Obligaţia de a face. Decizia nr. 662/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 662/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 25-05-2015 în dosarul nr. 6841/118/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 662/CA
Ședința publică din data de 25 mai 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE G. P.
Judecător M. C.
Judecător A. G.
Grefier L. B.
S-a luat în examinare recursul în contencios administrativ formulat de recurenta - pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR (ANRP), cu sediul în București, Calea Floreasca nr.202, sector 1, împotriva Sentinței civile nr.2976/19.12.2014 pronunțată în dosar nr._ , în contradictoriu cu intimatul-reclamant T. G., domiciliat în C., ., ., ., având ca obiect obligația de a face – Legea nr.9/1998.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru intimatul-reclamant T. G., av. T. C., în baza împuternicirii avocațiale ._/20.05.2015, depusă la fila 17 dosar, lipsind recurenta-pârâtă ANRP.
Procedura de citare este legal îndeplinită, potrivit dispozițiilor art.153 și următoarele NCPC.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care se evidențiază părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare, stadiul procesual, precum și faptul că, recursul este motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru și că, s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform art.223 NCPC.
Av. T. C., având cuvântul pentru intimatul reclamant T. G. învederează că, nu are alte cereri de formulat, înscrisuri de depus sau excepții de invocat, apreciind cauza în stare de judecată și solicitând acordarea cuvântul pe fond.
Curtea luând act că sunt alte cererii de formulat, înscrisuri de depus sau excepții de invocat, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Av. T. C., având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefundat, pentru motivele expuse în întâmpinarea depusă la dosar, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește daunele morale apreciază că, instanța de fond a dat o hotărâre legală și temeinică.
Curtea, constatând încheiate dezbaterile în conformitate cu dispozițiile art.394 NCPC, rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului în contencios administrativ de față, constată următoarele:
Prin acțiunea adresată Tribunalului C. și înregistrată sub nr._ /24.09.2014, reclamantul T. G., a chemat în judecată pe pârâta ANRP - Serviciul pentru aplicarea Legii nr.9/1998, solicitând ca prin hotărâre judecătorească, să se dispună:
- obligarea pârâtei de a valida Hotărârea nr.4210/24.11.2011 emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr.9/1998;
- obligarea pârâtei la plata integrală a sumei de 34.611,11 lei, reprezentând compensații bănești pentru bunurile abandonate statului bulgar, de autorul său;
- obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 8.000 lei;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, cu motivația în esență că, urmare acceptării succesiunii autoarei sale T. I., decedată la data de 09.12.2012 și pronunțării Hotărârii nr.4210/24.11.2011 de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr.9/1998, constatând că au trecut mai bine de doi ani de la data înaintării către recurentă a acestei hotărâri spre validare, apreciază că, acțiunea este admisibilă.
Prin Sentința civilă nr.2976/19.12.2014, Tribunalul C. a respins excepția prematurității cererii, ca nefondată, admițând în parte, acțiunea dedusă judecății, cu consecința obligării pârâtei ANRP - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 la emiterea unei decizii de validare sau invalidare a Hotărârii nr. 4210 din 24.11.2011, emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, precum și obligarea pârâtei la plata de daune morale, în cuantum de 5000 lei, respingându-se restul pretențiilor ca nefondate, precum și capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedit, pentru considerentele expuse în cuprinsul acelei hotărâri.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs ANRP, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art.488 pct. 8 NCPC, cu următoarea motivație, în esență:
„Greșit instanța de fond nu a avut în vedere excepția prematurității promovării acțiunii”, atât timp cât, în data de 15.12.2014, a fost publicată în MO Legea nr.164/_ privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului pentru România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940 precum și al Legii nr.290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 și pentru modificarea unor acte normative, care, în conținutul art.7 face referire la faptul că, ANRP în baza documentelor transmise, procedează la analizarea dosarelor aferente hotărârilor comisiilor județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.9/1998, din punct de vedere al existenței și întinderii dreptului la acordare despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora.
În situația în care se constată lipsa sau neconcordanța unor înscrisuri doveditoare ANRP poate solicita înscrisurile necesare atât instituțiilor publice, cât și persoanelor care solicită acordarea de despăgubiri, ulterior, validând sau invalidând hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și după caz, emițând decizie de validare/invalidare, în tot sau în parte, sub semnătura vicepreședintelui ANRP cu atribuții de coordonare a aplicării Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art.14 alin.1 din Legea nr. 164/2014 „Hotărârile emise de comisiile județene în baza Legii nr.9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate la ANRP și pentru care nu s-a emis decizie de validare/invalidare, se validează/invalidează în termen de 18 luni de la data în vigoare a prezentei legi”.
