Pretentii. Decizia nr. 68/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 68/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-01-2015 în dosarul nr. 62778/3/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 68
Ședința Publică din data de 9.01.2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: U. D.
JUDECĂTOR: B. V.
JUDECĂTOR: V. D.
GREFIER: D. C. D.
****************
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă O. P. SA și recurenta pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI împotriva sentinței civile nr.583/13.02.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta reclamantă O. P. SA, prin avocat A. D. I., în baza împuternicirii avocațiale de la dosar – fila 25, lipsind intimata pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, la data de 2.12.2014 recurenta reclamantă a depus la dosar întâmpinare, în 2 exemplare, anexând înscrisuri într-un exemplar, după care,
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererilor de recurs.
Având cuvântul, recurenta reclamantă O. P. SA, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare a capătului I de cerere. Astfel, arată că cererea de respingere a fost emisă în noiembrie 2009 și nici până la acest moment nu a primit banii. Obligația la soluționare există în temeiul legii, dreptul la acces la justiție fiind golit de conținut. Recurenta este îndreptățită la recunoașterea drepturilor. De asemenea, menționează că solicită obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4951 lei și nu la soluționarea cererii de restituire. Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Cu privire la recursul formulat de recurenta pârâtă A.N.A.F. solicită respingerea acestuia pentru motivele arătate în întâmpinare. Art.17 prevede un termen de soluționare de 30 de zile de la depunerea cererii, termen ce nu a fost respectat.
Curtea, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamanta S.C. O. P. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, în principal obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4951 lei reprezentând contravaloarea accizelor achitate de reclamantă aferente produsului contaminat accidental în stația proprie de distribuție 2 Bârlad, trimis în rafinărie în vederea prelucrării, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea cererii de restituire depuse de reclamantă sub nr._/16.09.2009.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în stația de distribuție 2 Bârlad a avut loc amestecul accidental al motorinei cu benzina, în urma acestei situații rezultând un produs contaminat în cantitate de 4479 litri, din care 2381 litri motorină și 2098 litri benzină, accizele aferente fiind în cuantum de 4951 lei.
Având în vedere că reclamanta a achitat deja accizele aferente benzinei și motorinei contaminate, ca urmare a returnării produsului contaminat în rafinărie, reclamanta apreciază că are dreptul la restituirea accizelor plătite pentru eliberarea în consum a acestor produse.
Astfel, a solicitat pârâtei restituirea sumei calculate, revenind ulterior cu adresa nr._/09.08.2010, însă pârâta nu a comunicat nici un răspuns, astfel că suma nu a fost restituită până la data sesizării instanței.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.1921 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, ale art.70 alin.(1) din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 181 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004.
Pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI a formulat întâmpinare solicitînd respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.
Tribunalul a încuviințat reclamantei și a administrat proba cu înscrisuri. Au fost depuse la dosarul cauzei, în copie, cererea reclamantei înregistrată sub nr._/04.11.2009 (f.9-10), adresa nr._/09.08.2010 (f.11), avize de expediție, ordine de plată.
Prin sentinta civila nr._.02.2013, Tribunalul Bucuresti a admis excepția inadmisibilității, a respins ca inadmisibil capătul 1 din acțiune, a admis în parte acțiunea si a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamantei nr._/04.11.2009.
In motivare, prima instanta a aratat ca prin cererea reclamantei înregistrată la sediul pârâtei sub_/04.11.2009 (f.9-10), s-a solicitat restituirea sumei de 4951 lei reprezentând accizele aferente produsului contaminat accidental în stația proprie de distribuție 2 Bârlad, returnat în antrepozitul fiscal de producție al reclamantei, în vederea prelucrării, prezentând situația de fapt și invocând în drept dispozițiile art. 1921 Cod Fiscal și ale pct.18 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.
În lipsa soluționării cererii, reclamanta a revenit către pârâtă cu adresa nr._/09.08.2010 (f.11).
Din analiza petitului acțiunii, Tribunalul reține că obiectul cauzei deduse judecății îl constituie nesoluționarea în termenul legal a cererii de restituire a accizelor nedatorate, definită de art.2 alin.(1) lit. h din Legea nr.554/2004, ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, legea asimilând această conduită omisivă a autorității publice cu actul administrativ unilateral, în condițiile art. 2 alin.(2) din lege, astfel că acțiunea se încadrează în prevederile art.8 alin.(1) teza a II-a și art.18 din Legea contenciosului administrativ.
