Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 180/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 180/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 18-09-2013 în dosarul nr. 1009/46/2011*
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ SENTINȚA NR. 180/F-cont
Ședința publică din 18 Septembrie 2013
Curtea compusă din:
Președinte: C. G. N. - judecător
Grefier: M. B.
S-a luat în examinare, pentru pronunțare în primă instanță, acțiunea formulată potrivit Legii contenciosului administrativ de reclamanta ADMINISTRAȚIA B. DE A. O., cu sediul în Râmnicu V., ..6, județul V., înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului cu nr.J_, cod unic de înregistrare nr._, în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI RÂMNICU V. (actualmente Administrația Județeană a Finanțelor Publice V.) și DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE V., (actualmente Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C.), ambele cu sediul în Râmnicu V., . nr.17, județul V., cauză venită spre rejudecare de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-au primit la dosar prin biroul registratură, la data de 16 și 17 septembrie 2013, concluzii scrise din partea reclamantei.
Curtea constată că dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 11 septembrie 2013, când cererile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta sentință, și că s-a dispus amânarea pronunțării la data de astăzi la cererea reclamantei, pentru a formula concluzii scrise.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 23.08.2011, reclamanta Administrația B. de A. O. (ABA O.) a solicitat instanței să dispună anularea deciziei de impunere nr._/29.12.2010, emisă de AFP Rm.V. în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 682.906 lei, reprezentând vărsăminte din reducerea drepturilor salariale aferente lunii octombrie 2010, și anularea deciziei nr.45/10.03.2011, emisă de D.G.F.P. V. cu ocazia soluționării contestației administrative formulată de ABA O. împotriva deciziei de impunere nr._/29.12.2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin decizia de impunere din oficiu pentru impozitele, taxele și contribuțiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursa nr._/29.12.2010, pârâta Administrația Finanțelor Publice Rm.V. a stabilit în sarcina sa obligații suplimentare de plată în cuantum de 682.906 lei, reprezentând vărsăminte din reducerea drepturilor salariale.
Decizia a fost contestată pe cale administrativă.
Prin decizia nr.45/10.03.2011 D.G.F.P. V. a respins contestația administrativă formulată de reclamantă, menținând obligația de plată a sumei sus arătate.
1. Actele administrativ fiscale sunt nelegale sub aspectul condițiilor de formă prevăzute de normele procedural fiscale.
Astfel, decizia de impunere a fost emisă cu încălcarea dispoz. art. 83 alin. 4 C. proc.fiscală, în sensul că suma de plată a fost stabilită din oficiu, deși ABA O. a depus declarația fiscală privind obligațiile bugetare (declarația 100) aferentă lunii decembrie cu scadență la 25.01.2011. Faptul că prin declarația fiscală aferentă respectivă nu s-a declarat obligația privind „vărsăminte din reducerea drepturilor salariale” nu echivalează cu nedepunerea declarației.
2. Actele administrativ fiscale sunt nelegale pentru că reclamanta nu avea obligația aplicării reducerii de 25% asupra drepturilor salariale, întrucât veniturilor obținute de salariații A.B.A. O. nu li se aplică dispozițiile Legii nr.118/2010.
Prin art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 a fost diminuat cu 25% cuantumul brut al salariilor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009.
Administrația Națională Apele Române este, potrivit art. 1 din Statut și art. 1 din OUG nr. 107/2002 pentru înființarea acesteia, instituție publică de interes național, care are în subordine 11 administrații bazinale. Cheltuielile pentru funcționarea instituției, se asigură din venituri proprii rezultate din aplicarea mecanismului economic specific în domeniul gospodăririi cantitative și calitative a apelor (art.4 din OUG nr.107/2002), iar veniturile proprii neconsumate în cursul exercițiului financiar se reportează în exercițiul financiar următor.
Dispozițiile art.3 alin.2 din Legea nr.118/2010 stabilesc, ca regulă generală, că pentru personalul din instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii se aplică reducerea drepturilor salariale, iar acestea se virează integral la bugetul de stat, potrivit normelor reglementate de Ordinul nr.1933/2010.
De asemenea sumele rezultate din diminuarea salarială cu 25% de către autoritățile și instituțiile publice finanțate conform art.62 alin.1 lit.c din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice urmează se virează la bugetul de stat potrivit procedurii stabilite prin Ordinul nr.1933/2010.
Prin urmare, pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr.118/2010, instituția publică trebuie să fie finanțată potrivit art.62 alin.1 lit.c din Legea nr.500/2002, respectiv din veniturile proprii.
Potrivit art.65 alin.2 lit.c din Legea nr.500/2002: „Veniturile proprii ale instituțiilor publice, finanțate potrivit art.62 alin.(1) lit.b) și c) provin din chirii, organizarea de manifestări culturale și sportive, concursuri artistice, publicații, prestații editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activități proprii sau anexe, prestări de servicii și altele asemenea.
