Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 2213/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Sentința nr. 2213/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-09-2015 în dosarul nr. 2781/2/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2213

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 14.09.2015

CURTEA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: C. M. F.

GREFIER: D. N.

Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, a participat doamna procuror A. O..

Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ, formulate de reclamantul G. K., în contradictoriu cu pârâtul I. G. PENTRU IMIGRĂRI- DIRECȚIA PENTRU IMIGRĂRI A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI- SERVICIUL DEPISTĂRI ȘI COMBATEREA ȘEDERII ȘI MUNCII ILEGALE A STRĂINILOR BUCUREȘTI, având ca obiect „litigiu privind regimul străinilor”.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 07.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 14.09.2015, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

Deliberând, constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecata, astfel cum a fost ulterior completata, reclamantul G. K. a solicitat instantei anularea deciziei de returnare de pe teritoriul Romaniei numarul _ din data de 30.04.2015 emisa de I. G. pentru Imigrari, Direcatia pentru Imigrari a Municipiului Bucuresti – Serviciul Depistari si Combaterea Sederii si Muncii Ilegale a Strainilor Bucuresti, precum și obligarea paratului la acordarea tolerării rămânerii pe teritoriul României.

În motivarea cererii, reclamantul arata:

La data de 30.04.2015 a fost emisa de catre intimata Decizia care face obiectul prezentei contestatii.

Anterior emiterii acesteia, reclamantul a fost supus procedurilor legale conform Sentintei penale nr. 665/2014 data la 29.09.2014 de catre Judecatoria Sector I Bucuresti ramasa definitiva prin Decizia nr. 79/20.01.2015 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a II-a Penala.

Se mai arata faptul că i s-au impus o sumă de obligații prin sentinta antementionata, sub sancțiunea revocării pedepsei. Mai arată că returnarea sa echivalează cu emiterea unei decizii de privare de libertate si a unui mandat international de arestare, prejudicii concrete care nu sunt in concordanta cu interesul legitim al persoanei fizice reprezentand o sanctionare arbitrara efect al Deciziei de returnare – reclamantul fiind . conditilor de nepermitere a iesirii din tara, creata prin modificarea codului de procedura penala – in caz contrar fiind creata o situatie de discriminare, o impiedicare arbitrara in respectarea masurilor dispuse prin hotarare judecatoreasca definitiva.

In ceea ce privește acordarea tolerării, solicitata prin cererea completatoare la cererea de chemare în judecată, reclamantul invoca dispozițiile art. 106 ind. 1 – art. 106 ind. 2 din OUG nr. 194/2002, învederând instanței că se află în situația existenței unor motive obiective care ii impun să nu părăsească România, reclamantul având obligația de a respecta în mod efectiv hotărârea unei instanțe penale naționale.

In drept, art. 85, art.106 ind. 1 – art. 106 ind. 2 din OUG nr. 194/2002

Prin intampinare, paratul a expus situația de fapt, conchizând că prin actul contestat s-a constatat că străinul nu are un drept de ședere pe teritoriul României în sensul O.U.G. nr.194/2002 și luându-se în considerare faptul că a înregistrat 215 zile de ședere ilegală, din data de 21.12.2013 – până la 23.07.2014 (de când nu și-a mai prelungit dreptul de ședere temporară până când a fost arestat preventiv), a fost emisă față de cetățeanul turc G. K. decizia de returnare la cerere nr._/30.04.2015, în temeiul art.83 alin.1 și art.88 alin.2, lit.a din O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, prin care aceasta a fost obligat să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile, întrucât nu a respectat prevederile art.4 alin.4 și art.11 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002, prin faptul că nu a părăsit teritoriul țării înaintea expirării dreptului de ședere stabilit prin permisul de ședere, având o ședere ilegală de 215 zile.

