată reînregistrată la data de 28.01.2014 la Tribunalul Teleorman-Secția Conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal sub nr._ -după casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței civile nr.1027/07.11.2012, pronunțate de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._ prin decizia nr. 5236/22.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-, reclamantul I. A., în contradictoriu cu pârâții I. T. al Poliției de Frontieră G. și C. Național pentru Combaterea Discriminării (acesta din urmă, citat în cauză în calitate de expert), a solicitat să se dispună:
- în principal, anularea dispoziției S/_/4.10.2011, a dispoziției nr. S/_/06.07.2011, a dispoziției nr._/ 05.09.2011 și a adresei nr._/04.10.2011, reintegrarea sa în funcția publică cu statut special de agent principal, precum și obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat;
- în subsidiar, obligarea pârâtului la plata a zece salarii ale funcției de bază avute în luna schimbării poziției de activitate în temeiul art. 21 alin. 1 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
1.2.2. În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 106 și art.100 din Legea nr. 188/1999, ale Legii nr. 554/2004, ale Legii nr. 360/2002 și ale art. 21 alin. 1 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, s-au arătat, în esență, următoarele:
Reclamantul a avut calitatea de funcționar public cu statut special-agent principal în cadrul I. Județean al Poliției de Frontieră Teleorman, detașamentul de intervenție, cu o vechime în muncă de 11 ani.
Prin dispoziția șefului Inspectoratului nr. S/_/ 06.07.2011, reclamantul a fost pus la dispoziție începând cu data de 06.07.2011 pe o perioadă de cel mult 3 luni, cu păstrarea drepturilor bănești avute, iar, prin dispoziția nr._/06.09.2011, reclamantului i s-a acordat un preaviz de 30 de zile în vederea emiterii dispoziției de încetare a raportului de serviciu, prin adresa nr._/04.10.2011 comunicându-i-se că prin dispoziția nr. S/_/04.10.2011 a șefului inspectoratului, începând cu 07.10.2011, îi încetează raporturile de serviciu ca urmare a desființării unor posturi de natura celui ocupat de reclamant.
Întrucât nu i s-a comunicat decât dispoziția șefului inspectoratului nr._/05.09.2011, reclamantul a arătat că nu are cunoștință de conținutul actelor în temeiul cărora au încetat raporturile sale de serviciu, astfel că, până la comunicarea înscrisurilor, înțelege să se apere numai în raport de actele comunicate, rezervându-și dreptul de a completa contestația după luarea la cunoștință de conținutul înscrisurilor și a precizat că înțelege să conteste atât măsura desființării locului de muncă ocupat de el, cât și modul în care s-a făcut selecția personalului, iar, în situația în care se va dovedi că desființarea locului de muncă este efectivă, reală și serioasă, înțelege să solicite aplicarea prevederilor art. 21 alin. 1 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Referitor la măsura desființării locului său de muncă, reclamantul a susținut că aceasta nu are caracter efectiv și nici nu are o cauză reală și serioasă, întrucât desființarea posturilor s-a făcut în mod aleatoriu, la dispoziția comandantului și a adjuncților, neținându-se cont de nevoile serviciului.
În ceea ce privește modul în care au fost numiți funcționarii publici cu statul special în noile funcții, reclamantul a arătat că nu s-au respectat criteriile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 188/1999, împrejurare ce rezultă din faptul că nu s-au organizat examene în toate cazurile, nu au fost avute în vedere nici dosarele personale, nici calificativele obținute în ultimii ani, nici alte criterii de ordin socio-profesional.
Cu privire la subsidiarul cererii, reclamantul a susținut că este îndreptățit să primească drepturile prevăzute de art. 21 alin. 1 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, iar împrejurarea că normele metodologice adoptate prin H.G. din 12.10.2011 nu se referă și la alin. 1 al art. 21 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010 nu lipsesc de efecte juridice textul de lege care este în vigoare, drepturile prevăzute de dispozițiile art. 21 alin. 2 și 5 din aceeași anexă cumulându-se cu cele prevăzute de aliniat al aceluiași text de lege.
1.2.3. Prin întâmpinarea depusă la data de 22.11.2011 (filele 16-18-dosar nr._ ), pârâtul I. Județean al Poliției de Frontieră G. a cerut respingerea acțiunii ca nefondate.
Totodată, s-a invocat de către pârât excepția lipsei procedurii prealabile, excepție care a fost admisă sentința civilă nr.1027/ 07.11.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. 4711/ 87/2011*, hotărâre casată prin decizia nr. 5236/22.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
1.2.4. În urma analizei actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, prin aplicarea prevederilor Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 1/652/30.06.2011 și cele ale Dispoziției inspectorului general al Poliției de Frontieră Române nr._/ 01.07.2011, s-a declanșat reorganizarea I.J.P.F. G., iar acolo unde a fost redus numărul de posturi, tot personalul a fost pus la dispoziție, urmând să se organizeze examen de departajare pentru posturile nou înființate.
Criteriile pentru organizarea examenelor de departajare au fost stabilite prin Dispoziția șefului IJPF G. nr._/07.07.2011 și publicate prin Anunțul nr._/08.07.2011.
În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, a fost emisă dispoziția șefului I.J.P.F. G. nr._/06.07.2011 (fila 6), prin care reclamantul a fost pus la dispoziție pentru o perioadă de 3 luni, începând cu 06.07.2011.
Prin adresa nr._/04.10.2011 (fila 7) a I.J.P.F. G., reclamantului i s-a adus la cunoștința faptul ca a fost pus la dispoziție pentru perioada 06.07-06.10.2011, precum și faptul că, potrivit prevederilor Ordinului M.A.I nr. 129/23.06.2011, are posibilitatea de a participa la examenul de departajare în vederea numirii într-o funcție de agent din cadrul structurilor nou înființate în cadrul I.J.P.F. G..
