Pretentii. Decizia nr. 303/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 303/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-01-2015 în dosarul nr. 6624/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ /C./2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 303
Ședința publică din data de 19.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – B. C.
JUDECĂTOR – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
GREFIER – C. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 4619 / 20.06.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții – taxă poluare”, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ț. D. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, se prezintă intimatul-reclamant, prin avocat M. L., care depune la dosar împuternicire avocațială ._/2015, celelalte părți fiind lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează: recursul se află la primul termen, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare depusă la dosar la 12.01.2015.
Nefiind alte chestiuni de discutat, Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Apărătorul intimatului-reclamant solicită respingerea recursului, cu menținerea hotărârii pronunțate în fond ca legală și temeinică. Totodată, în ce privește excepția lipsei calității procesuale invocată de recurentă, solicită respingerea acesteia dat fiind raportul existent între părți de la data emiterii deciziei emise de recurentă.
La interpelarea instanței, apărătorul intimatului-reclamant consideră că se impune și restituirea sumei de 7786 lei, achitată la 09 ianuarie 2013. Arată că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Curtea rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului din prezenta cauză, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4619 / 20.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Ț. D. cu domiciliul în București, sector 4, ., ., . cu pârâta AMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI REPREZ.DE DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI cu sediul ales în București, sector 2, . Gerota, nr. 13 și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU cu sediul în București, sector 6, Splaiul Independenței, nr. 294, . a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 13.818 lei reprezentând taxă pe poluare, precum și dobânda fiscală aferentă debitului principal, calculată de la data perceperii taxei menționate și până la data restituirii efective.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 39,3 lei.
S-a admis cererea de chemare în garanție și a fost obligată chemata în garanție la plata către pârâtă a sumelor pe care aceasta a fost obligată să le plătească reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat și reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr._ /CA/2013, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea taxei pe poluare în cuantum de 13.818 lei, a dobânzii fiscale, calculată de la data refuzului de restituire formulat de către pârâtă și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că a achiziționat din Comunitatea Europeană un autoturism marca Mercedes, pentru înmatricularea căruia în România a fost obligat la plata taxei speciale pe poluare în cuantum de 13.818 lei, in temeiul art. 4 din Legea nr. 9/2012. Reclamantul a arătat că taxa pe poluare contravine art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, fiind încălcat principiul nediscriminării produselor importate față de cele interne. Reclamantul a mai susținut că, față de dispozițiile art. 148 din Constituție, prevederile tratatelor constitutive ale UE au prioritate față de legislația internă, iar instanțele au obligația de a ține seama de acestea și a le aplica prioritar față de normele interne contrare dreptului comunitar.
În drept, reclamanta a invocat prevederile TFUE și art. 148 din Constituție.
În dovedire, a depus la dosar un set de acte .
Acțiunea a fost timbrată cu 39 de lei taxă de timbru și 0,6 lei timbru judiciar.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că taxa pe poluare a fost percepută în mod legal, fiind respectate și dispozițiile comunitare incidente. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a solicitat obligarea Administrației F. pentru Mediu la plata sumei solicitate de reclamant cu motivarea că taxa pe poluare încasată se face venit la bugetul F. pentru Mediu și se administrează de AFM.
În drept, a invocat prevederile art. 115-118 C., prevederile art. 60 C., OG nr. 50/2008 și HG nr. 686/2008.
Instanța a respins excepția lipsei calității procesual pasive, ca neîntemeiată și a încuviințat și a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului cu privire la cererea de chemare în judecată, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta a achiziționat din Comunitatea Europeană un autoturism marca Mercedes, pentru înmatricularea căruia în România a fost obligat la plata taxei speciale pe poluare în cuantum de 13.818 lei conform deciziei de calcul al taxei pe poluare și a chitanței aflate la dosar.
Autoturismul menționat a fost anterior înmatriculat, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, în Germania, în anul 2007.
Reclamanta a fost obligată la plata taxei pe poluare în temeiul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, conform cărora obligația de plată a taxei intervine cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România, aceste prevederi legal instituind obligația plății taxei pe poluare pentru autoturismele achiziționate din străinătate.