Tribunalul constată însă că obiectul capătului 1 al petitului vizează obligarea pârâtei autorități publice fiscale de către instanța de contencios administrativ la adoptarea unei anumite conduite de admitere a cererii formulate de reclamantă, ceea ce excede competenței generale a instanței de judecată, care nu se poate substitui autorității publice în exprimarea deplină a dreptului de apreciere al autorității administrative competente, prin soluționarea cererii de restituire a accizelor, care este atributul exclusiv al acesteia din urmă, instanței de contencios administrativ revenindu-i doar competența cenzurării actelor administrative pe care autoritatea administrativă le emite în limitele atribuțiilor conferite de lege.
În acest sens, se au în vedere chiar dispozitiile art.1921 Cod Fiscal și ale art. 18 1 din HG nr.44/2004, invocate de reclamantă, potrivit cărora „Pentru produsele energetice contaminate sau combinate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, accizele plătite vor putea fi restituite în condițiile prevăzute în normele metodologice” și „Pentru a beneficia de restituirea accizelor antrepozitarul autorizat va depune o cerere în acest sens la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite si taxe”.
În mecanismul procedural conferit de Legea nr.554/2004 în cazul contenciosului subiectiv, subiectul de sezină poate obține recunoașterea dreptului pretins, dar atât timp cât pârâta nu a refuzat reclamantei recunoașterea acestui drept substanțial printr-o soluție de respingere a cererii sale, ci doar nu i-a soluționat în vreun fel această cerere, instanța de contencios administrativ nu poate dispune direct obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei, prevăzute de art.1 alin.(1) din Legea nr.554/2004, în speță aceste pretenții neputând fi formulate pe cale principală.
În acest context, instanța de contencios administrativ are doar competența de a constata caracterul legal sau nelegal al conduitei manifestate de pârâtă prin nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de norma specială, dând eficiență dreptului la soluționarea cererii, astfel cum acesta este configurat prin dispozițiile art. 70 Cod pr. fiscală, fără însă a se pronunța asupra existenței sau întinderii dreptului la restituire și fără a avea dreptul de a impune autorității publice să soluționeze cererea într-un anumit sens, astfel că autoritatea publică competentă rămâne liberă să admită sau să respingă cererea, în acest din urmă caz reclamanta având deschisă calea de acces în fața instanței de contencios administrativ pentru pentru anularea unei eventuale decizii de respingere a cererii sale de restituire.
Refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri și nesoluționarea cererii în termenul legal sunt concepte diferite cu care operează Legea nr. 554/2004, astfel că și cenzura instanței va îmbrăca forme diferite în funcție de actul administrativ asimilat supus analizei, iar în ipoteza definită de art. 2 alin.(1) lit. h din Lege, sancționarea unei conduite culpabile a autorității nu poate avea alt conținut decât determinarea acesteia la îndeplinirea obligației impuse de lege, neputându-se reține că astfel, dreptul de acces la instanță consacrat de art. 21 din Constituție ar fi golit de conținut.
Demersul judiciar într-o situație de nesoluționare a cererii a fost reglementat tocmai pentru a crea reclamantului posibilitatea obținerii unui titlu executoriu care să îi asigure mijloacele de constrângere specifice prevăzute de Legea nr.554/2004, însă el nu poate tinde la dezlegarea raportului de drept substanțial direct de către instanță, în raporturile de drept administrativ neputând opera substituirea de către instanța de judecată a voinței unui subiect de drept de a nu încheia actul juridic sau constrângerea executării unei obligații de a face, specifice raporturilor de drept privat.
Pe fondul cauzei Tribunalul va constata că pârâta nu a soluționat cererea reclamantei în termenul de 45 de zile de la înregistrarea acesteia la sediul pârâtei, în condițiile art. 70 Cod pr. fiscală, instanța reținând că revine integral pârâtei culpa nesoluționării cererii.