Cum A.B.A. O. se finanțează din venituri proprii care nu se încadrează în dispozițiile art.65 alin.2 lit.c din lege, rezultă că nu avea obligația să aplice dispozițiile Legii nr.118/2010.
3. A.B.A. O. nu avea obligația declarării și plății vărsămintelor de 25% din drepturile salariale ale salariaților săi ca obligație fiscală.
Calificarea sumelor rezultate din diminuarea cu 25% a cuantumului brut al drepturilor de natură salarială drept obligație bugetară, trebuie realizată în contextul legislației fiscale actuale și a deciziei nr.870/2010 a Curții Constituționale, ținând cont de faptul că nu îmbracă nici forma unui impozit și nici forma unei taxe.
Referitor la declararea sumelor rezultate din diminuarea cu 25% a cuantumului brut al drepturilor de natura salarială, potrivit art. 2 din OMFP nr. 1933/2010 sumele „se virează la bugetul de stat și se declară la organul fiscal competent, prin completarea și depunerea formularului 100 „Declarație privind obligațiile de plată la bugetul de stat”, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc drepturile de natură salarială”.
Formularul 100 este reglementat prin prevederile Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.101/2008, care prevede un Nomenclator al obligațiilor de plată la bugetul de stat. Acest nomenclator clasifică în mod expres fiecare obligație bugetară.
Diminuarea de 25% se regăsește încadrată în nomenclatorul mai sus menționat, fiind introdusă prin Ordinul A.N.A.F. nr.2238/2010, la poziția nr.59 „vărsăminte din reducerea drepturilor salariale”, începând cu obligațiile de plată cu termen de 25 august 2010. Se precizează că temeiul legal invocat la introducerea poziției nr.59 este numai Legea nr.118/2010, fără a se menționa și prevederile Codului fiscal.
În concluzie, deși legiuitorul a introdus în formularul 101 la poziția nr.59 „Vărsăminte din reducerea drepturilor salariale” în cadrul Nomenclatorului obligațiilor de plată la bugetul de stat, prevederile Legii nr.118/2010 referitor la aceste obligații nu sunt corelate cu legislația fiscală în sensul că aceste obligații ar fi asimilate unor creanțe fiscale.
Calificarea sumelor rezultate din diminuarea de 25% drept o creanță fiscală contravine dispozițiilor legale de mai sus precum și a deciziei nr.874/2010 a Curții Constituționale.
În analiza excepției de neconstituționalitate a măsurilor privind reducerea cuantumului salariilor, Curtea Constituțională, prin decizia nr.874/2010 (pct.11 parag.2) a statuat că „Referitor la calificarea de către autorii sesizării a măsurii de reducere a cuantumului salariilor ca fiind un impozit, nereglementat de art.2 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, constată că o atare calificare este eronată. Potrivit art.2 pct.29 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, publicată în M.Of., Partea I, nr.597 din 13 august 2003, impozitul este definit ca fiind acea „prelevare obligatorie, fără contraprestație și nerambursabilă, efectuată de către administrația publică pentru satisfacerea necesităților de interes general”, deci impozitul este un venit cu caracter de regularitate al bugetului de stat. În schimb, Curtea observă că în cauza de față nu este stabilită o nouă sursă de venit la bugetul de stat, ci, din contră, măsurile criticate vizează cheltuielile bugetare, și anume reducerea lor. Astfel, reducerea cu 25% a salariilor nu se constituie într-un venit la bugetul de stat, ci în reducerea cheltuielilor pe care acesta trebuie să le suporte”.
Având în vedere cele mai sus menționate, se impune anularea deciziei de impunere din oficiu nr._/02.03.2011 emisă de către A.F.P. Rm.V., întrucât aceasta nu are caracterul unei obligații fiscale și, deci, nu poate face obiectul unui act administrativ fiscal.
4. Actele administrativ fiscale sunt nelegale și sub aspectul că sumele stabilite cu titlu de obligații suplimentare nu au fost corect determinate.
Chiar dacă s-ar accepta că A.B.A. O. intră sub incidența prevederilor Legii nr.118/2010, suma stabilită cu titlu de plată în cuantum de 924.465 lei este eronat determinată. Astfel, sumele reprezentând contribuții sociale, respectiv CAS, CASS, contribuție șomaj, fond pentru accidente de muncă, contribuție pentru concediu și indemnizații datorate de angajator, cuprinse în referatul privind impunerea din oficiu, sunt solicitate la plata de două ori de către organul fiscal, întrucât acestea au fost reținute de A.B.A O. de la angajați și virate la bugetele speciale odată cu achitarea veniturilor din salarii fără a se aplica reducerea de 25%.