În ceea ce privește susținerile reclamantului, în sensul că sunt incidente dispozițiile art.96 lit.e raportat la art.15 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002, privind suspendarea executării obligației de returnare, le apreciaza neîntemeiate, având în vedere faptul că situația străinului nu se identifică cu vreuna dintre cele două situații prevăzute de art.15 din O.U.G. nr.194/2002, privind nepermiterea ieșirii din România.

Faptul că străinul se află în executarea unei pedepse sub supraveghere, în sarcina sa fiind stabilite obligații ce trebuie îndeplinite de către acesta, nu poate fi avut în vedere ca temei al anulării deciziei de returnare.

Susține aceasta întrucât, pe de o parte, la condamnare, instanța nu a stabilit obligația prev. de art.93 alin.2, lit.d din C.pen. (de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanței), iar pe de altă parte, nicio normă legală aplicabilă situației sale nu interzice instituției parate să ia măsura administrativă a îndepărtării străinului de pe teritoriul României, dacă acesta nu a respectat condițiile șederii în România prevăzute de O.U.G. nr.194/2002.

Situația expusă de reclamant, cu privire la posibilitatea revocării beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru neîndeplinire obligațiilor de supraveghere, poate fi reglementată prin încunoștințarea instanței de executare și a serviciului de probațiune asupra faptului că se află într-o situație obiectivă ce îl aduce în imposibilitatea îndeplinirii măsurilor de supraveghere, prin faptul că este pusă în executare decizia de returnare emisă de instituția parata.

Față de cele expuse mai sus, consideră că decizia contestată a fost emisă în mod temeinic și legal.

În drept: art.205 C.pr.civ., O.U.G.nr.194/2002.

Totodată, în ședința publica din data de 07.09.2015 paratul a invocat tardivitatea capătului de cerere privind acordarea tolerării.

DELIBERÂND ASUPRA LITIGIULUI DE FAȚĂ, ÎN RAPORT CU SUSȚINERILE PĂRȚILOR, MIJLOACELE DE PROBĂ ADMINISTRATE ȘI DISPOZIȚIILE LEGALE INCIDENTE, CURTEA REȚINE:

Deliberând cu prioritate asupra excepției tardivității invocate de pârât, Curtea constată:

Potrivit art. 106 ind. 1 din OUG nr. 194/2002 privind regimul strainilor in Romania,

(1) I. G. pentru Imigrări acordă, din oficiu sau la cerere, tolerarea rămânerii pe teritoriul României, denumită în continuare tolerare, străinilor care nu au drept de ședere și care, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României.

(2) Reprezintă motive obiective în sensul alin. (1) următoarele situații:

a) străinului îi sunt aplicabile prevederile art. 15 alin. (1) privind nepermiterea ieșirii din România și nu îndeplinește condițiile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență pentru acordarea unui drept de ședere;

b) măsura custodiei publice dispusă împotriva străinului a încetat fără ca străinul să fie îndepărtat sub escortă;

c) prezența temporară pe teritoriul României a străinului este cerută de interese publice importante. În acest caz, tolerarea se acordă la solicitarea autorităților sau a instituțiilor publice;

d) străinului îi sunt aplicabile prevederile art. 82 alin. (1) privind interzicerea returnării, dar nu îndeplinește condițiile pentru acordarea sau prelungirea dreptului de ședere temporară;

e) străinului îi sunt aplicabile prevederile art. 96 alin. (1) privind suspendarea executării obligației de returnare;

f) îndepărtarea sub escortă nu poate fi executată în termen de 24 de ore de la depistarea străinului și există indicii temeinice că nu se impune ca acesta să fie luat în custodie publică;

g) I. G. pentru Imigrări constată că imposibilitatea temporară de a părăsi România este determinată de alte împrejurări, independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate.

(3) Neacordarea tolerării de către I. G. pentru Imigrări poate fi contestată în termen de 5 zile de la comunicare la curtea de apel competentă teritorial. Instanța se pronunță în termen de 30 de zile, hotărârea instanței fiind definitivă.