Potrivit art.206 42 alin.(2) Cod fiscal (art.1921 Cod Fiscal la data formulării cererii de restituire) pentru produsele energetice contaminate sau combinate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, accizele plătite vor putea fi restituite în condițiile prevăzute în normele metodologice, iar în aplicarea art.192 1 Cod Fiscal, potrivit pct. 18 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004 (la data formulării cererii de restituire) „Pentru produsele supuse accizelor armonizate, returnate în antrepozitele fiscale de producție în vederea reciclării, recondiționării sau distrugerii, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele respective.
(2) Antrepozitarul autorizat care solicită restituirea accizei va depune cererea de restituire la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite și taxe, înainte ca produsele accizabile să fie returnate în antrepozitul fiscal de producție.
(3) Cererea de restituire va fi însoțită de următoarele documente, vizate de autoritatea vamală teritorială:
a) o notă justificativă privind cauzele și cantitățile de produse accizabile care fac obiectul returului în antrepozitul fiscal de producție;
b) documentele care justifică faptul că produsele respective au fost realizate de antrepozitul fiscal de producție;
c) documentul care atestă că accizele au fost plătite de antrepozitul fiscal care solicită restituirea accizelor.
(4) Autoritatea fiscală teritorială va analiza cererea și documentația depusă de antrepozitul fiscal și va decide asupra restituirii accizelor.
Din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, se reține că aceasta a îndeplinit cerințele formale prevăzute de lege pentru soluționarea cererii de restituire, depunând documentele prevăzute de Normele metodologice de aplicare a art.1921Cod Fiscal, neexistând așadar nici un impediment de soluționare a cererii cauzat de conduita reclamantei, cu atât mai mult, cu cât după trecerea termenului de 45 zile, aceasta a revenit cu o nouă adresă, dar nici atunci nu s-a emis un răspuns cu privire la modalitatea de soluționare a cererii sau la cauzele nesoluționării în termenul legal.
Termenul prevăzut de art. 70 alin.(1) Cod pr. fiscală pentru soluționarea cererii formulate de contribuabil are natura juridică a unui termen procedural, în conformitate cu dispozițiile art.68 și urm. Cod pr. fiscală, căruia i se aplică dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la calcul, iar faptul că printr-un tratament fiscal diferit, în Codul de procedură fiscală nu s-au prevăzut sancțiuni exprese pentru nesoluționarea cererilor contribuabililor în termen de 45 de zile de la înregistrare, nu poate primi valoarea de apreciere a termenului ca fiind de recomandare și curgând în favoarea organului fiscal, întrucât scopul instituirii de termene procedurale legale în cadrul raporturilor juridice privind exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, trebuie să vizeze deopotrivă pe contribuabili și organele fiscale, în aplicarea principiului egalității de tratament dintre stat și contribuabil.
Pe de altă parte, deși Codul de procedură fiscală nu prevede nici o sancțiune pentru situația nerespectării termenului de soluționare a cererii contribuabilului, o atare împrejurare este susceptibilă de a da naștere dreptului acestuia la acțiunea în contencios administrativ, în scopul obligării autorității fiscale.
Ca atare, constatând incidența dispozițiilor art.70 alin.(1) Cod pr. fiscală, Tribunalul reține că pârâta avea obligația de a soluționa cererea de restituire a accizelor în termenul prevăzut de lege, iar posibilitatea neprezentării tuturor înscrisurilor apreciate de autoritate drept necesare în dovedirea temeiniciei cererii și în sensul admiterii acesteia, putea conduce, în mod absolut logic, la soluționarea nefavorabilă a cererii formulate de reclamantă, prin emiterea unui act administrativ în acest sens, dar în nici o ipoteză nu trebuia să conducă la nesoluționarea acestei cereri, atitudine ce a creat în mod evident vătămarea reclamantei, prin îngrădirea exercitării drepturilor conferite de procedurile administrativă și jurisdicțională, în principal, și a dreptului la restituirea accizelor pentru produsele energetice contaminate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, în subsidiar, în măsura stabilirii acestuia.
Reclamanta este o persoană vătămată în dreptul său de către autoritatea publică prin nesoluționarea cererii în termenul legal, iar sancțiunea prevăzută de lege pentru încălcarea termenului de 45 zile, constă în obligarea autorității la emiterea unui act prin care să soluționeze cererea, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei, în cazul refuzului pârâtei de executare a obligației impuse prin actul jurisdicțional, reclamanta având la dispoziție calea procedurală conferită de art. 24-25 din Legea nr.554/2004.