Prin introducerea art. 4 alin. 2 conform căruia obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare fiind astfel datorată și pentru autoturismele achiziționate din România, s-a urmărit înlăturarea tratamentului discriminatoriu instituit de OUG nr. 50/2008 între autoturismele second-hand achiziționate din țară și cele achiziționate din Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, acest efect nu s-a produs întrucât prin art. 1 al OUG nr. 1/2012, a fost suspendată aplicarea prevederilor art. 4 alin.2 din Legea nr. 9/2012 până la data de 01.01.2013.
Conform cu art. 110 din TFUE, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Aceste dispoziții comunitare au prioritate față de dreptul național, atât în baza art. 168 alin. 2 și 6 din Constituție („ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”), cât și în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, conform căruia orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1966) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
Dispozițiile interne ce reglementează obligația de plată a taxei pe poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Analizând dispozițiile Legii nr.9/2012, față de împrejurarea că prevederile art. 4 alin. 2 au fost suspendate prin art. 1 al OUG nr. 1/2012, tribunalul a reținut că acestea au același efect ca disp. OUG nr. 50/2008, în sensul că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pe poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România.
Având acest efect specific, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că refuzul pârâtei de a restitui taxa pe poluare, este nejustificat, astfel că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. 1, 2 alin. 2 și 8 alin. 1 din Legea nr. 556/2006 pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
În ceea ce privește cererea reclamantei de acordare a dobânzii, tribunalul a reținut că în această materie dobânda legală este reprezentată de dobânda fiscală, iar potrivit art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. 2 sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.” Iar art. 70 alin. 1 C.pr.fiscală prevede: „Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Totodată, tribunalul a mai reținut că prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C‑565/11 s-a statuat că Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe. Curtea a avut în vedere principiul efectivității care impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei.
Prin urmare, tribunalul a obligat pârâta la plata dobânzii legale în materie fiscală corespunzătoare, ce va fi calculată de la data plății taxei până la data restituirii efective.
Pentru aceste considerente, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a admis cererea și a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 13.818 lei reprezentând contravaloarea taxei pe poluare, plus dobânda fiscală de la data perceperii taxei până la data restituirii efective.
În temeiul art. 274 Cod proc.civ., constatând culpa procesuală a pârâtei, a obligat-o pe aceasta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 39,3 lei reprezentând onorariu avocat, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Asupra cererii de chemare în garanție, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr.9/2012, taxa de poluare încasată se constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, iar potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Totodată, conform art. 5 alin. 1, taxa pe poluare se calculează de organul fiscal competent, iar conform alin. 3, taxa se plătește de contribuabil într-un cont deschis la unitățile Trezoreriei Statului, pe numele Administrației F. pentru Mediu.
Prin urmare, pârâta este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu în situația în care este obligată la restituirea taxei de poluare încasate, întrucât potrivit dispozițiilor legale amintite a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu. Bugetele administrațiilor finanțelor publice fiind distincte, din punct de vedere legal de bugetul F. pentru Mediu, este evident că administrațiile finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei de poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și a dispus obligarea acesteia la plata către pârâtă a sumelor pe care pârâta a fost obligată să le plătească reclamantei.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE, criticând-o că a fost dată cu aplicarea greșită a legii potrivit art.304 pct.9 din C.pr.civ.
În motivarea recursului, a invocat următoarele aspecte:
1. Arată că in mod nelegal instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 4 a Finanțelor Publice.
Învederează instanței faptul ca in conformitate cu dispozițiile art.1 din Legea mr.9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că aceasta taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar si in scopul asigurării protecției mediului si finanțării unor programe si proiecte pentru protecția mediului.
De asemenea, prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1 alin.2 se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui bugetului in calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu: (2)Taxa se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu. îq vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului., organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării taxei de poluare (art.5 alin. 1) si încasării acestei taxe prin Trezoreria Statului in cuprinsul dispozițiilor art.3 din Legea nr.9/2012 arătându-se încă odată destinatarul acestor sume de bani provenite din încasarea taxei de poluare: "Taxa se plătește de către contribuabil . deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu".
Învederează faptul ca actul normativ in baza căruia a fost achitata taxa de poluare de către petent (respectiv Legea nr.9/2012, prin normele sale de aplicare) arata si expune pe larg in cadrul art.3 al in. 5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către, destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu.