(4) Procurorul, prin ordonanță, sau, după caz, instanța, prin încheiere, acordă tolerarea atunci când există motive serioase să se considere că un străin care nu are drept de ședere este victimă a traficului de ființe umane și prezența acestuia pe teritoriul României este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.

In speță, actul contestat prin cererea initiala de chemare in judecata (fila 44 dosar) este decizia de returnare nr._/30.04.2015.

Refuzul prelungirii tolerarii a fost comunicat sub semnatura partii reclamante la data de 30.04.2015, fila 55 dosar.

Curtea reține că în litigiul de față refuzul prelungirii tolerarii nu a fost contestat pe cale separata, pentru a fi aplicabil termenul de decădere de 5 zile, ci a fost contestat pe calea unui capat subsidiar de cerere, a carui soluționare este intim legată de soluția ce se va da asupra cererii în anularea deciziei de returnare, ceea ce face ca termenul de decadere la care se raporteaza instanța sa fie cel aplicabil capatului principal de cerere in anularea deciziei de returnare, respectiv termenul de 10 zile de la comunicare, reglementat de art. 85 alin. 1 din OUG nr. 194/2002.

Prin urmare, termenul de decadere de 10 zile incepe sa curga de la data de 30.04.2015 si se implineste în ziua de luni, 11.05.2015 (ultima zi a termenului). Cererea in anularea deciziei de returnare a fost depusa la data de 08.05.2015, cu respectarea termenului de 10 zile.

Așa fiind, excepția tardivității va fi respinsa ca neintemeiată.

Cu privire la anularea deciziei de returnare, Curtea reține:

În fapt, cetățeanul turc G. K. a avut ultima dată prelungit dreptul de ședere temporară pe teritoriul României în perioada 18.01.2012 – 20.12.2013, pentru alte scopuri, în calitate de antrenor la Clubul Sportiv O. București.

Întrucât nu s-a mai prezentat pentru prelungirea dreptului de ședere, a fost emisă dispoziție de depistare de instituția parata pentru șederea ilegală înregistrată de la data expirării dreptului de ședere ( 20.12.2013).

La data de 23.07.2014 a fost arestat preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj. Prin sentința penală nr.665/29.09.2014 a Judecătoriei Sectorul 1 București, pronunțată în dosarul nr._/299/2014, străinul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, fiind suspendată executarea pedepsei sub supraveghere. Totodată, s-a dispus revocarea arestului preventiv și punerea în libertate de îndată.

La data punerii in libertate, 29.09.2014, cetățeanul străin a fost preluat de polițiști din cadrul instituției parate în vederea clarificării situației șederii sale pe teritoriul României. Pentru acest motiv, în temeiul art.103 lit.h din O.U.G. nr.194/2002 (forma în vigoare la acea dată), a fost acordată tolerarea rămânerii pe teritoriul României, dar nu mai mult de 6 luni. Textul legal menționat prevedea, in forma in vigoare de la acea dată, că tolerarea se poate acorda atunci când Oficiul Român pentru Imigrări constată că aceștia se află în imposibilitatea temporară de a părăsi România din alte motive obiective.

La data de 30.03.2015, cetățeanul turc a depus o cerere de prelungire a tolerării, ce a fost respinsă de instituția parata, constatându-se că situația sa nu se încadrează în cazurile prevăzute de art.106¹din O.U.G. nr.194/2002. Refuzul a fost comunicat prin adresa nr._/S4/SMI din 21.04.2015.

S-a avut în vedere faptul că, potrivit verificărilor efectuate, străinul a renunțat la apelul declarat împotriva sentinței penale de condamnare, care a rămas astfel definitivă la data de 20.01.2015, luându-se act de retragerea apelului.