Pentru considerentele expuse Tribunalul a obligat pârâta, în condițiile art.1 alin.(1), art.8 alin.(1) teza a II-a și art.18 din Legea nr.554/2004, să-și îndeplinească obligația impusă de art.206 42 alin.(2) Cod Fiscal, în sensul emiterii unui act administrativ prin care să soluționeze cererea de restituire a accizelor, înregistrată la pârâtă sub nr._/04.11.2009.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta O. P. S.A., solicitand casarea sentinței nr. 583/13.02.2012 cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București - Secția a ll-a contencios administrativ si fiscal, pentru faptul ca instanta a soluționat procesul fara a intra in cercetarea fondului capatului unu de cerere, privind obligarea AGENȚIEI NAȚIONALE DE ADMINISTARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI la restituirea sumei de 4.951 lei, avandu-se in vedere depasirea termenului de soluționare a cererii de restituire, prevăzut de art. 70 alin. 1 din Codul de procedura fiscala.
In motivare, recurenta reclamanta a aratat ca in temeiul art. 1921 din Codul fiscal (in vigoare la momentul solicitării de restituire) a depus la ANAF-DGAMC cererea de restituire a accizelor, înregistrata sub nr._/04.11.2009, prin care a solicitat restituirea accizelor aferente cantitatii de produs contaminat, in valoare de 4.951 lei, anexand si documentele in susținere.
La aceasta solicitare de restituire nu s-a primit niciun răspuns, suma solicitata nefiind restituita pana in prezent.
Instanta de fond a admis capatul doi de cerere, respingând ca inadmisibil capatul unu de cerere privind obligarea ANAF-DGAMC la restituirea sumei de 4.951 lei.
Considera ca sentinta nr. 583/13.02.2012 este nelegala, in cauza fiind incident art. 304 pct. 9 C.pr.civ. si art. 3041 C.pr.civ.
SOLUȚIA INSTANTEI DE RESPINGERE A CAPATULUI UNU DE CERERE PRIVIND OBLIGAREA AGENȚIEI NAȚIONALE DE ADMINISTARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI LA RESTITUIREA SUMEI DE 4.951 lei, ESTE LIPSITA DE TEMEI LEGAL
Desi instanta a retinut situatia de fapt expusa si faptul ca ANAF-DGAMC nu a solutionat cererea de restituire in termenul legal de 45 zile prevăzut de Codul de procedura fiscala, instanta de fond a decis totuși ca nu poate examina fondul raportului juridic de drept fiscal, considerând ca astfel s-ar substitui autoritatii publice careia legea i-a conferit atributii exclusive de verificare a cererilor de restituire.
Din punctul sau de vedere, aceasta motivare a instantei prezintă doua mari lacune:
(i)in primul rand, instanta de fond nu a mentionat niciun text de lege care sa sprijine aceasta soluție, prin urmare soluția instantei nu are temei legal;
(ii)in al doilea rand, chiar daca autoritatea publica are atributii exclusive de verificare, aceasta nu inlatura plenitudinea de jurisdicție a instantei de judecata in situatia in care autoritatea nu solutioneaza cererea in termenul legal.
Instanta de fond nu a indicat niciun text de lege care sa sprijine motivarea privind respingerea capatului unu de cerere.
Nici nu exista un text de lege care sa prevada ca, daca o autoritate publica nu răspunde unei cereri in termenul prevăzut de lege, atunci petentul ar putea solicita instantei doar obligarea la soluționarea cererii si nu obligarea la insusi obiectul cererii.
Actul administrativ fiscal este o specie a actului administrativ, iar contenciosul fiscal este o specie a contenciosului administrativ. Prin urmare, in completarea dispozițiilor din Codul de procedura fiscala se aplica prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ca drept comun in materie.
Nu exista nicio dispoziție in Codul de procedura fiscala care sa prevada faptul ca, in ipoteza in care se formuleaza o cerere de restituire a unei sume de bani iar autoritatea fiscala nu răspunde in termen legal, obiectul acțiunii judiciare il constituie doar obligarea la soluționarea cererii si nu obligarea la insasi restituirea sumei.
