Pretentii. Decizia nr. 5350/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5350/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 28-05-2014 în dosarul nr. 2028/113/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 5350/2014
Ședința publică de la 28 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - V. V.
Judecător - A. B.
Judecător - V. P.
Grefier - M. C.
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., . împotriva sentinței nr. 287/20.02.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenta pârâtă și intimatul reclamant P. G..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul aflat la primul termen de judecată este motivat, că intimatul a depus concluzii scrise prin care a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei și că s-a solicitat judecata în lipsă, după care;
Curtea, verificând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 287/20.02.2014, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului B., s-a admis ca fondată acțiunea formulată de reclamantul P. G. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice B., în prezent Administrația Județeană a Finanțelor Publice B..
S-a anulat decizia de calcul a taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule nr._/20.03.2012 emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 5039 lei, cu titlu de taxă pentru emisii poluante și dobânda legală aferentă de la data de 20.03.2012 până la data plății efective.
A fost obligată pârâta către reclamant la plata sumei de 1239,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs la data de 1.04.2014, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., înregistrat pe rolul Curții de Apel G., secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr._ .
Sentința recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 9/2012 ( motiv de recurs prev. de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă).
Astfel, instituirea taxei pentru emisii poluante, prin Legea nr. 9/2012 s-a făcut în scopul asigurării protecției mediului, în vederea adoptării de măsuri pentru asigurarea respectării normelor de drept comunitar.
Contrar celor reținute prin sentința recurată, instituirea acestei taxe nu este în contradicție cu art. 110 par. 1 din TFUE, deoarece plata acesteia se face pentru prima înmatriculare a unui vehicul în România și repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri, indiferent dacă acesta este din producția internă sau importat dintr-un alt stat membru UE.
Mai mult, decizia de calcul a fost emisă la solicitarea reclamantului și nu este un act care să oblige la plată pe reclamant, ci cuantifică obligația de plată, cu deplina respectare a elementelor de calcul prev. de Legea nr. 9/2012.
Admiterea cererii de acordare a dobânzii legale s-a făcut cu încălcarea art. 9 din O.G. nr. 13/2011 și a dispozițiilor art. 124 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003.
În fine, recurenta a susținut că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut cu încălcarea art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât nu a manifestat rea credință, comportare neglijentă și nu și-a exercitat abuziv drepturile procesuale.
Nu s-au indicat temeiurile de drept ale cererii de recurs.
Prin concluziile scrise (f. 7 și urm. dosar recurs) intimatul reclamant P. G. a solicitat respingerea recursului ca nefondat motivat de faptul că taxa pentru emisii poluante este ilegal încasată și că prevederile O.U.G. 50/2008 contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a C.E. solicitând și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus chitanța de plată a onorariului de avocat în cuantum de 500 lei.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Taxa pe poluare instituită prin disp. O.U.G. nr. 50/2008 a fost considerată nelegală de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin pronunțarea la data de 07.04.2011 în cauza T. contra România.
Din considerentele deciziei arătate mai sus rezultă că „Dreptul Uniunii interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare, această interdicție vizând garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import…” Totodată, prin aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că „dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură pe piața națională..”
Curtea Europeană de Justiție și în cauza C./Enel a stabilit că legea care se îndepărtează de tratat – un izvor de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală, și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială.
Mai mult decât atât, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că „dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior.. în speța de față taxa pentru emisiile poluante fiind introdusă în legislația internă în anul 2012 deci ulterior ratificării Tratatului și de către România.
De asemenea, în conținutul Deciziei în cauza Simmenthal (1976), Curtea de Justiție Curtea de Justiție Europeană a stabilit că „judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora din urmă pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale..”.
Potrivit disp. art. 148 alin. 2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene precum și celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu și au prioritate ață de dispozițiile contrare din legile naționale.
De altfel, C.J.U.E. a statuat deja, prin ordonanța din 3.02.2014, pronunțată în cauza C. ( cauze conexate C - 97/2013, C - 214/2013) următoarele:
Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la art. 4 alin. 2, că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
A constatat, însă, că OUG nr. 1/2012 a privat art. 4 alin. 2 menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Față de considerentele expuse, CJUE a declarat că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui astfel de sistem de impozitare precum cel instituit de statul român, prin care aplică autovehiculelor o taxă care descurajează punerea în circulație a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Cât privește criticile formulate în raport cu acordarea dobânzii legale, constată că și acestea sunt nefondate. Astfel, CJUE a statuat, prin hotărârea din 18 aprilie 2013, în cauza I. (C – 565/11), că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune, în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu art. 110 TFUE, ca acordarea dobânzilor să se facă în condițiile art. 124 din OUG nr. 92/2003, text de lege invocat prin cererea de recurs. Ca atare, a apreciat că repararea adecvată a prejudiciului cauzat prin încălcarea art. 110 TFUE nu se poate realiza decât prin plata dobânzilor aferente, începând de la data plății taxei de către contribuabil.
În fine, în ce privește criticile referitoare la obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată, reține că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă. Astfel, textul de lege prevede că partea care pierde procesul este obligată să plătească cheltuielile de judecată părții ce a câștigat, prezumând culpa procesuală a celui ce a pierdut, fără a condiționa acordarea lor de reaua credință a acestei din urmă părți.
Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C.pr. civilă, va respinge recursul ca nefondat.
În ceea ce privește reducerea onorariului de avocat, se constată că onorariul convenit de intimatul reclamant și avocatul ales este în mod vădit disproporționat cu valoarea, dificultatea litigiului si volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al doilea al art. 451 Cod procedură civilă prevede o excepție, în sensul că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.
Prin aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 C.pr. civ. nu se încalcă prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995.
În realitate, dispozițiile legii privind organizarea și exercitarea profesie de avocat menționate consacră principiul obligativității respectării contractului de asistență judiciară și sunt aplicabile exclusiv părților contractante.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Dispozițiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Aceste dispoziții legale au fost supuse și controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanței de judecată și, totodată, sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În concluzie, recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. urmează să fie obligată la plata către intimatul P. G. a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., . împotriva sentinței nr. 287/20.02.2014
pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ ca fiind nefondat.
Obligă recurenta pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. către intimatul P. G. la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Mai 2014.
Președinte, V. V. | Judecător, A. B. | Judecător, V. P. |
Grefier, M. C. |
Red. VP/MC/ 13.06.2014/ 4 ex.
Fond: M.L. V.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 4621/2014. Curtea de Apel GALAŢI | Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 6102/2014.... → |
|---|