În consecință, s-a constatat că străinul nu are un drept de ședere pe teritoriul României în sensul O.U.G. nr.194/2002 și luându-se în considerare faptul că a înregistrat 215 zile de ședere ilegală, din data de 21.12.2013 – până la 23.07.2014 (de când nu și-a mai prelungit dreptul de ședere temporară până când a fost arestat preventiv), a fost emisă față de cetățeanul turc G. K. decizia de returnare la cerere nr._/30.04.2015, în temeiul art.83 alin.1 și art.88 alin.2, lit.a din O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, prin care aceasta a fost obligat să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile, întrucât nu a respectat prevederile art.4 alin.4 și art.11 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002, prin faptul că nu a părăsit teritoriul țării înaintea expirării dreptului de ședere stabilit prin permisul de ședere, având o ședere ilegală de 215 zile.

Prin sentinta penala nr. 665/29.09.2014, pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti in dosarul nr._/299/2014 s-a dispus:

În baza art. 207 alin. 1,2 și 3 din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. 10 din C. pr. pen., „condamnă pe inculpatul G. K. ,la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj. În baza art. 67 alin. 1 C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a și b din C. pen. pe o durată de 3 ani. În baza art. 65 alin. 1, 3 din C.pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a și b din C.pen. pe durata pedepsei principale. În baza art. 91 din C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, termen stabilit în condițiile art. 92 din C. pen. și care curge de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe .

În baza art. 93 alin. 1 din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, obligă inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele stabilite de această instituție;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În temeiul art. 93 alin. 2 lit. a și b din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, impune inculpatului următoarea obligație: să frecventeze un număr de două programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, impune inculpatului obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrației Domeniului Public - Sector 1 București sau în cadrul Administrației Domeniului Public - Sector 4 București, pe o perioadă de 60 de zile, în condițiile art. 57 din Legea nr. 253/2013.

Un exemplar al prezentei sentințe se comunică Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul București.

În baza art. 404 alin. 2 C.p.p., atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Face aplicarea art. 68 alin. 1 lit. b din C. pen. în privința executării pedepselor complementare aplicate.

În baza art. 399 alin. 1, 3 lit. b și 4 din C. pr. pen., revocă măsura arestului preventiv și dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului G. K. de sub puterea MAP nr. 113/UP/24.07.2014 emis de Judecătoria Sectorului 1 București, dacă nu este deținut sau arestat preventiv în altă cauză. Constată că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în prezenta cauză, de la data de 23.07.2014 orele 20.20 până la data punerii în libertate”.

Sentinta instantei de fond a ramas definitiva la data de 20.01.2015 prin retragerea apelului inculpatului si respingerea ca nefondat a apelului parchetului.

Problema de drept pe care este chemată instanța să o tranșeze este aceea a compatibilității deciziei de returnare ce are ca efect îndepărtarea străinului de pe teritoriul României cu situația străinului condamnat penal căruia pe parcursul termenului de supraveghere in cazul condamnării cu suspendarea executării pedepsei i s-au impus o . obligații/măsuri de supraveghere.

În primul rând, Curtea reține că în prezentul litigiu partea reclamantă nu a invocat nici un element de nelegalitate intrinsecă a actului contestat, nu s-a contestat faptul că șederea a fost ilegala pe durata reținuta in cuprinsul actului administrativ de returnare, singura problemă în litigiu fiind aceea a compatibilității actului cu situația de fapt și de drept a străinului condamnat.

În analiza acestui aspect, trebuie pornit de la observația că, din punctul de vedere al OUG nr. 194/2002, în forma în vigoare la data emiterii actului, dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere într-un litigiu penal nu conferă străinului, în mod automat, un drept de ședere pe teritoriul României, în lipsa unui text legal care să prevadă acest lucru. Prin urmare, existența unei hotărâri penale de condamnare la o pedeapsa pentru care s-a dispus executarea sub supraveghere nu reprezintă, per se, un temei al anulării deciziei de returnare.