Atat timp cat Codul de procedura fiscala, ca lege speciala in materie, nu conține o astfel de dispoziție, se vor aplica dispozițiile dreptului comun, respectiv ale Legii nr. 554/2004. Aceste dispoziții consacra de principiu posibilitatea persoanei careia nu i s-a solutionat o cerere in termen legal, de a se adresa instantei, pentru a obține insasi recunoașterea dreptului pretins.
Astfel, pe calea acțiunii in contencios administrativ, reclamanta avea posibilitatea de a valorifica insusi dreptul pretins (de a obține obligarea ANAF-DGAMC la restituirea sumelor) si nu doar de a obține obligarea ANAF-DGAMC la soluționarea cererii de restituire.
Art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede ca instanta poate, dupa caz, "sa anuleze in tot sau in parte actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt inscris sau sa efectueze o anumita operațiune administrativa."
Dispozițiile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 trebuie raportate la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 ce constituie domeniul de aplicare al Legii contenciosului administrativ, precum si la dispozițiile art. 52 din Constitutie, atat textul legal cat si cel constitutional prevazand in mod expres faptul ca pe calea acțiunii in contencios administrativ partea este indreptatita sa obtina recunoașterea dreptului pretins.
In mod evident, prin sintagma "recunoașterea dreptului pretins" se are in vedere dreptul subiectiv, dreptul substantial si nu doar dreptul unei persoane de a-i fi solutionata o cerere.
In speța, dreptul subiectiv la care este indreptatita este dreptul la restituirea sumei de 4.951 lei, reprezentând accize achitate pentru produsele contaminate, produse returnate in rafinarie pentru prelucrare.
A afirma ca reclamnta nu este indreptatita sa solicite (si sa obțina) obligarea ANAF - DGAMC la restituirea sumei, ci doar obligarea la soluționarea cererii de restituire, inseamna de fapt a nega dreptul sau de a obține recunoașterea dreptului pretins pe calea acțiunii in contencios administrativ.
Cu privire la posibilitatea pârtii de a obține recunoașterea dreptului pretins s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 1239/18.11.2008. referitoare la excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1 alin. 1, art. 18 alin. 1 si 2, art. 24 alin. 1 si ale art. 25 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
In motivarea excepției de neconstitutionalitate, autorul acesteia a sustinut ca prevederile art. 18 alin. 1 si 2 din Legea nr. 554/2004 contravin normelor cuprinse in art. 52 din Constitutie, deoarece recunoașterea dreptului pretins nu se numara printre soluțiile pe care le poate pronunța instanta, potrivit art. 18 alin. 1 si 2 din lege.
Curtea Constitutionala a respins excepția de neconstitutionalitate, reținând ca: „Soluțiile pe care instanta de judecata le poate dispune in temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 reprezintă, in totalitatea lor, modalitati specifice, adaptate obiectului acțiunii judiciare formulat in temeiul art. 8 din aceeași lege, prin care se recunoaște dreptul pretins sau interesul legitim al persoanei vatamate de o autoritate publica si prin care se realizeaza efectiv dreptul garantat de art. 52 din Constitutie. Executarea oricărei soluții dispuse in favoarea persoanei vatamate de instanta de judecata, realizata prin forța coercitiva a statului, nu ar fi posibila fara recunoașterea implicita a dreptului pretins sau a interesului legitim."
Prin urmare, raportat la considerentele Deciziei Curții Constitutionale, este evident ca pe calea acțiunii in contencios administrativ partea este indreptatita sa obtina insasi recunoașterea dreptului.
Dreptul la a cărei recunoaștere este indreptatita nu este doar dreptul de a-i fi solutionata cererea de restituire, ci insusi dreptul la restituirea sumei, dreptul subiectiv.
ANAF-DGAMC are in virtutea legii obligația de a soluționa cererea de restituire, aceasta obligație fiind una legala, astfel incat obiectul acțiunii in contencios administrativ nu poate fi limitat doar la obligarea ANAF-DGAMC la soluționarea cererii, intrucat ar insemna ca instanta sa oblige ANAF- DGAMC la ceva ce legea deja o obliga.