Se mai arată că, art.15 al aceluiași act normativ prevede că, „în cazul nerespectării termenului stabilit de art.14 alin. 1 persoana îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești competente, respectiv secția de contencios a tribunalului în a cărui rază domiciliază solicitantul”, față de toate aspectele invocate, solicitând instanței a constata că, soluționarea dosarului prin emiterea deciziei de validare/invalidare a Hotărârii nr. 4210/24.11.2011 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, este prematură.
„Greșit instanța de fond a procedat la obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 5.000 lei”, fără a avea în vedere dispozițiile art.art.1075 Cod civil, potrivit cărora: „orice obligație de a face sau de a nu face se preschimbă în desdăunări, în caz de neexecutarea din partea debitorului”, prin urmare, neexecutarea obligației având ca obiect prestația de a face determină, conform legii, convertirea ei într-o obligație de a plăti daune interese, pentru constrângerea debitorului la executarea obligației, având drept obiect obligația de a face, creditorul având la îndemână daunele cominatorii.
Se mai arată că, în speță nu au fost produse dovezi privind condițiile cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtei, în acest caz, sarcina probei revenind reclamantului, conform dispozițiilor Codului civil, știut fiind că, reclamantul trebuia să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția pârâtului.
.
Pentru motivele invocate consideră că hotărârea pronunțată de prima instanță este lipsită de temei legal, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.
Prin întâmpinare intimatul reclamant T. G. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința păstrării sentinței instanței de fond ca legală și temeinică, odată ce, de la data emiterii hotărârii 24.11.2012 și până la data pronunțării sentinței civile 19.12.2014 au trecut peste doi ani calendaristici, fiind încălcate dispozițiile art.7 alin.3 din lege, acțiunea nefiind prematură iar daunele morale sunt destinate a compensa suferința persoanei care a suportat vitregiile impuse de sistem.
Examinând cauza sub aspectul și în limitele motivelor de casare arătate și având în vedere că, sesizarea instanței s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, Curtea apreciază că, în speță sunt aplicabile dispozițiile art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”
Așa fiind, și având în vedere probatoriul administrat, în considerarea dispozițiilor art.249 NCPC, potrivit cărora „Cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, Curtea, văzând și dispozițiile art.496 alin.2 NCPC, apreciază în sensul admiterii recursului, ca fondat, pentru următoarele considerente, în esență:
Reluând asupra motivelor de recurs privind:
„Greșit instanța de fond nu a avut în vedere excepția prematurității promovării acțiunii” și
„Greșit instanța de fond a procedat la obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 5.000 lei”,
Curtea reține în esență, următoarele:
Instanța de fond a fost investită la data de 24.09.2014 de reclamantul T. G., cu soluționarea acțiunii având ca obiect „obligație de a face”, în sensul de a valida/invalida Hotărârea nr.4210/24.11.2011 emisă de Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr.9/1998 C., și ca o consecință a neefectuării acestei operațiuni, obligarea recurentei la plata de daune morale.
În raport cu reținerile făcute de instanța de fond în conținutul Sentinței civile nr.2976/19.12.2014, prin care s-a respins excepția prematurității acțiunii, aceasta fiind admisă în parte, cu consecința obligării pârâtei ANRP la emiterea unei decizii de validare/invalidare a hotărârii, precum și la plata daunelor morale în cuantum de 5.000 lei, Curtea apreciază în sensul respingerii celui dintâi motiv de recurs, ca nefondat, admițând cel de al doilea motiv de recurs, pentru următoarele considerente, în esență:
Probatoriul administrat în cauză, face dovada că, urmare cererii înregistrată sub nr._/6092/01.07.2009 depuse de autoarea intimatului reclamant T. I., la Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr.9/1998, a Legii nr.290/2003 și a Legii nr.393/2006, prin care s-au solicitat compensații pentru bunurile abandonate de defunctul I. R N. statului bulgar – . – a fost emisă Hotărârea nr. 4210/24.11.2011, prin care, s-a aprobat valoarea compensațiilor la suma de 34.611,11 lei.
Potrivit dispozițiilor art.7 alin.3 din Legea nr.9/1998: „În termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestațiile și va valida sau va invalida măsurile stabilite de comisiile județene și a municipiului București, admițând sau respingând, după caz, contestațiile ce i-au fost adresate. Hotărârea comisiei centrale se comunică solicitanților și direcțiilor generale ale finanțelor publice”, astfel că, deoarece Comisia Centrală nu a comunicat autoarei intimatului – decedată conform Certificatului de deces . nr._ din 10.12.2012 - nici o hotărâre, (în prezent, decizie), acesta s-a adresat pârâtei, solicitându-i să se conformeze dispozițiilor legale și să se pronunțe asupra validării hotărârii menționate, însă nici după acest demers autoritatea administrativă nu a dat curs cererii.