Având in vedere faptul ca taxa de poluare achitata de către intimatul-petent, nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrației Finanțelor Publice Sector 3, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr.92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către aceasta, intre instituția noastră si intimata-reclamanta, nu exista nici un raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe de poluare, motiv pentru care va solicitam admiterea acestui motiv de recurs si modificarea sentinței recurate in sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive si respingerea acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
2.In ceea ce privește fondul cauzei, arată că instanța de fond în mod nelegal a admis acțiunea, având în vedere considerentele următoare:
Astfel, arată că urmare solicitării reclamantului, in temeiul Legii nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, A.F.P. sector 4 a procedat, in baza datelor înscrise in cartea de identitate a autovehiculului, la calcularea si emiterea deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pentru suma de 13.818 lei, taxa ce a fost calculata in raport de documentele din care rezulta dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului si elementele de calcul al taxei, depuse de către acesta.
Așa cum se poate observa din motivele prezentei acțiuni, reclamanta nu contestă modalitatea de calcul al taxei pentru emisiile poluante prevăzut in Legea nr.9/2012, ci faptul ca legislația naționala contravine prevederilor legislației Uniunii Europene.
Însă arată că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule s-a reglementat eliminarea oricăror forme de discriminare a plații taxei:
Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse in actul normativ menționat: Art. 4. - (1) Obligația de plată a taxei intervine:
a)cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România si atribuirea unui certificat de înmatriculare si a numărului de înmatriculare:
b)la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c)la reintroducerea îh parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Astfel, regimul taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a intrat in vigoare de la data de 13.01.2012, potrivit prevederilor Legii nr.9/2012 si care stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei, cu destinația de venit la bugetul F. pentru mediu fiind gestionata de Administrația F. pentru Mediu, in vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului, reprezentând opțiunea legiuitorului național.
Prin urmare, câtă vreme legislația fiscala prevede in mod expres plata taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia înmatriculării autovehiculului pentru prima data in Romania, rezulta ca aceasta taxa este,legal datorata.
In ceea ce privește prevederile comunitare invocate in susținerea acțiunii, arată că prin Legea nr.9/2012 ce a intrat in vigoare începând cu data de 13.01.2012 s-a reglementat eliminarea oricărei forme de discriminare a plații taxei pentru autovehicule in conformitate cu dispozițiile art.4
Mai mult, arată că prin Legea nr.9/2012 a fost creat cadrul legal și respectiv, obligația plații taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ce se înmatriculează pentru prima data in Romania, cat si pentru cele pentru care se realizează prima transcriere a dreptului de proprietate pentru autovehiculele pentru care nu a fost achitata taxa de poluare potrivit O.U.G. nr.50/2008, respectiv taxa speciala potrivit art.214 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal.
De asemenea, roagă să se aibă în vedere faptul că ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa pe poluare pentru autoturisme si autovehicule plătită in temeiul O.U.G. nr.50/2008 și taxa pentru emisiile poluante, în conformitate cu prevederile art. 12 alin.1 din Legea nr.9/2012, respectiv: " - (1) în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultata din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Astfel, având in vedere ca taxa pentru emisiile poluante a fost achitata de reclamant in baza unor dispoziții legale in vigoare, respectiv Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, consideră că suma nu poate fi restituită, motiv pentru care va roagă să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.
Din cele de mai sus expuse, coroborate cu prevederile art.9 din Legea nr.9/2012, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu modificările si completările ulterioare, rezultă fără dubii că reclamantul nu se regăsește in niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care solicită să se considere taxa de poluare achitată de reclamant ca legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
3. In ceea ce privește obligarea la plata dobânzii fiscale reglementate de art.124 alin.(1) din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările si modificările ulterioare, apreciază că hotărârea este nelegală, întrucât intimatul - reclamant nu se încadrează in dispozițiile art.117 Cod Procedura Fiscala pentru a fi îndreptățit la restituirea taxei pentru emisii poluante, ci aceasta a fost stabilită in conformitate cu dispozițiile Legii nr.9/2012.
Potrivit art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările si modificările ulterioare, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Prin urmare, fata de textul legal invocat, rezultă că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută pentru acordarea acestora.
4.Cu privire la obligarea la cheltuielile de judecata, apreciază că hotărârea este nelegală, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.274 alin.1 Cod proc.civilă.
Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu ne încadrăm în această categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina noastră pentru a fi obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Or, în cazul de față, nu este îndeplinită nici una din aceste condiții, actele atacate de către reclamant, fiind temeinice și legal întocmite, motiv pentru care a solicitat respingerea și acestui capăt de cerere.
În drept, și-a întemeiat recursul pe art.304. pct.9 Cod Procedură Civilă.
A menționat că este scutită de la plata taxelor de timbru, in conformitate cu prevederile art. 30 din OUG nr.80/2013 coroborate cu cele ale art. 229 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
A solicitat judecarea și în conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 din Codul de Procedură Civilă.
Intimatul Tintă D. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 4, a Finanțelor Publice București, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 4619 din 20.06.2014, pronunțate de Tribunalul București Secția a Il-a C. Administrativ și Fiscal.
În motivare a arătat că prin recursul formulat de recurenta-pârâtă se critică respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive de către instanța de fond. Având în vedere că decizia de calcul a taxei de poluare precum și chitanța eliberată în urma achitării acestei taxe, au fost emise de către recurenta-pârâtă, apreciază ca fiind corectă decizia instanței de fond de a respinge această excepție.
Prin emiterea deciziei de plată precum și a încasării acestei taxe între el și recurenta-pârâtă s-a creat un raport juridic de necontestat. Roagă a se observa că nu chemata în garanție a emis decizia de plată și chitanța ci pârâta, ca urmare are calitate procesual pasivă în această cauză.
Roagă a se observa că taxa de poluare nu a fost încasată ca timbru de mediu în scopul asigurării protecției mediului și finanțării unor programe și proiecte pentru protecția mediului, ci ca taxă privind emisiile poluante.
Prin decizia emisă de recurenta-pârâtă i se solicită a achita taxa privind emisiile poluante și nu timbrul de mediu.
Ori în acest caz taxa încasată contravine tratatelor la care România a aderat. Recurenta-pârâta face referire la Legea nr. 9/2012 ca fiind cadrul legal pentru plata timbrului de mediu. Este foarte adevărat că normele de aplicare au intrat în vigoare la 01.10.2014 pentru timbrul de mediu, dar el am achitat taxa de poluare pe Legea nr. 9/2012, lege ce contravine normelor Europene.
In contextul expus, Înalta Curte consideră relevante concluziile la care a ajuns instanța de la Luxembourg in Cauza 106/77, Simmenthal II: "Instanța națională care a fost invitata sa aplice dreptul comunitar are obligația de a aplica aceste dispoziții în plenitudinea lor și să refuze din oficiu aplicarea oricărei norme juridice naționale contrare, chiar daca este ulterioara si nu are nevoie ca într-un astfel de caz să aștepte intervenția prealabilă a unor instrumente legislative, constituționale sau procedurale."
Având în vedere faptul că Legea nr. 9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, a fost promulgată și produce efecte, cu referire directa la Decizia nr. 24 a ICC J din dosarul nr.9/2011, RIL, raportat la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, Constituția României, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și libertăților Fundamentale, Legislație UE, în primul rând dar fără a exclude alte acte normative incidente, se pot constata următoarele:
Legea nr. 9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, încalcă principiul „POLUATORUL PLĂTEȘTE", nu se poate aplica în forma promulgată fiind discriminatorie, abuzivă și confuză.
Normele metodologice de aplicare a Legi nr. 9/2012 nu au relevanță atâta timp cât acestea vor fi elaborate prin Hotărâre de Guvern ceea ce înseamnă că nu pot aduce modificări de substanță în contextul legii;
Elementul de discriminare sesizat de instanțele de judecată naționale raportat la constatările Instanței Europene, reținute în Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24, a rămas și produce aceleași efecte în mod indirect, efecte care favorizează autovehiculele deja înmatriculate pe Teritoriul României față de cele ce urmează să fie înmatriculate și respectiv importate;
Legea nr. 9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule este în totală contradicție atât cu legislația UE cât și cu legislația națională în vigoare:
Art.4 aliniatul (2) din L.nr.9/2012: "...(2) Obligația de plata a taxei intervine si cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementarilor legale în vigoare la momentul înmatriculării. "
Analizând textul acestui articol se poate observa ca „ unii poluatori nu plătesc deși poluează folosind autovehiculul ... „ pentru o perioada nedefinită, adică până la primul transfer de proprietate.