Dreptul de acces la o instanta judecătoreasca prevăzut de art. 21 din Constitutie ar fi astfel golit de continut, daca reclamanta nu ar avea dreptul sa solicite si sa obtina recunoașterea dreptului, ci doar obligarea ANAF - DGAMC la soluționarea cererii.
Este o constanta a jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, in interpretarea art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, faptul ca drepturile conferite prin lege trebuie sa fie efective si nu goale de continut.
Daca reclamanta nu ar putea sa obțina recunoașterea dreptului la restituirea sumei, ci doar obligarea ANAF-DGAMC la soluționarea cererii de restituire, atunci ar însemna ca dreptul sau ("recunoașterea dreptului pretins"), desi prevăzut de Constitutie si de lege, nu este efectiv, iar dreptul de acces la justitie ar fi unul pur formal.
Legea contenciosului administrativ reglementează un contencios de plina jurisdicție, in care competenta instantei nu poate fi limitata la a dispune doar obligarea paratei la soluționarea unei cereri, ci trebuie sa includă posibilitatea instantei de a dispune masuri pentru recunoașterea dreptului subiectiv, aceasta implicând posibilitatea instantei de a obliga autoritatea parata sa restituie suma solicitata atunci cand apreciaza ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege si ca legea conferă subscrisei acest drept la restituire.
Acest aspect este cu atat mai evident in speța de fata, in care culpa intimatei ANAF-DGAMC este vadita, apararea principala a acesteia in cadrul procesului fiind aceea ca a solicitat AUTORITATII NAȚIONALE A VĂMILOR sa verifice si sa confirme realitatea operațiunilor de returnare a produselor contaminate in rafinarie.
In plus, operațiunea de contaminare a fost deja verificata si confirmata de către AUTORITATEA NAȚIONALA A VĂMILOR, astfel cum rezulta din avizul de insotire a mărfii nr._/09.11.2009, atașat prezentului recurs. In aceste condiții, confirmarea realitatii contaminării de către AUTORITATEA NAȚIONALA A VĂMILOR este o simpla formalitate.
La momentul înregistrării cererii de restituire accize, potrivit art. 1 alin. 1 din HG nr. 110/2009, cu modificările si completările ulterioare, AUTORITATEA NAȚIONALA A VĂMILOR funcționa ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Ministerului Finanțelor Publice, in cadrul AGENȚIEI NAȚIONALE DE ADMINISTRARE FISCALA.
Mai mult, AUTORITATEA NAȚIONALA A VĂMILOR era condusa de un vicepreședinte al AGENȚIEI NAȚIONALE DE ADMINISTRARE FISCALA, conform art. 5 alin. 1 din HG nr. 110/2009.
In plus, realitatea operațiunii de import a fost deja verificata si confirmata de către AUTORITATEA NAȚIONALA A VĂMILOR. In aceste condiții, confirmarea operațiunii de import de către AUTORITATEA NAȚIONALA A VĂMILOR este o simpla formalitate.
In prezent, conform prevederilor art. 1 din G. nr. 74/2013 privind unele masuri pentru imbunatatirea activitatii Agenției Naționale de Administrare Fiscala, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, "Agenția Naționala de Administrare Fiscala, denumita in continuare Agenția, se reorganizeaza ca urmare a fuziunii prin absorbție si preluarea activitatii Autoritatii Naționale a Vămilor (...)". Conform art. 20 alin. 3 din G. nr. 74/2013, "Agenția se subroga in drepturile si obligațiile Autoritatii Naționale a Vămilor (...) de la momentul fuziunii prin absorbție (...)."
Ca atare, fata de aceasta soluție, instanta de fond a procedat contrar dispozițiilor art. 129 alin. 5 C.pr.civ, care dispun: „Judecătorii au îndatorirea sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronunțării unei hotarari temeinice si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca părțile se împotrivesc."
Prin inlaturarea dispozițiilor de mai sus, instanta in mod nelegal a conditionat si a ingradit accesul sau la justitie, s-a opus verificării legalitatii solicitării O. P. S.A. si i-a prejudiciat dreptul la aparare si la un proces echitabil, incalcand astfel si prevederile art. 21 din Constitutie si art. din CEDO.
De asemenea, trebuie avute in vedere si considerentele Deciziei Inaltei Curți de Casație si Justitie - Secțiile Unite nr. XX/2007.