Prin Ordinul M.A.I. nr. 129/2011, s-a aprobat Procedura-cadru privind organizarea și desfășurarea examenului pentru departajare în vederea numirii în funcție a personalului ca urmare a aplicării măsurilor de reorganizare instituțională la nivelul M.A.I. La punctul 1 al ordinului se prevede că procedura „reglementează modul de organizare și desfășurare a examenului pentru departajarea in vederea numirii in funcții a personalului care a ocupat posturi de natura celor desființate in cadrul aceleiași/aceluiași structuri/ compartiment anterior reorganizării/reducerii de posturi”.
La art.3 din Dispoziția inspectorului general nr._/ 04.07.2011, se precizează că, începând cu data de 06.07.2011, polițiștii afectați de reorganizare se pun la dispoziție, potrivit prevederilor art.22 alin.(8) din Legea nr.360/2002. Totodată, la art. 4, este specificat faptul că, prin polițiști afectați de reorganizare, se înțeleg polițiștii care au ocupat posturi de natura celor desființate în cadrul aceleiași structuri/aceluiași compartiment.
Raportat la situația de fapt expusă, instanța de prim grad de jurisdicție a constatat că susținerile reclamantului privind netemeinicia deciziei de eliberare din funcție, cu motivarea că desființarea postului său nu este efectivă, reală și serioasă, nu pot fi primite.
În acest sens, instanța a avut în vedere actele dosarului și actele depuse la C. Informații Clasificate al Tribunalului Teleorman, prin care se confirmă susținerile pârâților, în sensul că, înainte de reorganizare, 06.07.2011, la I. Județean al Poliției de Frontieră G., compartimentul "sprijin operativ" din care a făcut parte și reclamantul, au fost 9 posturi, iar, după reorganizare, în același compartiment numărul posturilor s-a redus la 6.
Ca urmare a publicării Legii nr. 280/2011, la data de 15.12.2011, inspectoratele județene de poliție de frontieră s-au desființat, drepturile și obligațiile acestora fiind preluate de către inspectorate teritoriale înființate la frontiera României cu fiecare stat vecin.
La frontiera cu R. Bulgaria, a fost înființat I. T. al Poliției de Frontieră G., structură cu personalitate juridică, cu competență în zona de 30 kilometri de la frontiera de stat a României spre interior, pe raza județelor Ialomița, Călărași, G., Teleorman, O. si D. și în zona de 10 kilometri de o parte și de alta a malului Dunării pe raza județelor Ialomița si Călărași, care cuprinde, în noua organigramă, la compartimentul "Sprijin operativ", un număr de 17 posturi.
Așadar, se confirmă susținerile intimaților-pârâți în sensul că, inițial, s-a redus numărul de posturi din compartimentul "Sprijin operativ" din cadrul IGPF G. de la 9 la 6, iar, în prezent, deși în același compartiment sunt 17 posturi, acestea corespund unei competențe teritoriale lărgite a unei noi structuri, ITPF G..
Prin urmare, a concluzionat Tribunalul, desființarea postului reclamantului a fost efectivă, reală și serioasă, impusă prin Legea nr. 286/2010, prin care a fost redus numărul indicatorilor de personal prevăzuți în finanțare pentru MAI și adusă la îndeplinire prin Ordinul Ministrului Administrației si Internelor nr. 1/652/30.06.2011 si Dispoziția inspectorului general al Poliției de Frontieră Române nr._/01.07.2011, prin care s-a declanșat reorganizarea I.J.P.F. G., acte ce nu au fost contestate.
A reținut prima instanță, de asemenea, că pârâtul a respectat și dispozițiile art. 100 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, conform cărora „în cazul în care există mai mulți funcționari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituția publică”, deoarece, la examenul de departajare organizat, reclamantul a obținut 64 de puncte, fiind declarat „respins” (fila 26 dosar fond), iar nici examenul și nici nota obținută nu au fost contestate de către participant, prin urmare fiind tardive susținerile din cuprinsul acțiunii pe acest aspect.
Conclusiv, analiza comparativă a organigramelor și ștatelor de funcțiuni anterioare reorganizării făcute în baza Legii nr. 286/2010 și a celor actuale configurate după a doua reorganizare apărută în baza Legii nr. 280/2011, nu înseamnă că procesul reorganizării nu a fost real și serios.
Prin Legea nr. 286/2010 a fost supus reorganizării I. Județean al Poliției de Frontieră G., iar, prin Legea nr. 280/2011, inspectoratele județene de poliție de frontieră s-au desființat, fiind la rându-le reorganizate, de aceea comparația organigramelor nu trebuie făcută în sensul susținut de pârât.
Pe de altă parte, reorganizarea făcută în baza Legii nr. 280/2011 nu poate fi contrapusă reorganizării făcute în baza Legii nr. 286/2010, întrucât, în egală măsură, trebuiau puse în aplicare ambele legi.
S-a luat act, în baza art. 406 alin. 1) C.proc.civ., că reclamantul a renunțat la judecata cererii privind anularea adresei nr._/ 04.10.2011.
2. Recursul exercitat în cauză împotriva sentinței civile nr. 499/20.09.2014 și procedura în fața instanței de recurs
2.1.1. Împotriva acestei sentințe reclamantul I. A., la data de 22.07.2014, a declarat, în termen legal, recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7,9 C.proc.civ. și ale art.3041 C.proc.civ.