Prin sentința nr. 402/F-C./28.09.2011 Curtea de Apel Pitești - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, reținând că reclamanta avea obligația legală să diminueze salariile cu 25%, iar organul fiscal a procedat corect la estimarea obligației de plată a creanței principale și a contribuțiilor aferente sumei cu care se reduc drepturile salariale.
Prin decizia nr. 4870/20.11.2012 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul reclamantei și a casat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivare, s-a reținut că prima instanță nu a administrat un probatoriu suficient și că, pentru lămurirea situației de fapt era necesară efectuarea unei expertize contabile care să stabilească temeinicia susținerilor reclamantei, respectiv corectitudine calculelor efectuate de intimată.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Pitești la data de 28.02.2013.
În rejudecare, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile cu privire la modul în care organele fiscale au determinat sumele impuse reclamantei prin actele contestate în speță.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că cererea reclamantei este întemeiată în parte, anume doar în privința cuantumului sumelor la plata cărora a fost obligată.
Reclamanta este una din cele 11 administrații bazinale de ape din subordinea Administrației Naționale Apele Române, funcționând în condițiile stabilite de OUG nr.107/2002. Ea este, așadar, o instituție publică (art.1) care administrează bunuri din domeniul public (art.2) și își asigură cheltuielile din venituri proprii, obținute în condițiile art.4 și următoarele din același act normativ.
Legea nr.118/2010 a impus măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% pentru categoriile și drepturile la care se referă Legea nr.330/2009, inclusiv pentru personalul din instituțiile și autoritățile publice finanțate exclusiv din venituri proprii (art.2 alin.1 lit.c din Legea nr. 330/2009). Așadar, faptul că reclamanta se finanțează din venituri proprii nu este de natură să înlăture aplicarea Legii nr.118/2010.
În conformitate cu dispozițiile art.1 și 2 din Ordinul nr.1933/2010 privind virarea la bugetul de stat a sumelor rezultate prin reducerea drepturilor salariale pentru personalul instituțiilor prevăzute la art. 3 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar „(1) Sumele rezultate din diminuarea cu 25% a cuantumului brut al drepturilor de natură salarială prevăzute la art. 1 și 2 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, inclusiv cuantumul contribuțiilor de asigurări sociale datorate de angajator aferent acestor sume se achită de către (…) autoritățile și instituțiile publice finanțate conform art. 62 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 67 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, (…) în contul de venituri al bugetului de stat 20.36.01.20 „Venituri ale bugetului de stat - Vărsăminte din reducerea drepturilor salariale conform Legii nr. 118/2010”, deschis la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal în raza cărora angajatorii sunt luați în evidența fiscală. (2) Sumele prevăzute la art. 1 se virează la bugetul de stat și se declară la organul fiscal competent, prin completarea și depunerea formularului 100 „Declarație privind obligațiile de plată la bugetul de stat”, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc drepturile de natură salarială.”
Așadar, instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii aveau datoria să vireze la bugetul de stat și să declare la organul fiscal competent drepturile de natură salarială rezultate din reducerea cu 25% în condițiile Legii nr.118/2010, prin completarea și depunerea formularului 100.
Potrivit art.83 alin.4 din Codul de procedură fiscală „Nedepunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale. În cazul contribuabililor care au obligația declarării bunurilor sau veniturilor impozabile, stabilirea din oficiu a obligației fiscale se face prin estimarea bazei de impunere, potrivit art. 67. Pentru impozitele, taxele și contribuțiile administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, înștiințarea pentru nedepunerea declarațiilor și stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se face în cazul contribuabililor inactivi, atât timp cât se găsesc în această situație”.
Textul face referire la nedepunerea declarației fiscale, însă depunerea unui formular incomplet, care nu cuprinde raportări la o anumită categorie de obligații bugetare, echivalează cu nedepunerea declarației.
La fila 21 s-a depus o copie a Declarației 100 aferentă lunii octombrie 2010, declarație ce nu cuprindea, așa cum obliga Ordinul nr.1933/2010, și vărsămintele rezultate din aplicarea Legii nr.118/2010.
În absența acestei raportări pe formularul respectiv, se constată că organele fiscale sunt îndreptățite să stabilească din oficiu, prin estimarea bazei de impunere, obligațiile fiscale ce nu au fost evidențiate în niciun mod, pentru că declarația cu acest vărsământ nu este depusă.
