Conflict de competenţă. Sentința nr. 13/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Fără citare părți, conform art.135(4) din Codul de procedură civilă.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care:

Curtea constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra conflictului de competență ivit în soluționarea cauzei.

CURTEA

Asupra conflictului negativ de competență de față.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C., Secția a II-a Civilă la 7.04.2014, sub nr._ , reclamanții U. N. I., . L. și P. C. L. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, în contradictoriu cu pârâta . se constate că societatea pârâtă nu este o societate de interes local și, pe cale de consecință să fie recunoscut dreptul coreclamantului U. N. I. – în calitate de Primar al C. L., de a reprezenta UAT L. în calitate de acționar în adunarea generală a acționarilor .>

Prin Încheierea pronunțată la 4.11.2014 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a Secției a II-a Civilă, invocată de instanță, din oficiu, cauza fiind înaintată spre competentă soluționare Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului C..

Pentru a hotărî astfel Tribunalul C. secția a II-a Civilă a reținut că, acțiunea de față formulată ca o acțiune în constatare, urmărește, cum reclamanții au precizat, recunoașterea dreptului reclamantului U. N. I., în calitate de Primar de a reprezenta . generală a . de acționar a UAT . . consacrată prin actele constitutive la pârâtei și nu fac obiectul acțiunii de față. Dreptul de reprezentare al Primarului urmează a fi analizat prin prisma a două aspecte și anume:

- calificarea sau nu a pârâtei ca societate de interes local;

- incidența dispozițiilor art. 87 lit. f) din Legea nr. 161/2003

Ca urmare, instanța reține că litigiul decurge din aplicarea unei norme de drept referitoare la exercitarea funcțiilor de autoritate publică, în sensul existenței sau a incompatibilității prev. de art. 87 lit. f din legea 161/2003. Deși reclamanții au invocat ca temei de drept prevederile art. 125 alin. 1 și 2 și art. 121 din Legea nr. 31/1990 și au susținut că reprezentativitatea în A. unei societăți comerciale materializată într-o cerere adresată instanței are o natură comercială fiind formulată în materie societară,cauza sau temeiul juridic al acțiunii îl constituie constatarea existenței sau nu a unei incompatibilități între calitatea de primar a reclamantului și cea de reprezentant al acționarului . . cererii de chemare în judecată se află astfel pe tărâmul incompatibilităților funcțiilor publice, aspecte care țin de contenciosul administrativ și exced obiectului unui litigiu cu profesioniștii, în care sunt verificate aspectele legate de incidența prevederilor Legii 31/1990.

Analiza prevederilor art.87 lit.f din legea 161/2003 implică materia dreptului administrativ și vizează raporturile în exercitarea atribuțiilor autorităților publice .

Invocarea dispozițiilor Legea 31/1990 nu este de natură să schimbe natura de contencios administrativ a cauzei, atâta timp cât aspectele ce nasc controverse nu țin de aplicarea art. 125 din legea societăților comerciale, ci de incompatibilitatea reglementată de art. 87 lit. f) din Legea nr.161/2003.

Principiul specializării judecătorilor care a condus la constituirea secțiilor specializate în cadrul aceleiași instanțe trebuie aplicat într-un sens real,iar nu formal. În aceste condiții este recomandabil ca, indiferent de modul în care părțile au înțeles în cauză să califice acțiunea în scopul de a atrage competența unei secții, să se aibă în vedere natura problemei de drept ce se trebuie soluționată, chiar dacă, aparent, acesta se invoca pe o cale incidentală. În speță, problema reprezentativității în cadrul A. își găsește rezolvarea stric prin analiza aspectelor ce vizează incompatibilitățile cu calitatea de primar, așa încât nu se poate reține nici măcar o prorogare legală de competență în favoarea instanței civile.

Pentru toate aceste considerente, constatând că excepția este întemeiată, instanța a admis excepția necompetenței materiale, cauza fiind declinată în favoarea Secției de C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului C..

Pe rolul Tribunalului C. – Secția contencios administrativ și fiscal, dosarul a fost înregistrat la 24.11.2014, primul termen de judecată fiind fixat la 16.12.2014.

În ședința publică din 16.12.2014, instanța – din oficiu, a invocat excepția necompetenței funcționale a Secției de contencios administrativ și fiscal.

Prin Încheierea din 20.01.2015, Secția de C. Administrativ și Fiscal din cadrul Tribunalului C. a admis excepția necompetenței funcționale a instanței specializate contencios administrativ și fiscal, dispunând trimiterea cauzei spre competentă soluționare Secției a II a civilă.

Constatând intervenit conflictul negativ de competență s-a dispus suspendarea judecății și înaintarea dosarului Curții de Apel C. - Secția a II a Civilă, contencios administrativ și fiscal, motivat de următoarele considerente:

Instanța de judecată a fost investită cu soluționarea unei „acțiuni în constatare” al cărui obiect vizează – pe de o parte, calificarea . fiind operator regional al sistemului public de alimentare cu apă și de canalizare, iar nu societate de interes local, iar pe de altă parte - recunoașterea dreptului coreclamantului U. N. I. – în calitate de Primar al C. L., de a reprezenta UAT L. în calitate de acționar în adunarea generală a acționarilor .>

În cererile pentru constatare existenței sau inexistenței unui drept, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului, căci în acest sens se dispune prin art.125 C.pr.civ.

Dintre elementele specifice acțiunii civile (părți, obiect și cauză), determinant în stabilirea competenței instanței este obiectul acțiunii – pretenția concretă a reclamantului ce vizează protecția unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Faptul că reclamanții sunt autorități ale administrației publice locale nu conferă litigiului, invariabil, un caracter de contencios administrativ.

Dacă s-ar accepta teza că orice manifestare de voință care emană de la o autoritate publică reprezintă un act administrativ, indiferent de obiectul sau de natura sa juridică, fără a se face distincție între actele de autoritate prin care se realizează o activitate de natură administrativă și cele prin care autoritățile publice exercită un alt tip de atribuții ce țin de propria competență, s-ar ajunge la concluzia că ar putea fi atacate pe calea contenciosului administrativ, toate actele juridice ce emană de la o autoritate, indiferent de caracterul lor, și ar fi astfel ignorat regimul derogatoriu al actelor care produc efecte juridice în sfera altor ramuri de drept (civil, penal, etc).

Cu puterea evidenței rezultă că scopul final urmărit prin declanșarea prezentului conflict judiciar îl constituie valorificarea unei eventuale soluții favorabile ca și chestiune prejudicială într-un eventual litigiu cu Agenția Națională de Integritate, ce ar viza starea de incompatibilitate a funcției de primar cu cea de reprezentant în adunarea generală a R. SA.

Numai că scopul/folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă este o condiție de exercițiu a acțiunii civile și, totodată una din condițiile pentru a fi parte în proces, iar nu un reper pentru determinarea competenței în soluționarea pricinilor.

Este îndeobște cunoscut că temeiul juridic al unei cereri de chemare în judecată nu leagă instanța care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, dar – în egală măsură și faptul că obiectul acțiunii nu poate fi schimbat și nici depășit.

Or, raportul de drept material devenit litigios și dedus judecății are ca obiect relațiile societare dintre . reprezentantul legal al UAT L., obiectul acțiunii purtând asupra dreptului de reprezentare a C. L. în adunarea generală a acționarilor . raport de constatarea că operatorul regional . este o societate comercială de interes local, pretenție ce nu se subsumează jurisdicției administrative.

De asemenea, astfel cum a statuat doctrina de specialitate, relevanță în determinarea competenței de soluționare a unei pricini are „ clasificarea cererilor în justiție din punct de vedere al căii procedurale alese de parte/ cereri principale, accesorii, adiționale și incidentale”.

În speță, suntem în ipoteza prev. de art.30 alin.3 c.pr.civ., cererea principală – introductivă de instanță cuprinde două capete de cerere principale, dar aflate în strânsă legătură între ele, astfel încât nu sunt incidente prevederile art.99 alin.1 c.pr.civ., spre a fi dispusă disjungerea cererilor.

Cu puterea evidenței, după cum am menționat, cererea ce privește lămurirea/ calificarea . nefiind o societate de interes local – fundamentată prin prisma dispozițiilor Legii nr.31/90 și ale reglementărilor comunitare ce definesc „ operatorul regional” trebuie soluționată prin raportare la legislația ce guvernează litigiile cu profesioniști, sens în care s-a și configurat – de altfel, practica judiciară (sentința civilă nr.2/21.01.2015 pronunțată de Curtea de Apel C. în ds._ *)

În egală măsură, și cererea prin care se solicită recunoașterea dreptului reclamantului U. N. I. de a reprezenta UAT în calitate de acționar în adunarea generală a . dezlegată tot de instanța civilă, subsumându-se unui litigiu cu profesioniști.

