Pretentii. Decizia nr. 166/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Prin Sentința civilă nr._/25.10.2013 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. declinându-se competența în favoarea Tribunalului C. Secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului C.-Secția C. Administrativ sub nr._ /08.11.2013 fiind pronunțată Sentința civilă nr.4732/17.12.2013 prin care s-a declinat competența în favoarea Judecătoriei C.; totodată s-a constatat intervenit conflictul negativ de competență, iar dosarul a fost înaintat Curții de Apel C. pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin Sentința civilă nr.32/CA/13.02.2014 pronunțată în dosar nr._, Curtea de Apel a stabilit că Tribunalul C. - Secția C. Administrativ și Fiscal este instanța competentă să judece în primă instanță acțiunea ce formează obiectul dos._ .

Prin Sentința civilă nr.1840/26 iunie 2014, Tribunalul C. a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Împotriva aceste hotărâri a declarat recurs recurentul reclamant . prin administrator judiciar GLOBAL INSOLVENCY SPRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 NCPC.

În motivarea recursului se arată faptul că, instanța de fond în mod greșit a susținut că facturile fiscale nu au fost comunicate, deoarece dacă pârâta ar fi dorit să plătească serviciul furnizat de reclamantă, îl putea face la momentul când i-a fost comunicată acțiunea, ce avea atașate facturile despre care s-a reținut că nu i-au fost comunicate.

Se arată că, se poate merge pe prezumția că reclamanta T. E. SA a comunicat acele facturi către pârâtă, neputând însă face dovada în acest sens, întrucât foarte multe documente ale societății reclamante, aflată în acest moment în stare de lichidare, nu se mai regăsesc în arhiva financiar-contabilă a societății.

Este de observat faptul că, societatea pârâtă nu a contestat în nici un moment că nu i-a fost efectuat serviciul și nici faptul că între părți nu ar fi existat un contract de prestări servicii.

Se solicită astfel admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și pe fond să se dispună obligarea pârâtei la plata debitului trecut în petitul acțiunii.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe din perspectiva criticilor formulate, Curtea consideră recursul nefondat, motivat de următoarele considerente:

Prin contractul nr.5131/22.06.2009 recurenta reclamantă, în calitate de prestator, operator și intimata pârâtă, în calitate de beneficiar, utilizator au stabilit condițiile privind colectarea, transportul și neutralizarea deșeurilor de la adresa de la adresa de precolectare indicată de beneficiar precum și plata acestor servicii.

Durata contractului a fost stabilită până la data de 31.12.2012 ani, începând cu data semnării.

Prestarea activității de colectare a deșeurilor municipale a fost stabilită a se efectua de la punctul de colectare al beneficiarului, respectiv unitate de cazare pentru turism cu 14 camere, potrivit art.21.

Contractul a fost semnat și asumat de ambele părți, beneficiarul fiind reprezentat de numita B. I., care a semnat și ștampilat convenția.

În temeiul acestor dispoziții contractuale reclamanta a procedat la emiterea a două facturi fiscale nr._/27.12.2010 în sumă de 27,15 lei, reprezentând contravaloare prestație salubrizare, neutralizare reziduuri și taxe poștale și nr._/30.11.2010 în sumă de 92,30 lei, reprezentând aceleași prestații.

Pentru neachitarea facturilor astfel emise la art.7 din contract părțile au reglementat răspunderea contractuală în sensul că:

- art.16.3 refuzul total sau parțial al utilizatorului de a plăti o factură emisă de operator va fi comunicată acestuia în scris, în termen de 10 zile de la data primirii facturii.

Obligația plății facturilor este prevăzută de art.12 în sensul că aceasta se emite cel mai târziu până la data de 15 ale lunii următoare celei în care prestația a fost efectuată. Utilizatorii sunt obligația să achite facturile reprezentând contravaloarea serviciului de care au beneficiat, în termen de 15 zile de la data primirii facturii.

În cazul neîndeplinirii în termen de 30 zile de la data scadenței a obligațiilor prevăzute în contract, atrage penalități de întârziere, art.12 alin.2.

La art.11 sunt reglementate modalitățile de plată, astfel că la alin.7 este prevăzută modalitatea de comunicare a facturii prin delegat/poștă, în cazul serviciilor poștale taxa aferentă urmând a fi suportată de beneficiar.

Din înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată instanța învestită cu judecarea prezentului recurs constată lipsa comunicării celor două facturi fiscale către utilizator, condiție esențială în derularea raportului contractual.

Se constată totodată faptul că, la întocmirea celor două facturi operatorul nu a respectat dispoziția prevăzută la art.12 alin.1 din contract în sensul că emiterea acestora se realizează cel mai târziu până la data de 15 ale lunii următoare.

Astfel,

- factura fiscală nr._ în sumă de 27,15 lei a fost emisă la data de 27.12.2010, în condițiile în care trebuia emisă până cel târziu la 15.12.2010, pentru serviciile prestate în luna noiembrie 2010;

- factura fiscală nr._ în sumă de 92,30 lei a fost emisă la data de 30.11.2010, în condițiile în care trebuia emisă până cel târziu la 15.11.2010, pentru serviciile prestate în luna octombrie 2010.

În condițiile în care însăși recurenta reclamantă nu a respectat dispozițiile legale contractuale, aceasta este în culpă în ce privește realitatea îndeplinirii propriei sale obligații asumate.

Părțile implicate în proces sunt părți contractante în contractul de prestări servicii, neîndeplinirea uneia dintre obligațiile asumate constituind o faptă ilicită.

Din cele prezentate mai sus, recurenta reclamantă nu a făcut decât dovada existenței contractului de prestării servicii, lucru care nu duce în mod automat și la îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii contractuale.

Între prejudiciul indicat mai sus și fapta ilicită trebuie dovedit a exista un raport de cauzalitate, în sensul că neachitarea prețului de catre pârâtă a dus în mod direct la crearea acestui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, precum și a vinovăției comiterii faptei ilicite.

Răspunderea contractuală reglementată de art.1350 C.civ prevede faptul că,

(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Neexistând un prejudiciu cert, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între acestea precum și vinovăția sub forma culpei în neîndeplinirea obligației, instanța consideră că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale ce derivă dintr-un contract de antrepriză având ca obiect prestarea unei lucrări, fapt pentru care nu poate fi atrasă răspunderea intimatei pârâte.

Din cele prezentate mai sus, instanța consideră cererea de chemare în judecată în mod corect a fost respinsă ca nefondată de către instanța de fond.

În consecință, Curtea, în temeiul art.496 alin.2 și 3 C.pr.civ, va respinge recursul formulat ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul în contencios administrativ formulat de recurenta reclamantă . - prin administrator judiciar GLOBAL INSOLVENCY SPRL cu sediul în C., ..20, ., împotriva Sentinței civile nr.1840/26.06.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosar nr._ , în contradictoriu cu intimata pârâtă .> cu sediul în București, ..187 și punct de lucru în Năvodari, ., depozit 10, județ C..