Cum aceasta perioada nu este definita, iar în acest timp nu exista nici o obligație de plată pentru poluare, discriminarea este evidentă și nu este justificată .
Principiul legii, „ poluatorul plătește”, este încălcat.
Cu alte cuvinte, tranzacțiile de autovehicule interne sunt favorizate fată de importuri atâta timp cât cele interne care privesc autovehiculele pentru care nu s-a achitat nici o taxa pe poluare pot ocoli cu ușurință transferul „oficial de proprietate" astfel că și taxa să fie ocolită, în defavoarea autovehiculelor importate pentru care actele de transfer de proprietate nu se pot ocoli în mod legal.
Elementul de discriminare este evident atât față de legislația interna cât și de cea UE.
Un alt element de discriminare nejustificata este fata de categoria de autovehicule poluante la care face referire art. 14 din Codul Rutier, categorie necuprinsă în lege și care lasă loc de interpretări și abuzuri nejustificate, lăsând Administrațiile locale în postura de a „înregistra" ( pentru a strânge bani la buget) diferite tipuri de autovehicule pe baza de declarație, atât timp cât art.3 si 8 din Legea nr.9/2012 nu definește clar și această categorie.
Astfel încât, ținând cont de înscrisurile de la dosarul cauzei precum și de normele indicate, solicită respingerea recursului formular de recurenta-pârâtă și menținerea ca fiind legală și temeinică, a sentinței civile pronunțate în această cauză.
Intimata chemată în garanție nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație procesuală.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă, părțile neformulând propuneri concrete în acest sens.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art.3 și 299 Cod procedură civilă de la 1865 (aplicabil în cauză, în raport de prevederile art.3 din Legea nr.76/2012, având în vedere că acțiunea introductivă a fost înregistrată la data de 14.02.2013, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă), precum și ale art.20 din Legea nr.554/2004.
Verificând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că prezentul recurs este întemeiat în ceea ce privește taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în cuantum de 7786 lei, aferentă deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/09.01.2013, dar este neîntemeiat în ceea ce privește taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în cuantum de 6102 lei, aferentă deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/03.12.2012 pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, prin Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 3 februarie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-97/13 (cauza C.) și C-214/13(cauza C.), s-a arătat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit (prin Legea nr.9/2012), apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale(prin O.U.G. nr.1/2012), prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, rară însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. Practic, prin Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 3 februarie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-97/13 (cauza C.) și C-214/13(cauza C.), s-a statuat că regimul taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituit prin Legea nr.9/2012, apoi restrâns de O.U.G. nr.1/2012, este similar celui instituit prin O.U.G. nr.50/2008.
Prin urmare, în mod esențial, reglementarea națională a taxei pentru emisii poluante, reprezentată de Legea nr. 9/2012, a instituit un regim discriminatoriu pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se plătea, însă numai pe perioada cât aplicarea art. 4 alin. 2 al legii a fost suspendată, prin O.U.G. nr.1/2012, respectiv până la data de 01.01.2013, când O.U.G. nr.1/2012 și-a încetat efectele.
Rezultă, deci, că în cauza dedusă judecății, pe de o parte, decizia privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/03.12.2012, implicit taxa (în cuantum de 6102 lei) achitată în baza acestei decizii, a fost emisă cu încălcarea articolului 110 TFUE, iar pe de altă parte, decizia de stabilire a taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule nr._/09.01.2013, implicit taxa (în cuantum de 7786 lei) achitată în baza acestei decizii, respectă atât legislația internă, cât și dreptul Uniunii Europene, deoarece ulterior datei de 01.01.2013 devin efectiv aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012, care prevăd că: „Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”.
De altfel, chiar prin Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 3 februarie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-97/13 (cauza C.) și C-214/13(cauza C.), s-a subliniat, la punctele 29-31, că din momentul în care art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 este aplicabil, întreaga reglementare introdusă prin Legea nr. 9/2012 devine conformă cu dreptul comunitar, respectiv cu prevederile art.110 TFUE, astfel:
„29 Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
30 Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
31 Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală”.