In decizia nr. 20/2007, Inalta Curte de Casație si Justitie a retinut in Secțiile Unite ca „(...) lipsa răspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii investite cu soluționarea notificării echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramane necenzurat, pentru ca nicio dispoziție legala nu limiteaza dreptul celui care se considera nedreptatit de a se adresa instantei competente, ci, dimpotrivă, insasi Constitutia prevede, la art. 21 alin. 2), ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea intereselor sale legitime."
Prin decizia mentionata, instanta suprema a retinut ca „(...) reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum si respingerea acțiunii ca inadmisibila sau prematur introdusa ar contraveni si principiului soluționării cauzei ., consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, la care Romania a devenit parte."
Decizia nr. XX/2007 este relevanta in cauza. Decizia a fost emisa relativ la dispozițiile Legii nr. 10/2001, insa a avut in vedere o ipoteza similara cu cea din prezenta speța. Astfel, in cazul Legii nr. 10/2001, ipoteza in care instanta va soluționa cauza pe fond este cea in care autoritatea nu solutioneaza notificarea petentului in termenul legal (60 de zile). In mod similar, in speța de fata, desi ne-am adresat unei autoritati fiscale cu o cerere de restituire a accizelor, aceasta nu a fost solutionata in termenul legal (45 de zile), motiv pentru care instanta are plenitudine de competenta pentru a dispune masuri pentru recunoașterea dreptului subiectiv, aceasta implicând posibilitatea instantei de a obliga autoritatea fiscala sa restituie suma solicitata atunci cand constata ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
In drept, art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 si 304^ C.pr.civ., Legea nr. 554/2004, HG nr. 804/2008 si Ordinul Ministerului Economiei si Finanțelor nr. 2599/2008.
Impotriva aceleasi sentinte a mai declarat recurs parata Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitand instanței să modifice, in parte, hotărârea recurată, ca nelegală, în sensul de a respinge, ca neîntemeiată acțiunea formulată de intimata – reclamanta.
In motivare, recurenta parata a aratat ca nelegalitatea hotararii prevăzută de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, cand hotararea atacata a fost data cu aplicarea greșita a legii.
Instanta de fond, in mod greșit a admis in parte acțiunea si a dispus obligarea ANAF la soluționarea cererii reclamantei.
Pentru a pronunța aceasta hotarare, instanta de fond considera ca termenul de 45 de zile prevăzut la art.70 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările si modificările ulterioare nu este un termen de recomandare, iar pentru ca organul fiscal nu a solutionat contestatia administrativa in acest termen ne aflam in situatia nesolutionarii in termen a unei cereri.
Pentru a pronunța aceasta soluție, instanta de fond nu a tinut cont de apararea formulata in prezentul dosar, in sensul ca Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili a transmis cererea formulata de reclamanta - intimata către Autoritatea Naționala a Vămilor atat in vederea soluționării cererii de restituire cat si pentru verificarea efectuării operațiunilor de recepție a produselor accizabile transportate in regim suspensiv, precum si stabilirii cuantumului accizelor cu drept de restituire insa.
Referitor la termenul de soluționare prevăzut de art.70 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala avut in vedere de instanta de fond, acesta este un termen de recomandare in speța trebuind avute in vedere si dispozițiile art.70 alin.2 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, dispoziții incidente in cauza, potrivit carora: "In situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate."
De asemenea, practica judiciara a fost constanta in a considera ca natura termenului de soluționare este de recomandare, astfel cum a statuat si Inalta Curte de Casație si Justitie prin Decizia nr.182/2008 pronuntata in dosar nr._ .
Art.213 alin.2 din OG nr.92/2003 reglementează ca "(2) Organul de soluționare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcțiilor de specialitate din minister sau al altor instituții și autorități".
Art.70 din OG nr.92/2003, republicata, reglementează:
„(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
(2) în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate".
Din coroborarea prevederilor legale enuntate mai sus, rezulta faptul ca pentru lamurirea cauzei organul fiscal poate solicita un punct de vedere unor direcții de specialiate, situatie in care termenul de soluționare a cererii se prelungește cu perioada pana la care se primesc informațiile solicitate.
In aceste condiții, nu ne aflam in situatia nesolutionarii in termen a unei cereri.