S-a solicitat ca, în urma admiterii recursului, să se modifice în tot sentința recurată și să se admită acțiunea, în sensul de a se dispune:
- în principal, anularea dispoziției nr. S/_/06.07.2011, anularea dispoziției nr. S/_/05.09.2011 și a dispoziției nr. S/_/ 04.10.2011, toate emise de către I. Județean al Poliției de Frontieră Teleorman, reintegrarea reclamantului în funcția anterioară, respectiv funcția publică cu statut special de agent I și obligarea pârâtului, la plata către reclamant a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat;
- în subsidiar, obligarea pârâtului la plata a 10 (zece) salarii corespunzătoare funcției de bază avute în luna schimbării poziției de activitate în temeiul art. 21 alin. 1 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010.
2.1.2. În motivarea recursului, în esență, recurentul, după prezentarea pe scurt a situației de fapt circumscrise pricinii, a arătat:
Ca un prim motiv de recurs, a fost invocat cel fondat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținându-se, sub acest aspect, următoarele:
Desființarea postului ocupat de către reclamant nu este efectivă, reală și serioasă atâta timp cât aceeași funcție a fost reînființată ca funcție similară în mai puțin de un an de la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului.
Au fost criticate dispozițiile contestate, emise de pârât, prin care reclamantul a fost pus la dispoziția șefului inspectoratului și au încetat raporturile de serviciu, ca netemeinice si nelegale, având în vedere nerespectarea dispozițiilor art. 100 alin.4 din Legea nr. 188/1999, întrucât funcția de agent I pe care a ocupat-o reclamantul în cadrul detașamentului operativ nu a fost desființată în măsura în care nu au fost reduse mai mult decât 50% din atribuțiile funcției, așa cum reiese din compararea fișei postului ocupat de reclamant înainte de punerea la dispoziție, respectiv de dinainte de reorganizare și a fișei postului ocupat de Balasoiu F. L. înainte de punerea la dispoziție, respectiv a fișei postului ocupat de Balasoiu F. L. după examen.
În perioada 11-16 ianuarie 2012, pârâtul a organizat concurs pentru ocuparea unor funcții publice, printre care și funcția pe care a ocupat-o reclamantul, iar, în situația în care reorganizarea ar fi presupus desființarea acestei funcții, nu ar mai fi avut nicio rațiune scoaterea aceleiași funcții la concurs în mai puțin de 3 luni de la disponibilizarea sa.
Funcția pe care a ocupat-o reclamantul nu a fost desființată, fiind necesară desfășurării activității pârâtului, reclamantul fiind disponibilizat numai pentru a se vacanta funcția și pentru a da posibilitatea altor persoane să ocupe postul.
Reînființarea acestui post, ca și a altora, și scoaterea la concurs s-au făcut cu încălcarea art. 100 alin. 5 din Legea nr. 188/1999, astfel încât actul prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu, deși postul nu s-a desființat, este nelegal si nu poate fi menținut.
Reorganizarea poliției de frontieră nu a dus la schimbări semnificative ale atribuțiilor acesteia și nici a funcțiilor publice cu statut special, atribuțiile fostului inspectorat județean fiind preluate de noul inspectorat teritorial, neavând loc schimbări radicale de atribuții.
Dându-se două exemple din considerentele expuse la fila 5 din sentința recurată, considerate motivări complet eronate, recurentul-reclamant a afirmat că „judecătorul fondului nu a studiat sau nu a acordat suficientă atenție statelor de organizare și organigramelor, pentru a observa situația reală, complet diferită de cea expusă în motivarea prezentei sentințe recurate”.
Astfel, din analiza organigramelor specifice, reiese că obiectivul așa-zisei reorganizări a fost pur administrativ, respectiv trecerea structurii de la o administrație/comandă județeană, la una teritorială, că, în acest context, reorganizarea respectivă a vizat aspectele de management și nu cele de execuție (în special cele operative), că acest lucru se poate deduce foarte ușor din studierea organigramelor și statelor, din care se poate observa că majoritatea structurilor de execuție (operative) și de suport, se regăsesc și în organigrama din 15.12.2011 sub o formă sau alta și că, concluzia generală este că respectiva „reorganizare" este, „în fapt, o reeditare de stat de organizare, care a avut loc în contextul unei resubordonări (de la nivel de județ, la nivel teritorial), structura organizatorică existentă între 06.07.2011 și 15.12.2011 fiind una de tranziție”.
A mai susținut recurentul-reclamant că structura organizatorică a I.J.P.F. Teleorman existentă între 06.07.2011 și 15.12.2011 „a fost una forțată, care să asigure un cadru cvasi-legal schimbării personalului din cadrul structurii de sprijin operativ, în contextul noii organigrame din 15.12.2011”, respectiv „una conjuncturală, artificial creată”.
Edificator în acest sens este faptul că, numai după câteva luni, structura de sprijin operativ redevine independentă, subordonată nemijlocit șefului serviciului teritorial (așa cum, până la data de 06.07.2011, fusese în subordinea nemijlocită a șefului I.J.P.F), dar revine și la numărul de funcții avute anterior (sau similar), de la 8 funcții Agent I la 6 funcții Agent I, nefiind adus personal din exterior, ci au fost promovați alți agenți din interior, în special din structuri administrative.