În același sens, în cauza C-263/10, N., hotărârea din 7 iulie 2011, CJUE a arătat următoarele: „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”.
Totodată, Curtea reține că în Cauza T. c. România, C-402/09, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că taxa de poluare instituită prin OUG nr.50/2008 (versiunea în vigoare la data formulării cererii de înmatriculare de către intimatul reclamant) este contrară art. 110 din T.F.U.E. în privința autovehiculelor second hand cumpărate în alte state membre ale U.E. Astfel, răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, fără echivoc, că ,,articolul 110 din T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
În concluzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin jurisprudența citată, a constatat că reglementarea națională este contrară dreptului comunitar doar în măsura în care are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate, care se caracterizează printr-o vechime și o uzură importante, sunt expuse unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională, nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, situație care nu se regăsește în privința deciziei de stabilire a taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule nr._/09.01.2013, implicit în privința taxei (în cuantum de 7786 lei) achitate în baza acestei decizii, întrucât art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012, aplicabil la data emiterii deciziei de calcul privind autovehiculul litigios, echivalează din perspectiva examinată, regimul vehiculelor de ocazie importate cu vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională, dar care se regăsește în privința deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/03.12.2012, implicit în privința taxei (în cuantum de 6102 lei) achitate în baza acestei decizii, astfel că soluția instanței de fond este corectă doar referitor la taxa achitată în baza acestei din urmă decizii.
Cu alte cuvinte, după data de 01.01.2013, reglementarea taxei pentru emisii poluante nu are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre U.E., nefiind, deci, contrară art. 110 din T.F.U.E., astfel că soluția instanței de fond este legală și temeinică doar referitor la taxa (în cuantum de 6102 lei) achitată în baza deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/03.12.2012, impunându-se însă admiterea recursului în privința soluției adoptate referitor la decizia de stabilire a taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule nr._/09.01.2013, mai precis în privința taxei (în cuantum de 7786 lei) achitate în baza acestei decizii, și modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii ca nefondate a cererii de chemare în judecată în ceea ce privește suma de 7786 lei taxă pentru emisii poluante provenite de la autovehicule, precum și dobânda fiscală aferentă (cu consecința respingerii ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție formulate în legătură cu suma de 7786 lei taxă pentru emisii poluante).
Pe de altă parte, celelalte critici formulate de recurentă sunt neîntemeiate.
Astfel, în esență, Curtea reține că în Cauza T. c. România, C-402/09, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că taxa de poluare instituită prin OUG nr.50/2008 (versiunea în vigoare la data formulării cererii de înmatriculare de către intimatul reclamant) este contrară art. 110 din T.F.U.E. în privința autovehiculelor second hand cumpărate în alte state membre ale U.E. (răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, fără echivoc, că ,,articolul 110 din T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”), precum în speță (aspect necontestat în cauză în privința autoturismului aferent deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/03.12.2012, implicit în privința taxei în cuantum de 6102 lei achitate în baza acestei decizii, și dovedit cu înscrisurile de la dosarul de fond), în condițiile în care legiuitorul român nu a intervenit corespunzător, prin Legea nr.9/2012, pentru a reglementa proporția în care regimul acestei măsuri fiscale nu descurajează punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre, astfel că în virtutea principiului priorității dreptului comunitar, consacrat de art. 148 din Constituția României, plata acestei taxe nu poate reprezenta o cerință legală pentru înmatricularea unor astfel de autovehicule.
De asemenea, prin Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 3 februarie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-97/13 (cauza C.) și C-214/13(cauza C.), s-a arătat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit (prin Legea nr.9/2012), apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale(prin O.U.G. nr.1/2012), prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, rară însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. Practic, prin Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 3 februarie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-97/13 (cauza C.) și C-214/13(cauza C.), s-a statuat că regimul taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituit prin Legea nr.9/2012, apoi restrâns de O.U.G. nr.1/2012, este similar celui instituit prin O.U.G. nr.50/2008, fiind, deci, valabile toate concluziile enunțate anterior.