În plus, instanța penală nu a dispus și o măsură de nepermitere a ieșirii din țară care să fie în contradicție cu actul administrativ atacat. Actul administrativ prevede însă interdicția intrării în țară pe perioadă de 6 luni de la data ieșirii din țară, conform art. 106 ind.4 alin. 1 lit. a pct. ii și art. 106 ind. 4 alin. 4 lit. b din OUG nr. 194/2002. Legiuitorul a prevăzut în acest scop și o cale distinctă de atac împotriva acestei măsuri conform art. 106 ind. 3 alin. 5 din același act normativ, instanța neavând indicii ca ar fi fost contestata distinct și nici criticata in litigiul privind returnarea, nefiind formulate critici sub acest aspect.

În ceea ce privește situația de fapt din litigiul penal, reclamantul a luat cunoștință procesul-verbal de aducere la cunoștință a măsurilor impuse în sarcina sa pe parcursul termenului de încercare (proces verbal nr. 8831/SP/C/07.05.2015, filele 12 și urm dosar), precum și a consecințelor nerespectării acestora. În cuprinsul procesului-verbal i s-a explicat persoanei în cauză că în situația în care cel condamnat nu îndeplinește cu rea credință măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligațiile impuse de instanță, aceasta poate revoca suspendarea executării pedepsei, dispunând, executarea în întregime a pedepsei cu închisoarea, în penitenciar.

Astfel, constată instanța de contencios că în situația în care după îndepărtarea sa de pe teritoriul României, persoana condamnată nu va face demersurile necesare redobândirii dreptului de ședere, pentru a continua procesul de supraveghere și, implicit, executarea pedepsei, Serviciul de Probațiune poate sesiza Biroul de Executări Penale din cadrul Tribunalului București, în vederea revocării beneficiului suspendării executării pedepsei, cercetându-se, însă, dacă i se poate imputa părții reclamante sau nu reaua-credință. În situația în care condamnatul va putea prezenta motive obiective, independente de voința și alegerea sa, care l-au determinat sa nu se întoarcă pe teritoriul României, acestuia nu-i va putea fi reținută reaua-credință, ceea ce implică și consecințe în ceea ce privește posibilitatea sau nu a revocării suspendării executării pedepsei (aspecte asupra cărora instanța de contencios nu are, însă, competența a se pronunța).

Important de subliniat este, sub aspectul contenciosului administrativ, că partea reclamantă nu se poate preleva de situația în care se află – aceea de persoană îndepărtată de pe teritoriul României ca urmare a șederii ilegale pe teritoriul țării – pentru a se sustrage de la executarea pedepsei deoarece a luat la cunoștință atât obligațiile care îi revin în raport cu sentința de condamnare, cât și obligația de a-și prelungi periodic dreptul de ședere legală, reglementarea conținută în cuprinsul Codului penal privind executarea pedepsei sub supraveghere (in condițiile in care instanța penală a impus îndeplinirea anumitor obligații in sarcina condamnatului) și aceea conținută în OUG nr. 194/2002 privind îndepărtarea de pe teritoriu ca urmare a emiterii deciziei de returnare nefiind contradictorii sau de natură a se exclude una pe cealaltă.

Este corectă susținerea părții reclamante conform căreia instanța penală a impus în sarcina sa, in urma condamnării, obligații care impun prezenta acesteia pe teritoriul României. Însă, prezența condamnatului trebuie să fie una legală pe teritoriul României, iar nu una nelegală, partea reclamantă neputându-și invoca propria culpă. În plus, nimic nu o împiedică de a demara demersurile pentru a obține drept de ședere legală pe teritoriul României.

In fine, partea reclamantă nu poate invoca nici încălcarea art. 1, 5, 6 din Conventia europeană pentru apărarea drepturilor omului, nici incalcarea art. 1 al Protocolului nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, Garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini si a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului adoptata in Adunarea Generala a O. la 10 decembrie 1948.

Returnarea nu echivaleaza cu o pedeapsă privativă de libertate în sensul Convenției EDO, nici nu reprezintă o expulzare in sensul legii penale, dat fiind faptul că în sistemul de drept românesc numai legea penală prevede atare pedepse/sancțiuni, care prin caracterul, gravitatea și modul lor de executare presupun privarea de libertate a persoanei sau restrângerea acesteia. În plus, instituțiile expulzarii si returnarii țin de resortul unor materii diferite: penală și administrativă, cu condiții de aplicare și consecințe juridice diferite.