A mai afirmat recurentul-reclamant că „selecționarea personalului care urmează să fie disponibilizat trebuie sa se facă printr-o analiză atentă, riguroasă, a tuturor celor care fac obiectul acesteia, realizata de către o comisie care, pe lângă faptul că trebuie sa stabilească criterii certe si indubitabile de evaluare, trebuie să ia în calcul și toate aspectele individuale ale celor implicați (pregătire profesională, experiență, performanță-evaluări periodice și anuale, rezultate, onestitate, atașamentul față de instituție și profesie, caracterul, potențialul fiecăruia atât din punct de vedere al îndeplinirii sarcinilor curente, cât și cel de dezvoltare, etc.)”, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză și că „este doar o încălcare a deontologiei, a principiilor manageriale, a celor de bun simț și cu siguranță a normelor legale, să renunți la agenți operativi cu pregătire și experiență, iar numai după nici 6 luni, să aduci în locul lor alt personal necalificat pentru activitatea respectivă (șoferi de la tehnic, oameni de birou de la evidenta operativa, expertizare documente)”.
În continuare, s-a susținut, în esență, că „judecătorul fondului a fost dus în eroare susținând în motivare aspecte care nu relatează realitatea existentă în fapt”, fiind date unele exemple care justifică o atare alegație, că nu este motivată deloc de prima instanță încălcarea dispozițiilor art. 100 alin. 5 din Legea nr. 188/1999, că, la data emiterii Dispoziției nr. S-_/04.10.2011, coordonatele noului stat de organizare erau cunoscute, ceea ce afectează legalitatea acestui act administrativ, că, „chiar dacă funcția ocupată de reclamant s-ar fi desființat, iar pârâtul ar fi procedat la selecția personalului, trebuiau respectate criteriile arătate de dispozițiile art. 100 alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 188/1999”, în speță fiind nesocotite aceste prevederi legale și că nu poate fi primită invocarea împrejurării că Legea nr. 188/1999 este cadrul general și în speță dispozițiile acestuia nu sunt aplicabile, atâta vreme cât „Legea nr. 360/2002 se completează cu Statutul funcționarului public, iar art. 6 din Legea nr. 188/1991 prevede în mod expres persoanele exceptate”.
În concluzie, a apreciat recurentul-reclamant că este întemeiată susținerea cu privire la nelegalitatea actelor administrative, respectiv a dispozițiilor contestate în cauză, raportat la încălcarea dispozițiilor art. 100 alin. 5 din Legea nr. 188/1999 și a principiului stabilității funcției publice, consacrat prin art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, având în vedere că, din analiza actelor cu caracter „secret de serviciu” depuse în cursul rejudecării cauzei, rezultă că, în perioada de 1 an de la data reorganizării, numărul de posturi similar celui ocupat de reclamantul este același, acest aspect fiind recunoscut și de pârâtă, în aceste condiții reducerea de personal nefiind efectivă, cu o cauză reală și serioasă.
A cerut recurentul-reclamant că, față de art. 106 din Legea nr. 188/1999 și art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, se impune, ca urmare a anulării actelor administrative vătămătoare, respectiv, dispoziția nr. S/_/06.07.2011, dispoziția nr. S/_/ 05.09.2011 și dispoziția nr. S /_/04.10.2011, toate emise de către I. Județean al Politiei de Frontieră Teleorman, să se dispună reintegrarea reclamantului în funcția publică deținută anterior și să i se plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, pentru perioada cuprinsă între data încetării raporturilor de serviciu 07.10.2011 până la data reintegrării sale efective.
A fost invocată, de asemenea, încălcarea și a art. 44 din Constituție, referitor la dreptul de proprietate privată, precum și art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale prin care este consacrat și protejat dreptul de proprietate, susținându-se că, prin deciziile contestate, este afectat dreptul la muncă, la salariu, la condiții rezonabile de viață care să asigure un trai decent și civilizat.
În continuare, recurentul-reclamant a afirmat, în justificarea nelegalității sentinței recurate, că “instanța a statuat asupra aspectelor esențiale ale cauzei, ignorând principiul rolului activ al instanței, neadministrând probe esențiale, în speță, proba testimonială cu doi martori, deși admisă de către aceasta”, că, „în motivarea sa, instanța de fond a înlăturat raportarea la acest principiu”, care „este un principiu fundamental, acesta realizându-se în tot cursul procesului civil” și „trebuie înțeles ca un principiu care conduce la aflarea adevărului și în consecință la pronunțarea unor hotărâri temeinice și legale, ceea ce presupune că judecătorul este în drept să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt și de drept”, și că „instanța nu poate să nu administreze o proba propusă de reclamant și admisă de către aceasta, pentru a dovedi tocmai o împrejurare de fapt, ca ulterior să respingă și acțiunea ca nefondată”.
Ca un al doilea motiv de recurs, a fost invocat cel fondat pe art. 304 pct. 7 C.proc.civ., susținându-se, sub acest aspect următoarele:
Astfel, în opinia recurentului, trebuie observat că „judecătorul fondului este ., afirmând si motivând sentința recurată in integralitate pe alte acte si fapte, acte care nu-mi aparțin, de asemeni fapte care nu-mi sunt cunoscute personal, toate acestea fiind străine de prezenta speță”, fiind date unele exemple care justifică o atare aserțiune.
S-a mai afirmat că, din cele expuse, rezultă că „hotărârea instanței de fond este o mostră de superficialitate în soluționarea unei cauze, se rezumă la o înșiruire de aserțiuni și fără să dovedească "aplecarea" judecătorului asupra legii prin aplicarea normei de drept substanțiale și procedurale asupra situației de fapt dedusă judecății”, ținând seama și că, în cuprinsul hotărârii atacate, judecătorul fondului nu face nicio referire la Legea nr. 188/1999 și nu arată că reclamantul a depus înscrisuri noi, că a solicitat admiterea probelor cu înscrisuri noi, proba testimonială cu doi martori, nici motivul pentru care nu a mai administrat ultima probă, după ce o încuviințase.