Rezultă, deci, că sunt neîntemeiate toate susținerile recurentei privind legalitatea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule instituită prin prin Legea nr.9/2012, apoi restrâns de O.U.G. nr.1/2012 ( versiunea în vigoare la data formulării cererii de înmatriculare de către intimata reclamantă) și privind legalitatea cerinței de plată a taxei în discuție pentru înscrierea autovehiculului second-hand, marca OPEL, Tip VIVARO, categ. auto: Ml, Norme poluante: E4, nr. identificare WOLJ7BHB67V606085, an fabricație 2007, . auto J626522, data primei înmatriculări 13.10.2006, înmatriculat anterior într-o țară membră a Uniunii Europene.
Nu mai puțin, constatând și împrejurarea că judecătorul național este obligat să aplice cu prioritate dreptul comunitar, atunci când constată necorelarea sa cu dreptul intern, obligație dedusă din prevederile exprese ale art.148 al.2 și 4 din Constituție, Curtea apreciază că criticile sunt neîntemeiate criticile și sub acest aspect. De altfel, obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că hotărârea sa, prin care s-a constatat neconformitatea cu dreptul comunitar a actului normativ național, este aplicabilă pentru toate cazurile care nu au fost soluționate definitiv și irevocabil, cu excepția situațiilor în care chiar Curtea de Justiție a Uniunii Europene restricționează producerea unor efecte, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Pe de altă parte, deoarece cererea de restituire formulată de către intimata reclamantă vizează în mod clar, cazul de restituire prevăzut de dispozițiile art. 117 al.1 lit. d din Codul de Procedură Fiscală (Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale), în mod eronat recurenta apreciază că în privința intimatei reclamante, nu ar fi incidentă nici una dintre situațiile de restituire reglementate de textul de lege în discuție.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că pârâta recurentă are calitate procesuală pasivă în cauză, ca urmare a faptului că suma aferentă taxei pe primă înmatriculare a fost calculată și încasată de către ea, ca organ fiscal competent, independent de destinația ulterioară a sumei, astfel încât excepția invocată sub acest aspect, este neîntemeiată.
În privința capătului de cerere referitor la dobânda legală fiscală solicitată, Curtea observă următoarele:
Conform disp. art. 70, art.117 alin.1 lit. d) și alin.2 și art.124 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată (versiunea în vigoare la data la care s-a solicitat restituirea sumelor):
„ART. 70
Termenul de soluționare a cererilor contribuabililor
(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.
(…)
ART. 117
Restituiri de sume
(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
(…)
d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
(…)
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.
(…)
ART. 124
Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget
(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
(2) Dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute de prezentul cod și se suportă din același buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori”.
Din analiza acestor dispoziții legale rezultă, indubitabil, pe de o parte, că Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată (versiunea în vigoare la data la care s-a solicitat restituirea sumelor), act normativ cu caracter special în raport cu O.G. nr.9/2000 sau O.G. 13/2011, reglementează exhaustiv drepturile părților raportului de drept fiscal în privința sumelor ce le au de primit în virtutea acestui raport, iar pe de altă parte, că pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul doar la dobânda prevăzută de Codul de Procedură Fiscală, iar nu la dobânda legală prevăzută de O.G. nr.9/2000 sau O.G. 13/2011.
Pe de altă parte, este adevărat că din analiza acestor dispoziții legale interne rezultă că dobânda fiscală se datorează de la momentul punerii în întârziere și deoarece în acest caz, este vorba despre o restituire care se efectuează la cerere, data punerii în întârziere ar echivala cu data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluționarea ei, dar aceste prevederi au fost înlăturate parțial, pentru ipotezele în care sumele sunt reținute în temeiul unui act normativ fiscal neconform cu legislația comunitară, precum în speță, prin Hotărârea C.J.U.E. din 18 aprilie 2013, pronunțată în cauza C-565/11, conform căreia „dreptul Uniunii trebuie interpretat in sensul ca se opune unui regim national, precum cel in discutie in litigiul principal, care limiteaza dobanzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu incalcarea dreptului Uniunii la cele care curg incepand din ziua care urmeaza datei formularii cererii de restituire a acestei taxe”.
Cu alte cuvinte, dreptul Uniunii se opune reglementării interne conținute în articolul 124 din Codul de procedură fiscală (OUG nr. 92/2003) care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
Practic, Hotărârea C.J.U.E. din 18 aprilie 2013, pronunțată în cauza C-565/11, desființează parțial (doar sub aspectul datei și pentru ipotezele indicate mai sus), cu efect ex tunc, prevederea internă și statuează că în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii, în speță articolul 110 TFUE, acest stat este obligat să restituie atât cuantumul acestei taxe cât și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil.