Nu poate fi retinuta de instanta ca fiind întemeiata nici afirmația părții reclamante conform căreia returnarea sa ar echivala cu un mandat internațional de arestare, in conditiile in care se desprinde din cercetarea dispozițiilor legale in baza carora a fost emis si din conținutul său natura pur administrativa a actului contestat.

În plus, nici partea reclamanta nu a explicitat în concret ratiunile pentru care a considerat că instituțiile expulzării, mandatului european de arestare și returnării ar putea fi interpretate ca echivalente.

Nici susținerea părții reclamante conform căreia actul administrativ ar reprezenta o împiedicare arbitrară în respectarea măsurilor dispuse prin hotarare judecatoreasca penală definitiva nu poate fi reținută cu temei, în condițiile in care actul administrativ a fost legal si temeinic emis, în baza unor dispoziții legale clare, aspect constatat în cuprinsul considerentelor prezentei hotărâri.

Prin urmare, nu poate fi retinuta prin emiterea actului administrativ, nesocotirea art. 1 și art. 5 din Conventia EDO, mai cu seama în condițiile în care dispozițiile Convenției invocate vizează materia dreptului penal.

De asemenea, nu poate fi retinuta cu temei incalcarea art. 6 din Conventia EDO in conditiile in care atat procedura administrativa, cat si cea in fata instantei contin toate garantiile unui proces echitabil, iar partea reclamanta nu a indicat in concret nicio modalitate in care sa i se fi nesocotit acest drept.

De asemenea, art. 1 al protocolului nr. 7 la Conventie nu este aplicabil in litigiu intrucat textul are in vedere în primul rând, materia expulzării și, în al doilea rând, întrucat are în vedere un străin cu o ședere legala, ceea ce nu este cazul in speta.

În același sens, al inaplicabilitatii in litigiul administrativ de față a dispozițiilor privind expluzarea inlătură ca neintemeiate considerentele partii reclamante cu privire la incalcarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului (1948).

In fine, nici dispozițiile art. 96 și art. 15 din OUG nr. 194/2002 nu pot fi reținute ca incidente în speță.

Astfel, nu este incident niciunul din cazurile de suspendare a executării obligației de returnare prevazute de art. 96 alin. 1 lit. a-d din OUG nr. 194/2002, nefiind indicata, nici probata vreuna din ipotezele acolo prevazute. Nici ipoteza prev. de art. 96 alin. 1 lit. e) conform careia executarea obligației de returnare se suspendă în perioada în care I. G. pentru Imigrări constată incidența următoarelor situații: (…) e) străinul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 15 alin. (1), nu este incidentă. Aceasta intrucat norma la care se face trimitere, respectiv art. 15 alin. 1 lit. a și b din același act normativ prevede ipoteze exprese si limitative, de nepermitere a ieșirii din țară, printre care nu se regăseste si aceea din spetă, respectiv: strainul a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau a țării; b) a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.

Așa fiind, urmează a fi respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea deciziei de returnare.

Cu privire la acordarea tolerării, Curtea reține:

Fără a mai relua situația de fapt, întrucât nu se mai impune, ipoteza de fapt fiind aceeași, Curtea reține că, în drept, potrivit dispozițiilor art. 106 ind. 1 din OUG nr. 194/2002 Acordarea tolerării:

(1) I. G. pentru Imigrări acordă, din oficiu sau la cerere, tolerarea rămânerii pe teritoriul României, denumită în continuare tolerare, străinilor care nu au drept de ședere și care, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României.