In drept: art.299 alin.1, art.304 pct.9, art.3041 Cod proc. civ.. Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare.
Examinand recursul formulat de reclamanta, Curtea retine ca prin cererea reclamantei înregistrată sub nr._/04.11.2009 s-a solicitat restituirea sumei de 4951 lei reprezentând accizele aferente produsului contaminat accidental în stația proprie de distribuție 2 Bârlad, returnat în antrepozitul fiscal de producție al reclamantei, în vederea prelucrării, prezentând situația de fapt și invocând în drept dispozițiile art. 1921 Cod Fiscal și ale pct.18 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.
În lipsa soluționării cererii, reclamanta a revenit către pârâtă cu adresa nr._/09.08.2010.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr.554/2004, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri consta in faptul de a nu raspunde solicitantului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii, daca prin lege nu se prevede alt termen.
In baza art. 2 alin. 2 din aceeasi lege se asimileaza actelor administrative si faptul de a nu raspunde solicitantului in termenul legal.
Pe de alta parte, potrivit art.70 din OG nr.92/2003, republicata:
„(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
(2) In situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate".
Legea nr. 554/2004 recunoaste autorității publice dreptului de apreciere exclusiva asupra soluționarii cererii de restituire a accizelor. Acest drept nu se stinge prin nesolutionarea in termenul de 45 de zile a cererii de restituire. De aceea, instanta nu se poate substitui autoritatii publice in exercitaea acestui drept. Dar, legea recunoaste instantei posibilitatea de a examina legalitatea solutiei date de autoritatea publica cererii de restituire. Aceasta presupune ca autoritatea sa solutioneze cererea, conditie neindeplinita in speta. Aceasta este concluzia care se desprinde din interpretarea sistematica a art. 2 alin.1 lit. H, art. 2 alin. 2, art. 8 alin. 1 si art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, precum si din interpretarea teleologica a acestor texte de lege.
In acest fel nu se incalca dreptul reclamantei de a obtine recunoasterea dreptului pretins pe calea actiunii de contencios administrativ, deoarece acest drept exista doar daca autoritatea publica refuza recunoasterea acestui drept prin solutia data cererii de restituire. Daca autoritatea publica recunoaste dreptul la restituire, evident nu se mai pune problema recunoasterii dreptului de instanta.
Nu se incalca nici dreptul de acces la o instanta de vreme ce instanta, la cererea reclamantei, poate obliga pe parata sa solutioneze cererea (indeplinind astfel obligatia legala de solutionare) sau poate anula actul administrativ prin care autoritatea a refuzat nejustificat recunoasterea dreptului reclamantei, recunoscand astfel acest drept.
Din aceste motive, in baza textelor de lege mentionate, a art. 3041 si 312 C. proc. Civ., Curtea va respinge recursul formulat de reclamanta ca nefondat.
Examinand recursul formulat de parata, Curtea observa ca potrivit art.70 din OG nr.92/2003, republicata:
„(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
(2) In situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate".
Curtea apreciaza ca termenul de 45 de zile este un termen imperativ fapt dovedit de:
- interpretarea gramaticala a alin. 1 ce dovedeste ca legiuitorul a folosit un termen imperativ ,,se solutioneza” si nu un termen de recomandare cum ar fi ,,se poate solutiona.”
- daca termenul de 45 de zile ar fi de recomandare, cum afirma parata, atunci legiuitorul nu ar mai fi prevazut in alin. 2 conditiile in care termenul se prelungeste, caci oricum autoritatea publica ar fi putut prelungi termenul prin vointa sa.
In speta, parata nu a dovedit ca sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, astfel incat termenul de 45 de zile sa fie prelungit.
Din aceste motive, in baza art.70 din OG nr.92/2003, republicata, art. 3041 si 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul formulat de parata ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ambele recursuri formulate de recurenta reclamantă O. P. SA și recurenta pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI împotriva sentinței civile nr.583/13.02.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
U. D. B. V. V. D.
GREFIER,
D. C. D.
Tribunalul București
Secția a IX-a C.
Administrativ și Fiscal
Jud. fond R. M.
Red. jud. B.V./2 ex./19.01.2015
| ← Aplicare amendă civilă. Sentința nr. 540/2015. Curtea de Apel... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 21/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