2.2. Intimatul-pârât I. T. al Poliției de Frontieră G., la data de 27.10.2014, a formulat, în faza recursului, întâmpinare (filele 28-38), prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Au fost anexate, în copie, unele hotărâri judecătorești (filele 39-102).
2.3. Prin încheierea din data de 19.01.2015 (fila 109), instanța de recurs a respins, ca neutilă, cererea de probe formulată de către recurent la data de 12.01.2015 (filele 106-107) și a dispus emiterea unei adrese către Tribunalul Teleorman pentru a trimite toate actele aferente prezentului dosar la Curtea de Apel București-C. de Informații Clasificate, în vederea studierii lor de către completul de judecată.
3. Considerentele instanței de recurs care au fundamentat soluția dată în cauză
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate și observând dispozițiile art.3041 C.proc.civ., Curtea, în raport de actele și lucrările dosarului, apreciază recursul ca nefondat, în sensul și pentru considerentele care succed:
3.1. Astfel, se observă că, în speță, așa cum reiese din precedent (a se vedea supra, pct. 1.2.1.), instanța de fond a fost învestită cu judecarea unei cereri formulate de către reclamantul I. A., în contradictoriu cu pârâții I. T. al Poliției de Frontieră G. și C. Național pentru Combaterea Discriminării (acesta din urmă, citat în cauză în calitate de expert), vizând:
- în principal, anularea dispoziției S/_/4.10.2011, a dispoziției nr. S/_/06.07.2011, a dispoziției nr._/ 05.09.2011, emise de I. Județean al Poliției de Frontieră Teleorman și a adresei nr._/04.10.2011, reintegrarea sa în funcția publică cu statut special de agent principal, precum și obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat;
- în subsidiar, obligarea pârâtului la plata a zece salarii ale funcției de bază avute în luna schimbării poziției de activitate în temeiul art. 21 alin. 1 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
3.2. Constată Curtea, în continuare, că, în motivarea recursului promovat în cauză, reclamantul I. A. a invocat, în primul rând, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 C.proc.civ. din 1865.
Or, aceste critici ale recurentului-reclamant sunt nefondate, în sensul considerentelor care succed.
Astfel, în fapt, este important de reliefat (văzând prevederile art.3041 C.proc.civ., din care reiese că recursul este o cale devolutivă de atac) că:
- prin Dispoziția nr. S-_/06.07.2011, emisă de I.J.P.F. Teleorman în temeiul art.22 alin.7 și 8 din Legea nr.360/2002, recurentul-reclamant a fost pus la dispoziția I.J.P.F. Teleorman, începând cu data de 06.07.2011, pe o perioadă de cel mult 3 luni, ca urmare a reorganizării inspectoratului, această măsură fiind comunicată recurentului-reclamant prin adresa nr._/21/ 06.07.2011, emisă de I.J.P.F. Teleorman (fila 6-dosar fond nr._ ), prin care acesta a fost informat privind punerea sa la dispoziție și asupra posibilității de a participa la examenul de departajare pentru ocuparea unei funcții de agent de poliție în structurile nou înființate;
- pe parcursul perioadei de punere la dispoziție, recurentul-reclamant s-a înscris și a participat la examenele de departajare în vederea numirii în funcție, pentru funcția de agent I la C. Supravegherea și Controlul Trecerii Frontierei al IJ.P.F. Teleorman și, respectiv, cea de agent II la C. Ture de Serviciu al Sectorului Poliției de Frontieră T. M., nepromovând, însă, nici unul dintre acestea (a se vedea actele de la filele 169-170, 173-174-dosar fond nr._ );
- prin Dispoziția șefului I.J.P.F. Teleorman nr._/05.09.2011 (fila 5-dosar fond nr._ ), emisă în baza art.69 lit. j) din Legea nr.360/2002 și art. 106 din Legea nr. 188/1999 și adusă la cunoștința recurentului în data de 06.09.2011, când a semnat pentru aceasta, în cuprinsul său, recurentului-reclamant i s-a acordat preaviz de 30 zile calendaristice în perioada 06.09.-05.10.2011, „având în vedere desființarea locului de muncă ocupat” de recurentul-reclamant „ca urmare a aprobării statului de organizare al unității, așa cum rezultă din Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr.I/652 din 30.06.2011 și dispoziția I.G.P.F. nr._ din 01.07.2011” și „imposibilitatea angajatorului de a oferi funcționarului public alt loc de muncă compatibil cu pregătirea sa profesională în cadrul unității”;
- prin Dispoziția șefului I.J.P.F. Teleorman nr.S-_/04.10.2011, s-a dispus, începând cu data de 07.10.2011, încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului, în temeiul art.69 alin.(1) lit. j) din Legea nr.360/2002, această măsură fiind comunicată recurentului-reclamant prin adresa nr. adresa IJ.P.F. Teleorman nr._/04.10.2011 (fila 7-dosar fond nr._ ).
Referitor la criticile recuentului-reclamant privind faptul că reorganizarea instituției la care a fost angajat până la data de data de 07.10.2011 nu a fost efectivă, reală și serioasă și că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 188/1999, constată Curtea că acestea nu sunt fondate, concluzia la care a ajuns prima instanță fiind corectă și bazată pe o interpretare și aplicare judicioasă a prevederilor legale relevante.
Astfel, analizând actele dosarului (a se vedea, cu precădere, filele 146-148-dosar fond nr._ ) și înscrisurile depuse la C. Informații Clasificate al Curții de Apel București, pe care instanța de recurs le-a analizat nemijlocit, apreciază Curtea că se confirmă susținerile intimatului-pârât, în sensul că s-a desființat efectiv Detașamentul sprijin operativ, unde era încadrat recurentul-reclamant I. A. ca agent principal de poliție, în contextul amplului proces de reorganizare în care a fost implicată instituția angajatoare la nivelul anului 2011, în baza prevederilor Legii bugetului de stat pentru anul 2011 și a Legii nr.280/2011.