(2) Reprezintă motive obiective în sensul alin. (1) următoarele situații:

b) măsura custodiei publice dispusă împotriva străinului a încetat fără ca străinul să fie îndepărtat sub escortă;

e) străinului îi sunt aplicabile prevederile art. 96 alin. (1) privind suspendarea executării obligației de returnare;

(3) Neacordarea tolerării de către I. G. pentru Imigrări poate fi contestată în termen de 5 zile de la comunicare la curtea de apel competentă teritorial. Instanța se pronunță în termen de 30 de zile, hotărârea instanței fiind definitivă.

Remarcă instanța de contencios faptul ca partea reclamantă a indicat în mod global dispozițiile art. 106 ind. 1 din lege, ceea ce determina instanta sa faca analiza tuturor ipotezelor. Astfel, acordarea tolerarii poate fi dispusă pentru strainul care din motive obiective nu poate părăsi România.

In concepția legiuitorului, motivele obiective sunt expres prevazute. Analizandu-le pe rând, Curtea reține că reclamantul nu se incadreaza in niciunul dintre acestea. Astfel, partii reclamante nu ii sunt aplicabile motivele de la art. 2 lit. a) al art. 106 ind. 1 intrucat nu se regaseste in niciuna din ipotezele de la art. 15 alin. 1 din OUG nr. 194/2002 (aspect deja analizat de instanta cu ocazia motivarii capatului privind anularea deciziei de returnare). De asemenea, nici motivele de la lit. b) a aceluiași articol nu ii sunt aplicabile, nefiind dispusa si incetata anterior masura custodiei publice impotriva sa. Partii reclamante nu ii sunt aplicabile nici motivele de la lit. d), e), f), privind interzicerea sau suspendarea returnarii, ori imposibilitatea indepartarii sub escorta in 24 de ore.

Referitor la dispozițiile art. 106 ind. 1 lit. c) și g), Curtea reține: potrivit art. 106 ind. 1 lit. c) din OUG nr. 194/2002 tolerarea se acordă daca prezenta temporara a strainului pe teritoriul Romaniei este ceruta de interese publice importante.

Sintagma „interese publice importante” este una larga, neexemplificata de legiuitor. Astfel, se ridica intrebarea daca „afacerile judiciare penale” pot fi incadrate aici. Pentru a oferi raspuns acestei chestiuni trebuie sa pornim de la ratiunea textului, scopul legii și de la interpretarea sistematica a actului normativ in discutie. Astfel, atunci când legiuitorul a considerat ca „afacerile judiciare penale” reprezintă un motiv pentru acordarea tolerarii a reglementat ipotezele in cauza in mod expres și distinct de orice alte ipoteze (a se vedea art. 106 ind. 1 alin. 2 lit. a din lege). Din textul legal - art. 106 ind. 1 lit. c) - nu s-ar desprinde că prin interes public important legiuitorul a avut in vedere si executarea unor masuri penale sub supraveghere impuse prin hotararea de condamnare penala. Este neindoielnic ca executarea masurilor dispuse de instanta penala ca obligatii pe parcursul supravegherii prezintă interes public, insa daca ar fi inteles astfel, legiuitorul ar fi reglementat insasi posibilitatea instantei penale de a acorda beneficiul tolerarii și nu ar mai fi condiționat tolerarea de sesizarea Inspectoratului G. pentru Imigrari (IGI) din partea unei instituții/autorități. Dimpotriva, astfel cum este reglementat textul in prezent, in aceasta situație instanta de contencios administrativ nu ar putea dispune ea insasi direct masura in cadrul procesului civil privind anularea deciziei de returnare, ci trebuie indeplinita o conditie expresa de procedibilitate, respectiv existența unei solicitari exprese adresate IGI de catre o instituție sau autoritate publica care sa motiveze interesul public și importanta acestuia, cerere asupra careia IGI sa se pronunte și, abia in caz de refuz, instanta de contencios sa poata cenzura ea insasi legalitatea si temeinicia acestuia. Posibilitatea ca instanta de contencios sa acorde ea insasi tolerarea nu exista in lumina acestui text legal si prin prisma faptului că legiuitorul a inteles sa reglementeze o atare posibilitate numai in ceea ce priveste instanta penala si/sau procurorul, insa in cazuri expres și limitativ prevazute, respectiv atunci când există motive serioase să se considere că un străin care nu are drept de ședere este victimă a traficului de ființe umane și prezența acestuia pe teritoriul României este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal (alin. ultim al art. 106 ind. 1 din lege).