În raport cu situația de fapt relevată și susținută probator, apreciază Curtea că, legal și temeinic instanța de fond a reținut a se justifica interesul intimatului reclamant în declanșarea și susținerea acțiunii în contencios administrativ, în raport cu dispozițiile art.1 și art.2 din Legea nr.554/2004, calitatea procesuală activă a acestuia fundamentându-se pe faptul vătămării drepturilor sale subiective, ca urmare a nesoluționării în termenul legal a cererii de către autoritatea administrativă.
Față de conținutul dispozițiilor legale sus arătate, apare ca fiind de necontestat că, tăcerea administrativă a recurentei pârâte dădea dreptul intimatului petiționar, de a se adresa instanței cu acțiune având ca obiect „obligarea autorității de a emite actul administrativ”, odată ce, acesta era titularul unui titlu de plată emis și neachitat integral până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.10/2014, care în conținutul art.1 prevedea:
„A..1 - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea hotărârilor prevăzute la art. 7 alin.1 din Legea nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, și la art.8 alin.2 din Legea nr.290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. intre România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10.02.1947, cu modificările și completările ulterioare.
A..2 - Pe perioada stabilită la alin.1 se suspendă emiterea de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a deciziilor de validare sau invalidare a hotărârilor comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr.9/1998”,
iar în conținutul art.2 prevedea:
„ Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr.290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr.9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr.9/1998, Legii nr.290/2003 și Legii nr.393/2006”,
Termenul de 6 luni instituit de ordonanță, la data pronunțării hotărârii de către instanța de fond fiind depășit, astfel încât, legal și temeinic instanța a dispus respingerea ca nefondată a excepției prematurității promovării acțiunii.
Că modalitatea de dezlegare a problemei de drept dedusă judecății – excepția prematurității – este legală și temeinică, rezidă în accepțiunea Curții și din împrejurarea că, odată ce intimatul reclamant are o creanță stabilită printr-o hotărâre administrativă, este de necontestat că, beneficiază de protecția art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția CEDO, iar întârzierea la plată sau refuzul la plată din partea recurentei pârâte, constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Odată ce, atât Convenția cât și jurisprudența CEDO face parte din dreptul intern al României, iar dacă există neconcordanțe, între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, prioritate au reglementările internaționale, cu excepția cazului prevăzut de art.20 alin. 2 din Constituția României, condiționarea efectuării plății de „existența disponibilităților financiare”, astfel cum susține recurenta, este o argumentație ce nu poate fi primită, urmând a fi respinsă ca nefondată.
Urmează a se reține că, această condiționare, reprezintă o „condiționare pur potestativă” ce afectează obligația Statului și constituie, prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatului, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art.1 din Protocolul 1.
În raport cu susținerile sus expuse, apreciază Curtea că, legal și temeinic instanța de fond a dispus în sensul respingerii pretențiilor intimatului privitoare la plata actualizării compensațiilor, odată ce, în conținutul art.1 alin.4 din OUG nr.10/2013 legiuitorul a stabilit clar calea de urmat, iar a extinde aplicabilitatea acestor prevederi înseamnă a încălca cadrul legal existent pe principiul conform căruia, legea specială derogă de la legea generală.
De altfel, legiuitorul a fost explicit în a stabili:
- în conținutul art.35 alin.4 lit. b din H.G.nr.1277/2007 privind modificarea și completarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.9/1998, că, Vicepreședintele ANRP are între atribuții și pe aceea, potrivit căreia: „(...) dispune prin decizie plata despăgubirilor, iar prin decizie motivată, invalidarea hotărârilor de acordare a despăgubirilor sau rectificarea acestora.” iar
- în conținutul art.7 din Legea nr.9/1998, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.164/2014, că:
A..1 - ANRP, în baza documentelor transmise, procedează la analizarea dosarelor aferente hotărârilor comisiilor județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, din punctul de vedere al existenței și întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora.
A..2 - În situația în care se constată lipsa sau neconcordanța unor înscrisuri doveditoare, ANRP poate solicita înscrisurile necesare atât instituțiilor publice, cât și persoanelor care solicită acordarea de despăgubiri.
A..3 - În baza documentelor depuse la dosar, ANRP validează sau invalidează hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și, după caz, emite decizie de validare/invalidare, în tot sau în parte, sub semnătura vicepreședintelui ANRP cu atribuții de coordonare a aplicării Legii nr.9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare.
A..4 - În cazul în care se constată că persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri și pentru alte bunuri decât cele pentru care s-a stabilit valoarea prin hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, ANRP, prin decizia prevăzută la alin.3, stabilește și valoarea bunurilor neevaluate inițial.
A..5 - Stabilirea valorii bunurilor neevaluate inițial în dosarele constituite în temeiul Legii nr.9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se face potrivit prevederilor acesteia.
A..6 - Stabilirea valorii bunurilor neevaluate inițial în dosarele constituite în temeiul Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se face potrivit art. 5”.