În această ordine de idei, reține Curtea că ministrul administrației și internelor a emis ordinul nr. 1/0516/01.04.2011 privind reducerea unor posturi din statele de organizare al unităților finanțate de la Capitolul bugetar 61.01-ordine publică și siguranță națională, iar, în baza acestui ordin, inspectorul general al Poliției de Frontieră a emis dispoziția nr._/01.07.2011 de aprobare a noilor state de organizare ale Inspectoratelor județene ale Poliției de Frontieră, între care și cel al I.J.P.F. Teleorman.
Constată Curtea că noul stat de organizare al I.J.P.F. Teleorman, care a produs efecte juridice începând cu data de 06.07.2011, conține mai puține posturi decât vechiul stat, iar structura în cadrul căreia recurentul-reclamant și-a desfășurat activitatea a fost desființată.
Mai mult, este de remarcat că, din probele administrate, rezultă că atribuțiile din fișa postului recurentului-reclamant diferă esențial față de cele din fișa posturilor din noile compartimente după data de 15.12.2011, neconstatându-se, astfel, o încălcare a prevederilor art. 100 alin. 4 din Legea nr. 188/1999, așa cum afirmă recurentul.
Contrar celor susținute de recurent, consideră Curtea, de altminteri, că nu se poate face comparație între fișele posturilor din vechiul și noul stat de organizare, fiind vorba de două structuri diferite, cu competențe diferite, respectiv:
- pe de o parte, până la data de 15.12.2011, I.J.P.F. Teleorman, cu atribuțiile sale stabilite prin OUG nr. 104/2011, în forma în vigoare până la data amintită, cu competență teritorială la frontieră într-un singur județ (Teleorman) și cu personalitate juridică;
- pe de altă parte, S.T.P.F. Teleorman, structură fără personalitate juridică subordonată I.T.P.F. G., ce are competență teritorială în 5 județe (D., O., Teleorman, G. și Călărași), având atribuțiile (fără una dintre competențele la frontieră, respectiv controlul la trecerea frontierei) stabilite prin OUG nr. 104/2011, însă astfel cum a fost modificată de Legea nr. 280/2011, lege intrată în vigoare la data de 15.12.2011.
Așa fiind, nu se poate realiza o comparație între atribuțiile unui post din cadrul Detașamentului Sprijin Operativ a I.J.P.F. Teleorman și un alt post din cadrul Compartimentului Sprijin Operativ al S.T.P.F. Teleorman, chiar dacă există o asemănare a denumirilor structurilor din care fac parte posturile respective.
Curtea subliniază că și în eventualitatea în care ar exista în prezent funcția deținută anterior de recurentul-reclamant, în sensul că o persoană exercită efectiv șiatribuțiile exercitate de acesta anterior, o atare împrejurare nu înseamnă că postul său nu a fost suprimat efectiv în contextul reorganizării ori că ar fi fost reînființat în mai puțin de un an, întrucât desființarea unor posturi cu preluarea atribuțiilor aferente acestora de către o singură persoană (sau mai puține numeric) reprezintă o comprimare specifică procesului reorganizării, justificat de necesitatea reîncadrării funcționarilor publici într-un număr mai mic de posturi, din rațiuni de politică bugetară, fiind firesc a continua să fie exercitate anumite atribuții, în primul rând, ca justificare a existenței acelei instituții, fără a califica însă această împrejurare ca fiind o dovadă a caracterului nereal ori neserios al reorganizării.
Prin urmare, trebuie apreciat că restructurările pe care le-a presupus procesul reorganizării au fost reale și efective, implicând, în mod concret, reducerea de posturi, fiind firesc, în ipoteza în care există mai mulți funcționari publici care pot ocupa posturile ce au rezultat din reorganizare și se regăsesc în cadrul noilor organigrame, să se organizeze concurs în vederea departajării.
Or, așa cum am arătat anterior, astfel de examene au fost susținute potrivit procedurii reglementate de Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 129/23.06.2011, procedură ce a constat în verificarea cunoștințelor pe bază de teste, recurentul-reclamant nepromovând, însă, niciunul dintre cele două susținute.
În raport de aceste aspecte și de prevederile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 (care prevăd că, în cazul în care există mai mulți funcționari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituția publică), sunt fără fundament argumentele recurentului-reclamant, în sensul că organizarea concursului la mai puțin de trei luni de la disponibilizarea sa, în vederea ocupării aceleiași funcții, ar constitui o dovadă a reînființării postului său, respectiv a împrejurării că desființarea postului său nu a fost una efectivă și reală.
Tot nefondate -față de nepromovarea examenelor amintite mai sus- sunt și aserțiunile recurentului-reclamant, cum că „selecționarea personalului care urmează să fie disponibilizat trebuie sa se facă printr-o analiză atentă, riguroasă, a tuturor celor care fac obiectul acesteia, realizata de către o comisie care, pe lângă faptul că trebuie sa stabilească criterii certe si indubitabile de evaluare, trebuie să ia în calcul și toate aspectele individuale ale celor implicați (pregătire profesională, experiență, performanță-evaluări periodice și anuale, rezultate, onestitate, atașamentul față de instituție și profesie, caracterul, potențialul fiecăruia atât din punct de vedere al îndeplinirii sarcinilor curente, cât și cel de dezvoltare, etc.)” ori că „este doar o încălcare a deontologiei, a principiilor manageriale, a celor de bun simț și cu siguranță a normelor legale, să renunți la agenți operativi cu pregătire și experiență, iar numai după nici 6 luni, să aduci în locul lor alt personal necalificat pentru activitatea respectivă (șoferi de la tehnic, oameni de birou de la evidența operativă, expertizare documente)”.