In fine, nu este incidenta nici ipoteza de la art. 106 ind. 1 alin. 2 lit. g) din lege, dat fiind ca, in lumina textului legal mentionat, tolerarea ar fi determinata de o imposibilitate cauzata de forță majoră de a parasi tara, textul legal facand vorbire despre împrejurări, independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate. Or, condamnarea penala nu poate reprezenta o imprejurare imprevizibila de neinlaturat, fiind previzibil ca pe parcursul procesului penal acesta s-ar putea finaliza cu soluția condamnarii.

In ceea ce priveste susținerile părții reclamante conform cărora executarea actului contestat o prejudiciaza patrimonial, avand in vedere costurile deplasarii, acestea nu pot fi primite, dat fiind faptul ca prejudiciul presupune in prealabil un act administrativ nelegal. Prin urmare, in speta nu poate fi vorba despre un prejudiciu, ci despre normala executare a unui act administrativ legal. In plus, in litigiu prejudiciul a fost doar afirmat, iar nu si probat.

In ceea ce priveste analiza incalcării normelor Conventiei europene referitor la neacordarea tolerarii, partea reclamanta reia aspectele indicate in cererea de anulare a deciziei de returnare, ceea ce determina instanta sa nu mai reia aspectele acolo analizate. In plus, se invoca incalcarea prevederilor art. 14 din Conventia EDO, a art. 1 protocolul 12 la Conventia EDO. Referitor la incalcarea art. 14 din Conventie, aceasta nu poate fi retinuta decat concomitent cu incalcarea unui alt articol din Conventie, ceea ce nu s-a demonstrat în speță, reclamantul neinvocand in concret o situație de discriminare. Apoi, în conditiile in care avem de a face cu un act administrativ legal și temeinic, nu poate fi susținuta o discriminare a „drepturilor economice”. In mod similar considerentele sunt valabile si in ceea ce priveste art. 1 din Protocolul nr. 12 la Conventie (privind interzicerea generală a discriminării).

In fine, se mai invoca in ședință publică de către partea reclamantă existența unui contract de prestări servicii nr. 6875/31.07.2015. Cu privire la acesta, Curtea reține că respectivul înscris nu combate constatările pârâtei referitor la nelegala ședere, actul fiind incheiat ulterior perioadei stabilite ca ședere nelegala. În ceea ce privește problematica acordării vizelor în raporturile diplomatice Turcia-Romania, aceasta excede cadrului procesual, aspectul invocat neținând de resortul legalității sau nelegalității actului contestat, ci de optiunea ulterioara a partii de a reveni in țară.

Prin urmare, de lege lata, in mod corect paratul a respins cererea reclamantului de acordare a tolerarii, nefiind îndeplinita niciuna din conditiile de la art. 106 ind. 1 din OUG nr. 194/2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția tardivității.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul G. K., cu domiciliul ales la SCA D. ȘI ASOCIAȚII, în .. 8, ., sector 3, București, în contradictoriu cu pârâtul I. G. PENTRU IMIGRĂRI- DIRECȚIA PENTRU IMIGRĂRI A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI- SERVICIUL DEPISTĂRI ȘI COMBATEREA ȘEDERII ȘI MUNCII ILEGALE A STRĂINILOR BUCUREȘTI, cu sediul în sector 1, București, .. 23, astfel cum a fost completată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 14.09.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

C. M. F. D. N.

Red./tehnored./C.M.F./D.N/2015/ ex.

← Despăgubire. Sentința nr. 1534/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Conflict de competenţă. Sentința nr. 762/2015. Curtea de Apel... →

Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 2213/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 2213/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI