Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 744/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 744/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-02-2015 în dosarul nr. 24653/3/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 744
Ședința publică de la 09.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - I. F.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. G.
Pe rol fiind recursul formulat de recurentul-reclamant M. C. împotriva sentinței nr. 5548/17.09.2014 pronunțate de Tribunalul București-Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. „S. HARET”, și cu intimatul-pârât-chemat în garanție MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE, în cauza având ca obiect obligare emitere act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu răspund părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și, observând că recurentul-reclamant a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 411 alin. 1 din Codul de procedură civilă, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Princererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti la data de 11.07.2013, reclamantul M. C. a chemat în judecată pe pârâtii U. S. Haret si M. Educatiei Nationale, solicitand obligarea paratilor la eliberarea diplomei de licenta si a suplimentului la diploma, la care la care are dreptul ca urmare a sustinerii si promovarii examanului de licenta sesiunea iulie 2009.
Prin Sentința civilă nr. 5548 din 17.09.2014, Tribunalul București a admis exceptia inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata invocata de paratul M. Educatiei Nationale, a respins acțiunea formulată in contradictoriu cu acest parat ca fiind inadmisibilă și a respins cererea principală ca neîntemeiată iar cererea de chemare in garanție ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M. C..
În motivare, a arătat că instanța de fond a dat o interpretare nouă textului de lege, contrar principiului conform căruia acolo unde lege nu prevede nici instanța nu poate adăuga.
A susținut că dispozițiile Legii nr. 84/1995, în vigoare la data când a urmat cursurile Universității S. Haret, care conferă pârâtei autonomia universitară, ce implică dreptul acesteia de a-și conduce și de a-si exercita libertățile academice, de a-și asuma competențe și obligații, precum și dreptul de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților așa cum interesează în speța de față.
În aplicarea dispozițiilor legii nr. 84/1995, a fost emis ordinul nr. 3404/2006 de către ministrul educației, care la art. 8 prevede "formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi în domeniile respective și dispun de departamente specializate."
S. Haret, Facultatea de Relații internaționale și studii europene specializarea Relații internaționale și studii europene, era autorizată și acreditată să organizeze cursuri de zi, în concluzie și cursuri în frecventă redusă, fără ca pentru această formă să fie necesară o autorizare specială sau aparte, așa cum dispune legea prin textul mai sus evocat.
Și cu toate acestea, instanța de fond cenzurează textul de lege, condiționând legalitatea actului de învățământ prin autorizare distinctă.
Recurentul a soliciat să se aibă în vedere și disp. art. 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995, care prevede că formele de învățământ cu frecvență redusă pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi.
Așadar, singura condiție pe care legiuitorul a prevăzut-o era existența cursurilor de zi autorizate/acreditate, chiar și provizoriu.
A mai arătat că adeverințele au fost introduse în circuitul civil și au produs efecte juridice.
Astfel, la nivel teoretic, se poate reține ideea de aparență producătoare de efecte juridice - teoria aparenței - care constă în a recunoaște eficacitatea juridică unor acte care nu sunt pe deplin conforme condițiilor strict juridice și care, din acest motiv, ar trebui să fie nule, dar sunt încheiate cu bună-credință și cu prudență sporită.
Recurentul a susținut că teoria aparenței presupune bună-credință a dobânditorului unui drept sau eronata convingere a celui care invocă dobândirea unui anumit drept.
Pentru aplicarea acestei teorii este necesar ca persoana să se afle într-o „eroare legitimă", în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeași situație sau o „eroare comună", invincibilă pentru orice persoană diligentă.
A menționat că U. S. Haret a creat aparența de legalitate a formelor de învățământ (aparenta rezultată din încheierea contractelor de școlarizare, încasarea taxelor, organizarea și desfășurarea de examene, inclusiv de licență etc).
Cu privire la îndeplinirea de către U. "S. Haret" a criteriilor și standardelor de autorizare provizorie sau acreditare pentru studiile urmate de reclamanți, să se observe că, în perioada în care acesta a urmat cursurile facultății la forma ID, deși, potrivit HG 366/2007, MECTS conducea sistemul național de educație, învățământ, tineret și cercetare, exercitând și atribuțiile stabilite prin legi și prin alte acte normative din sfera sa de activitate(...), constând, printre altele în „evaluarea și controlarea realizării politicilor și programelor în domeniu, stabilirea sau propunerea, după caz, a măsurilor de corectare a lor, controlarea și monitorizarea, aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ particular", nu au fost sesizate nereguli în privința activității de învățământ din cadrul Universității "S. Haret", respectiv cu privire la valabilitatea formei de învățământ pentru specialitatea în discuție, nu a fost demarată și finalizată vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că U. a acționat în afara cadrului legal, nu s-a contestat dreptul Universității de a organiza examen de licență pentru formele de învățământ pe care ministerul le consideră neacreditate și nu s-a solicitat anularea examenelor în urma cărora li s-au eliberat absolvenților adeverințele care atestă faptul că au obținut titlul de licențiat la o anumită specializare.
În drept, recurentul a invocat disp. art. 1, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art.488 din Codul proc. civ.,( Legea nr. 554/2004 este prevedere cu caracter special față de codul de procedură civilă și, având acest caracter, se aplică întotdeauna cu prioritate), Legea nr. 84/1995 (valabilă în perioada 2006-2010), Ord. MECTS nr. 3404/2006.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 488 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Recurentul-reclamant a urmat cursurile Universității S. Haret, Facultatea de Relații Internaționale și Studii Europene, forma de învățământ ID și a promovat examenul de licență din sesiunea iulie 2009, fiindu-i eliberată adeverință de licențiat.