De asemenea, observă Curtea, în continuare, că nu pot fi acceptate alegațiile recurentului-reclamant, cum că, în cauză, au fost nesocotite dispozițiile art. 100 alin. 1, alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 188/1999.
Conform prevederilor legale invocate:
- art. 100 alin.2: „Aplicarea prevederilor alin. (1) se face cu respectarea următoarelor criterii: a) categoria, clasa și, după caz, gradul profesional ale funcționarului public; b) îndeplinirea criteriilor specifice stabilite pentru funcția publică; c) pregătirea profesională; d) să fi desfășurat activități similare”;
- art.100 alin.1: „În caz de reorganizare a autorității sau instituției publice, funcționarii publici vor fi numiți în noile funcții publice sau, după caz, în noile compartimente în următoarele cazuri: a) se modifică atribuțiile aferente unei funcții publice mai puțin de 50%; b) sunt reduse atribuțiile unui compartiment; c) este schimbată denumirea fără modificarea în proporție de peste 50% a atribuțiilor aferente funcției publice; d) este schimbată structura compartimentului”.
Examinând prevederile legale invocate, Curtea apreciază că nu este vorba de etape succesive (o etapă reglementată de alin. 1 și 2 și, respectiv, o etapă reglementată de alin. 3), care să trebuiască a fi aplicate efectiv în fiecare litigiu în parte, că, cazul reglementat de alin. 3 este, în fapt, aceeași situație cu cea în care sunt incidente dispozițiile alin. 1 și 2, cu particularitatea că sunt mai mulți funcționari publici care pot ocupa respectiva funcție, că, în acest din urmă caz, este firesc să se organizeze examen de către autoritatea publică.
De altfel, constată Curtea că recurentul-reclamant, deși a fost reprezentat de avocat și a motivat recursul pe nu mai puțin de 19 pagini, nu a arătat în ce sens, în concret, nu au fost respectate dispozițiile legale evocate și în ce modalitate i-au fost lezate drepturile sau interesele legitime prin modul în care s-a procedat, din moment ce nu a specificat care criterii nu au fost aplicate, la ce moment ar fi trebuit aplicate și în ce modalitate, sub ce formă nu a fost avut în vedere dosarul personal al funcționarilor publici, iar aceasta în contextul în care instituția a avut obligativitatea punerii în aplicare a unor acte normative prin care s-a redus efectiv numărul posturilor și s-au desființat anumite structuri.
Mai mult, reține Curtea că din niciun act depus la dosar și din nicio susținere nu rezultă, în cauză, nerespectarea dispozițiilor art. 100 alin. 1 și 2 din Legea nr. 188/1999.
Nu pot fi primite nici susținerile recurentului-reclamant, referitoare la numărul de posturi din cadrul Detașamentului Sprijin Operativ al I.J.P.F. Teleorman, având în vedere că, din analiza actelor de la dosarul cauzei, inclusiv cele depuse la C. Informații Clasificate al Curții de Apel București, pe care instanța de recurs le-a analizat nemijlocit, reiese că, după data de 06.07.2011, au fost radiate toate posturile din cadrul Detașamentului Sprijin Operativ al I.J.P.F. Teleorman, detașament care la această dată s-a desființat în întregime și că, la data de 15.12.2011, în noul stat de organizare al I.T.P.F. G. apare, printre alte structuri, și S.T.P.F. Teleorman, cu componenta sa C. Sprijin Operativ, ce cuprinde mai multe posturi, niciunul dintre acestea nefiind similar cu posturile Detașamentului Sprijin Operativ al I.J.P.F. Teleorman dinainte de data de 06.07.2011.
Tot nefondate sunt și afirmațiile recurentului, inserate în motivarea recursului promovat, cum că nu s-a respectat principiul rechemării în activitate, recurentul nefiind acceptat la selecția organizată la I.T.P.F. G. în cadrul celei de-a doua reorganizări.
Într-adevăr, în această privință, trebuie observat că, din probele administrate în cauză, rezultă că, la reorganizarea demarată la data intrării în vigoare a Legii nr. 280/2011, respectiv la data de 15.12.2011, nu a putut fi „rechemat în activitate” recurentul, adică primit la selecția organizată pentru ocuparea posturilor vacante, întrucât aceasta a fost o selecție din sursă internă, adică din rândul polițiștilor în funcție, or, la data demarării selecției (15.12.2011), recurentului îi încetaseră raporturile de serviciu, nemaiavând așadar statutul de polițist.
Fără acoperire pot fi considerate și alegațiile recurentului, privind încălcarea, prin deciziile contestate, și a art. 44 din Constituție, referitor la dreptul de proprietate privată, precum și a art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale prin care este consacrat și protejat dreptul de proprietate, ori a afectării dreptului la muncă, la salariu, la condiții rezonabile de viață care să asigure un trai decent și civilizat, întrucât, în condițiile în care s-a probat legalitatea deciziilor atacate în cauză, în raport de considerentele expuse în precedent, nu este justificată teza expusă de către recurent.
3.3. Constată Curtea, în continuare, că, în motivarea recursului promovat în cauză, reclamantul I. A. a invocat, în al doilea rând, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 7 C.proc.civ. din 1865, potrivit cu care o hotărâre judecătorească poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Or, aceste critici ale recurentului-reclamant sunt nefondate.