Chiar dacă s-a solicitat ca în soluționarea pricinii instanța să se raporteze nu doar la prevederile Legii nr.31/1990 R, ci să observe și reglementările din Legea nr.161/2003, referirile vizează îndreptățirea reclamantului U. N. I. de a reprezenta . de acționar, la participarea în adunarea generală a . nu constatarea existenței sau nu a incompatibilității prevăzute de art.87 lit „f” din Legea nr.161/2003. Concluzionând, instanța de contencios administrativ a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat dosarul – spre competenta soluționare a pricinii, Secției a II-a civilă.

Constând intervenit conflictul negativ de competență, a fost suspendată judecarea cauzei și, pe cale de consecință, în considerarea disp.art.134 cu ref. la art.136 C.pr.civ., dosarul a fost înaintat Curții de Apel C. – Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Analizând cauza sub aspectul competenței funcționale de soluționare a cauzei, Curtea reține că obiectul acțiunii vizează aspecte ce țin de funcționarea unei societăți reglementate de disp. Legii nr.31/1990.

O astfel de acțiune nu poate fi calificată ca fiind de contencios administrativ întrucât nu se încadrează în normele speciale, derogatorii și de strictă interpretare și aplicare ale Legii nr.554/2004.

Potrivit art.2 alin.1 lit.f din Legea nr.554/2004, contenciosul administrativ este definit ca „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;”

Prin urmare, esențial pentru determinarea naturii de contencios administrativ a litigiului este ca acesta să fie născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ, din tăcerea administrativă ori din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, pârât fiind în majoritatea cazurilor o autoritate publică propriu-zisă sau asimilată, conform legii. Singurele situații în care pârât poate fi o altă persoană decât o autoritate publică sunt acelea în care fie litigiul este născut dintr-un contract administrativ, fie autoritatea publică emitentă solicită ea însăși anularea actului nelegal.

Se reține astfel că cererea de față, ce urmărește calificarea societății R. SA ca nefiind o societate de interes local, precum și stabilirea dreptului reprezentantului unității administrativ teritoriale de a reprezenta unitatea în adunările acționarilor nu poate fi inclusă în sfera contenciosului administrativ, întrucât nu se încadrează în niciuna dintre disp. art.1 alin.1, ale art.2 alin.1 lit.c, f, h și i, ale art.2 alin.2 și ale art.8 alin.1 și 2 din Legea nr.554/2004.

Astfel, acțiunea este pornită de o autoritatea publică împotriva unei societăți - persoană juridică de drept privat a cărei activitate se desfășoară sub incidența Legii nr.31/1990 - fără a se pune în discuție vreun drept sau interes legitim al reclamantului, vătămat printr-un act administrativ sau prin tăcerea administrativă.

Curtea apreciază că, indiferent de scopul mediat al acțiunii, ceea ce prezintă importanță sub aspectul competenței funcționale este finalitatea demersului judiciar, care se referă la modul de constituire și la funcționarea unei societăți reglementate de Legea nr.31/1990, iar nu la existența sau nu a unei incompatibilități între calitatea de primar a reclamantului și cea de reprezentant al acționarului . . cum a reținut instanța civilă. Chiar dacă din considerentele acțiunii rezultă că, în fapt, reclamantul urmărește să obțină o recunoaștere a dreptului de a reprezenta unitatea administrativ teritorială fără a se considera în stare de incompatibilitate, totuși acțiunea de față nu poate tranșa problema incompatibilității, o astfel de problemă putând fi analizată în cadrul unei alte acțiuni judiciare (contestație formulată împotriva raportului întocmit de Agenția Națională de Integritate în condițiile art.22 din Legea nr.176/2010), acțiune ce este, într-adevăr, de competența instanțelor de contencios administrativ.

Cu alte cuvinte, în raport de obiectul concret al pretenției deduse judecății și de cadrul procesual stabilit de reclamant, Curtea constată că litigiul nu poate fi plasat sub incidența Legii nr.554/2004, competența funcțională în soluționarea cauzei aparținând instanței civile specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Stabilește competența de soluționare a cauzei – având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamanții U. N. I., cu domiciliul în com.L., ..C., . sediul în ., C. L. L., cu sediul în ., P. C. L., cu sediul în ., în contradictoriu cu pârâta .> cu sediul în C., .-24, jud.C. – în favoarea Secției a II-a civilă a Tribunalului C..