Cu alte cuvinte, reține Curtea că, instanțele judecătorești nu se pot pronunța în mod direct asupra drepturilor reclamanților de alocarea despăgubirilor, căci astfel, instanțele s-ar substitui atribuțiilor autorităților administrative investite cu abilitarea de a decide asupra dreptului și întinderii acestui drept de despăgubiri, cum de altfel, nu se pot pronunța direct asupra dreptului reclamanților de alocare a despăgubirilor, căci altfel, instanțele s-ar substitui atribuțiilor autorităților administrative învestite cu abilitarea de a decide asupra dreptului și întinderii acestui drept la despăgubiri.
În egală măsură, observă Curtea că, potrivit textului de lege sus redat, ANRP are obligația de a soluționa eventualele contestații împotriva hotărârii formulate de solicitanți, conform art.7 din Legea nr.9/1998, de a valida sau invalida hotărârile și de a comunica decizia, instanța neputându-se substitui nici Comisiei Județene de aplicare a Legii nr.9/1998 și nici ANRP pentru a stabili valoarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească.
Cu alte cuvinte, instanța de contencios administrativ este investită a verifica numai legalitatea și temeinicia actelor administrative contestate, odată ce, potrivit art.18 din Legea nr.554/2004 instanța de contencios administrativ poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau, să efectueze o anumită operațiune administrativă, fiind competentă a se pronunța și asupra legalității operațiunilor administrative, care au stat la baza emiterii actului supus judecații.
Pornind de la constatările sus expuse, apreciază Curtea că, legal și temeinic instanța de fond a reținut a nu putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act administrativ, ea având competența a se pronunța numai asupra legalității acestuia, după emiterea sa, situație de fapt urmare căreia, capătul de cerere care presupunea o astfel de analiză directă, efectuată de către instanță, în speță - obligarea ANRP la plata actualizată a compensațiilor cuvenite intimatului - a fost respins ca nefondat.
În referire la motivul de recurs privind:
„Greșit instanța de fond a procedat la obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 5.000 lei”,
apreciat de Curte ca fiind fondat, se reține:
Probatoriul administrat în cauză face dovada că, în speță, acordarea unor daune morale, în cuantum de 5.000 lei, cu motivarea fundamentă pe faptul „vătămării drepturilor subiective ale intimatului, ca urmare a nesoluționării în termenul legal a cererii lor de către autoritatea administrativă”, este în accepțiunea Curții nefondată, deoarece intimatul trebuia să dovedească în considerarea dispozițiilor art.249 NCPC, existența și întinderea prejudiciului suferit precum și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta recurentei, ca de altfel și vinovăția recurentei, în speță, a ANRP.
De altfel, dispozițiile cuprinse în art.252 – 256 NCC, fac referire strictă la posibilitatea în care, daunele morale pot fi acordate, aceste texte de lege reprezentând, în același timp și o oglindire a exigențelor constituționale în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale, protejarea lor realizându-se, prin normele instituite de NCC, legiuitorul preocupându-se a enumera drepturilor personalității umane ocrotite potrivit proceduri prevăzute de acestea, drepturi al căror conținut este reglementat, în principal prin art.58 – art.81 NCC, dar și prin legi speciale.
Așa fiind, apreciază Curtea că, intimatul avea obligația de a produce dovezi în sensul dispozițiilor legale sus redate, din care să rezulte indubitabil că, atitudinea recurentei ANRP manifestată prin „neîndeplinirea obligației validării hotărârii”, a privat-o pe „defuncta mamă”a intimatului reclamant „de posibilitatea valorificării unui drept evident, precum și de satisfacția morală de a recupera bunurile abandonate de către părinții săi”, ori, în speță, se constată că, lipsesc cu desăvârșire astfel de dovezi.
Pentru toate considerentele sus expuse, concluzionând și admițând acest motiv de recurs, ca fondat, văzând și dispozițiile art.496 alin.2 NCPC, Curtea dispune casarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de acordare a daunelor morale, ca nefondată, menținând celelalte dispoziții cuprinse în sentință, ca fiind legale și temeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta - pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR (ANRP), cu sediul în mun. București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1, împotriva sentinței civile nr.2976/19.12.2014 pronunțată în dosar nr._ , în contradictoriu cu intimatul-reclamant T. G., domiciliat în C., ., ., ..
Casează în parte sentința recurată în sensul că, respinge cererea de acordare a daunelor morale ca nefondată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 25 mai 2015.
Președinte, G. P. | Judecător, M. C. | Judecător, A. G. |
Grefier, L. B. |
Jud.fond.I.L.O.-D.
Red.dec.jud.G.P./16.06.2015
Tehnored.gref.C.M./16.06.2015
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 68/2015. Curtea de Apel... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 663/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