Prin urmare, dobânzile solicitate de recurentul reclamant, aferente sumei reținute în temeiul unui act normativ care este neconform legislației comunitare, curg, în principiu, de la data plății sumei de către contribuabil.
Totodată, aspectul că art.124 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată, prevede că dobânzile se acordă „la cererea contribuabililor” nu poate fi interpretat în sensul restrictiv că solicitarea acordării dobânzilor trebuie adresată, exclusiv, organului fiscal competent), deoarece legea nu prevede o astfel de distincție (or, ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus. De altfel, chiar dacă legea ar fi făcut distincția invocată, ea ar fi privit doar ipoteza solicitării dobânzilor pe cale principală, iar nu și situația solicitării dobânzilor odată cu debitul principal, când se aplică principiul accesorium sequitur principale, în caz contrar încălcându-se principiile generale de drept.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat și mai sus, Curtea are în vedere și faptul că art.12 alin.1 și art.9 din Legea nr.9/2012 reglementează cazuri de restituire a taxei de poluare legal achitată anterior intrării ei în vigoare, situație care nu se regăsește în prezenta speță atât în privința deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/03.12.2012, implicit în privința taxei (în cuantum de 6102 lei) achitate în baza acestei decizii, în care este vorba despre o taxă pentru emisii poluante încasată cu încălcarea dreptului comunitar, deci în mod nelegal, cât și în privința celeilalte decizii, care a fost emisă ulterior intrării în vigoare.a Legii nr.9/2012.
De asemenea, având în vedere împrejurarea că recurenta a pierdut procesul în primă instanță, iar recursul i se admite doar în privința taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în cuantum de 7786 lei, aferentă deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/09.01.2013, iar taxa de timbru și timbrul judiciar aferente taxei pentru emisiile poluante pentru care se va menține soluția instanței de fond acoperă integral taxa de timbru și timbrul judiciar la care a fost obligată recurenta prin sentința recurată, Curtea apreciază că în mod corect a fost impusă în sarcina acesteia obligația procesuală de a plăti cheltuielile de judecată ale intimatei, respectiv taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, neexistând temei legal pentru restituirea lor către intimata reclamantă, recurenta indicând un temei eronat sub acest aspect. De asemenea, nu poate fi reținută apărarea recurentei în sensul lipsei culpei sale pe motiv că taxa pe poluare a fost încasată în temeiul legii, deoarece dreptul U.E., conform art.148 al.2 și 4 din Constituție, se aplică direct și în mod prioritar față de toate normele interne, iar respectarea acestor principii incumbă tuturor autorităților și instituțiilor publice, inclusiv recurentei. Totodată, art. 274 Cod Procedură Civilă obligă instanța să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată indiferent de caracterul irevocabil sau nu al hotărârii pe care o dă, critica recurentei sub acest aspect fiind neîntemeiată.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de formulat de recurenta pârâtă, va modifica în parte sentința recurată în sensul respingerii ca nefondate a cererii de chemare în judecată în ceea ce privește suma de 7786 lei taxă pentru emisii poluante provenite de la autovehicule, precum și dobânda fiscală aferentă, cu consecința respingerii ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție formulate în legătură cu suma de 7786 lei taxă pentru emisii poluante. Totodată, va menține în rest sentința civilă recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 4619 / 20.06.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a- II -a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ având ca obiect „pretenții – taxă poluare”, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ț. D. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată în ceea ce privește suma de 6102 lei taxă pentru emisii poluante provenite de la autovehicule, precum și dobânda fiscală aferentă.
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată în legătură cu suma de 6102 lei taxă pentru emisii poluante.
Menține în rest sentința civilă recurată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. C. V. H. O. D. P.
GREFIER,
C. M.
Red./Tehnored. V.H. /2 ex./
Judecător fond: M. I. C. /
Tribunalul București – SCAF
| ← Anulare act administrativ. Hotărâre din 19-02-2015, Curtea de... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 136/2015. Curtea de... → |
|---|