Astfel, se observă că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Apreciază Curtea că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu indicațiile deciziei de casare.
În alți termeni, motivarea soluției s-a făcut în concret, prin raportare la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei și actele administrative atacate.
Nu poate fundamenta o concluzie contrară celei expuse mai sus împrejurarea că ar fi reale unele inadvertențe sesizate de către recurentul-reclamant, în motivarea sentinței recurate, atâta vreme cât, din ansamblul considerentelor, instanța de recurs poate deduce cu claritate care a fost raționamentul care l-a determinat pe judecătorul fondului să respingă cererea de chemare în judecată cu care a fost învestit spre soluționare.
Nu pot fi primite, totodată, afirmațiile recurentului, cum că prima instanță nu a arătat motivul pentru care nu a mai administrat proba testimonială cu doi martori, după ce o încuviințase.
Astfel, în această privință, reține Curtea că:
- prin încheierea din data de 11.03.2014 (filele 135-136-vol.I-dosar fond), Tribunalul Telorman a încuviințat reclamantului (recurent) proba cu înscrisuri, respectiv cele de la dosar și cele enumerate în cererea de probatorii depusă la data de 11.03.2014 (filele 21-22-vol.I-dosar fond) și a prorogat discutarea admisibilității probei testimoniale după administrarea probei cu înscrisurile încuviințate, nefiind, așadar, fondată alegația recurentului, cum că proba testimonială a fost încuviințată;
- cauza a fost amânată de două ori, pentru motivele inserate în încheierile din datele de 8.04.2014 și de 06.05.2014 (filele 152-vol.I, fila 50-vol.II-dosar fond);
- la termenul din data de 17.06.2014, așa cum reiese fără dubiu din practicaua încheierii de la acel termen (fila 68- vol.II-dosar fond), ambele părți, prin apărători (inclusiv reclamantul, prin același avocat ca cel din faza recursului), au declarat expres că nu mai au probe de administrat, context în care, cu temei, instanța de fond a acordat părților cuvântul în dezbaterea fondului, fără a se mai referi la discutarea admisibilității probei testimoniale.
3.4. Constată Curtea, în continuare, că, în motivarea recursului promovat în cauză, reclamantul I. A. a invocat, în al treilea rând, că “instanța a statuat asupra aspectelor esențiale ale cauzei, ignorând principiul rolului activ al instanței, neadministrând probe esențiale, în speță, proba testimonială cu doi martori, deși admisă de către aceasta” și că, „în motivarea sa, instanța de fond a înlăturat raportarea la acest principiu”, care „este un principiu fundamental, acesta realizându-se în tot cursul procesului civil” și „trebuie înțeles ca un principiu care conduce la aflarea adevărului și în consecință la pronunțarea unor hotărâri temeinice și legale, ceea ce presupune că judecătorul este în drept să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt și de drept”.
Deși recurentul, în motivarea recursului, susține aceste critici raportat la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 C.proc.civ. din 1865, constată Curtea că nemulțumirile respective pot fi încadrate în motivul de recurs fondat pe art.304 pct. 5 C.proc.civ. din 1865, potrivit cu care „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)” C.proc.civ., întrucât este invocată nesocotirea unor norme de procedură (art.129 C.proc.civ. din 1865) ori a unor principii fundamentale ale procesului civil (principiul rolului activ al judecătorului), cu consecința casării sentinței atacate, dacă aceste alegații ar fi considerate fondate.
Or, aceste critici ale recurentului-reclamant sunt nefondate.
Într-adevăr, este de remarcat că formulările sus-citate, prin care s-a încercat justificarea concluziei că s-a încălcat, în cauză, principiul rolului activ al judecătorului, sunt, pe de o parte, lipsite de claritate, având caracter generic, fără concretețe, iar, pe de altă parte, sunt nereale, în privința pretinsei încuviințări a probei cu declarațiile unor martori, așa cum s-a arătat anterior.
De altfel, trebuie constatat și că nu se poate susține că, în speță, ar fi fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art.129 C.proc.civ., întrucât acesta nu are semnificația ca judecătorul să facă orice pentru ca cererea introductivă să fie admisă, așa cum sugerează recurentul-reclamant
Mai mult, este, în mod evident, o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea lui, cu atât mai mult cu cât acea parte, ca în pricina de față, a fost asistată/reprezentată de avocat.
Nu este posibil, așadar, având în vedere art. 129 alin. 5 C. proc. civ., ca partea care a omis să propună și să administreze probe în condițiile legii, deși asistată/reprezentată de avocat, să-și invoce implicit propria culpă în calea de atac, solicitând instanței de control judiciar desființarea ori casarea hotărârii pentru omisiunea judecătorului de a dispune din oficiu probe.
4. Soluția instanței de recurs și temeiul legal al acesteia
Pentru aceste considerente, reținând (cu precizările făcute în precedent) și considerentele expuse în sentința recurată, iar, din materialul probator, în principal, reducerea efectivă și reală a numărului de posturi, precum și nepromovarea de către recurentul-reclamant a niciuna dintre concursurile organizate pentru departajare, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevăzute de art. 304 coroborat cu art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, astfel că, în temeiul art. 312 C.proc.civ., acesta va fi respins ca atare, menținându-se hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant I. A. împotriva sentinței civile nr. 499/20.06.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. Național pentru Combaterea Discriminării și I. T. al Poliției de Frontieră G., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR Z. G. L. P. C. F. I. M. C.
GREFIER
M. I.
Red. PCF/2 ex./30.03.2015
Jud. fond M. M. – Tribunalul Teleorman
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 857/2015. Curtea de... | Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 3029/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