Potrivit Ordinului MECT nr. 2284/2007, adeverința de absolvire a studiilor are un termen de valabilitate de maximum 12 luni, termen în care universitatea are obligația de a completa diploma de licență și suplimentul la diplomă, care se eliberează absolventului, la cererea acestuia.
Diplomele de licență se completează pe formulare tipizate care sunt realizate de o unitate specializată desemnată de MEN, în fapt . necesar ca cererea universității de eliberare a formularelor tipizate ale diplomelor de licență să fie aprobată de MECTS.
În cazul de față, intimata-pârâtă U. S. Haret a solicitat intimatului-pârât-chemat în garanție M. Educației Naționale, printr-o . adrese, să aprobe tipărirea formularelor de diplome de licență necesare promoției anului 2009. Intimatul-pârât a încuviințat aceste cereri doar în parte și a refuzat să aprobe tipărirea formularelor pentru forma de învățământ la distanță și frecvență redusă, invocând faptul că U. S. Haret a organizat nelegal aceste forme de învățământ, fără a parcurge procedura de evaluare academică la care face referire art. 17 din HG nr. 1011/2001.
Curtea constată că recursul formulat de recurent este întemeiat, în acest sens urmând a avea în vedere soluția de principiu adoptată de Înalta Curte de Casație de Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal în ședința din 7 noiembrie 2013, prin care instanța supremă a statuat că soluția adoptată este în sensul jurisprudenței de obligare a pârâtei U. S. Haret să elibereze diploma de licența și/sau suplimentul de diplomă, de admitere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și de obligare a ministerului, în calitate de chemat în garanție, să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență și suplimentele de diplomă.
În motivarea soluției de principiu de mai sus, instanța supremă a făcut trimitere la jurisprudența reprezentată de deciziile de speță nr. 690/2012, nr. 953/2012, nr. 1638/2012 și nr. 3302/2012 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal.
Curtea are în vedere importanța unei astfel de soluții de principiu dată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme, soluție care, chiar dacă nu are forța obligatorie a unei decizii date într-un recurs în interesul legii, se impune a fi respectată față de rolul conferit Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificarea a practicii judiciare.
Prin aceste decizii de speță s-a statuat, în mod constant, că M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (actualul Minister al Educației Naționale) are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentele la diplomă, întrucât adeverința de licențiat se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate specifică actelor administrative și nu a fost atacată de Minister sau de o altă autoritate publică, în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește legalitatea acreditării formelor de învățământ la distanță și fără frecvență, s-a arătat că instanța de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere.
În consecință, ținând cont de necesitatea dea urma soluțiile de principiu pronunțate de instanța supremă, în scopul asigurării unei practici unitare, Curtea constată că legalitatea acreditării formei de învățământ nu face obiect al prezentei cauze, iar cum recurentului i-a fost eliberate adeverință de licențiat, necontestată, acesta are dreptul de a-i fi eliberată diploma de licență și suplimentul de diplomă, cererea de chemare în judecată formulată fiind întemeiată, revenind chematului în garanție M. Educației Naționale obligația să aprobe tipărirea formularelor tipizate necesare eliberării diplomei de licență pentru reclamantă, respectiv pârâtei U. S. Haret obligația de eliberare în favoarea reclamantei a diplomei de licență și a suplimentului de diplomă.
De altfel, necesitatea respectării și la nivelul instanțelor ierarhic inferioare a unei asemenea jurisprudențe adoptate și urmate constant de instanța supremă, soluție orientată înspre finalitatea asigurării caracterului efectiv și concret al dreptului invocat de absolvenții universității în discuție, rezultă și din interpretarea considerentelor Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunțată în cauza B. împotriva României, în care s-au reținut următoarele:
„37. (…), divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, a nu constata incidența rațiunilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul securității juridice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar, ar avea drept consecință inerentă, prin generarea unei jurisprudențe neunitare la nivelul situației absolvenților universității în discuție, o aplicare și interpretare diferită a acelorași norme legale în situații similare.
În plus, Curtea mai reține că, în cauza D. împotriva România, hotărârea din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin prisma jurisprudenței divergente a instanțelor interne, o încălcare a art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând că „37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile. (…) lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ.”. Cum articolul 14 din Convenție, drept subiectiv substanțial, nu are o existență independentă în sistemul de protecție european a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, ci trebuie invocat prin raportare la acestea, Curtea reține că prin art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție s-a consacrat și dreptul la instruire.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art.496 din Codul de procedură civilă, va admite recursul și va modifica sentința recurată, în sensul admiterii acțiunii reclamantului, cu consecința obligării pârâtei USH să elibereze acestuia diploma de licență și suplimentul de diplomă, va admite cererea de chemare în garanție și va obliga chematul în garanție MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate necesare eliberării diplomei de licență și suplimentului de diplomă pentru reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-reclamant M. C. împotriva sentinței nr. 5548/17.09.2014 pronunțate de Tribunalul București-Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. „S. HARET”, și cu intimatul-pârât-chemat în garanție MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE.
Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:
Admite în parte cererea principală și obligă pârâta USH să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul de diplomă.
Admite cererea pârâtei de chemare în garanție și obligă MEN să aprobe tipărirea formularelor cu regim special constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă pentru reclamant.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9 februarie 2015.
Președinte Judecător Judecător
D. M. D. I. F. C. P.
Grefier
M. G.
Red/thred. jud. PC/ 5 ex/ 2015.
Jud. fond: G. G. P. - Tribunalul București.
| ← Pretentii. Decizia nr. 99/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 191/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