Reclamanta a pretins că nu este însă aplicabil Ordinul nr.1933/2010 ce reglementează metodologia de declarare și virare a sumelor rezultate din aplicarea Legii nr.118/2010, întrucât, deși este instituție publică și își asigură funcționarea din venituri proprii, acestea nu se realizează în condițiile art.62 lit.b și c din Legea nr.500/2002. Art.62 reglementează finanțarea instituțiilor publice, iar la lit.c) se referă la situația când aceasta se realizează numai din venituri proprii, așa cum sunt ele definite de art.65 alin.2 din același act normativ. Potrivit textului „Veniturile proprii ale instituțiilor publice, finanțate potrivit art. 62 alin. (1) lit. b) și c), provin din chirii, organizarea de manifestări culturale și sportive, concursuri artistice, publicații, prestații editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activități proprii sau anexe, prestări de servicii și altele asemenea”.
Din modul de redactare a textului rezultă că legea nu face o enumerare exhaustivă a modalităților și mecanismelor prin care instituțiile publice pot obține veniturile proprii, dar este evident că are în vedere și veniturile la care se referă art.4 din OUG nr.107/2002, care se încadrează în categoria „valorificări de produse din activități proprii sau anexe, prestări de servicii și altele asemenea”.
În ceea ce privește calificarea creanței, se constată că ea este aceea de creanță fiscală, având în vedere în principal dispozițiile Legii nr.118/2010 și ale Ordinului ce stabilește metodologia de încasare a acestor sume, așa cum au fost citate mai sus (art.1 și 2 din Ordinul nr.1933/2010), dispoziții care reglementează modalitatea în care se fac vărsămintele la bugetul de stat și în care se încasează veniturile astfel obținute de către organele fiscale și care se corelează cu dispozițiile art.21 și urm. din Codul de procedură fiscală.
Sub acest aspect, așadar, se impune concluzia că sumele rezultate din aplicarea Legii nr.118/2010 trebuie să fie calificate drept creanțe fiscale, supunându-se regimului stabilit de OG nr.92/2003.
Această statuare nu contravine considerentelor din Decizia Curții Constituțională nr.874/2010, considerente ce au avut în vedere numai situația în care reducerea cu 25% a salariilor nu se constituie într-un venit la bugetul de stat, ci în reducerea cheltuielilor de la buget. Aspectul este analizat prin prisma virării de la bugetul de stat, cu titlul de drepturi salariale, a unor sume de bani pentru instituțiile și autoritățile publice, care nu își finanțează integral activitatea din venituri proprii.
Pentru cele care nu se află într-o astfel de situație nu poate fi extinsă rațiunea Curții Constituționale potrivit căreia nu suntem în situația unei plăți cu caracter de regularitate la bugetul de stat.
Chiar dacă nu este un impozit, obligația reclamantei este una fiscală, caracterizarea rezultând din art. 3 alin. 2 din Legea nr. 118/2010, potrivit căruia sumele rezultate prin reducerea drepturilor salariale pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii se virează integral la bugetul de stat, potrivit mecanismului stabilit prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice, precum și din Ordinul MFP nr. 1933/2010 pentru aprobarea normelor metodologice respective.
Concluzionând în sensul că reclamanta era obligată să reducă cu 25% drepturile salariale acordate personalului său, să vireze suma la bugetul de stat și să le declare prin completarea și depunerea formularului 100, Curtea nu reține argumentele reclamantei referitoare la aceste aspecte.
Se constată, însă, că argumentul referitor la stabilirea unui cuantum greșit pentru obligația reclamantei este întemeiat.
Prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză (f.29-50 dosar rejudecare) s-a arătat că, în cazul în care se constată că reclamanta era obligată să aplice reducerea salariilor, suma ce trebuia achitată reprezentând diminuarea de 25% a salariilor era de 535.083 lei și că, în privința contribuțiilor aferente salariului diminuat, aceasta a achitat deja o sumă mai mare cu 147.339 lei (CAS - 111.442 lei, Fond risc - 1.495 lei, Șomaj - 2.090 lei, CASS - 27.824 lei și CCI - 4.548 lei).
Curtea constată că prin Referatul privind impunerea din oficiu nr._/29.12.2012, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, organul fiscal a determinat suma constând în reducerea de 25% aplicabilă salariilor la aceeași valoare de 535.083 lei. Prin urmare, sub acest aspect dispoziția de impunere este corectă.
Însă în condițiile în care reclamanta plătise deja contribuțiile sus enumerate la o valoare mai mare decât s-ar fi impus dacă aplica reducerea salariilor cu 25%, organul fiscal nu era în drept să impună reclamantei să facă o nouă plată a acestora într-un cuantum diminuat.
Cât privește diferența plătită în plus de către reclamantă pentru respectivele contribuții, rămâne la latitudinea acesteia să solicite restituirea sau compensarea lor în condițiile Codului de procedură fiscală., nefiind posibilă scăderea lor din suma de plătit cu titlu de diminuare salarii cu 25%, având în vedere procedura specială de compensare/restituire.
Prin urmare, se impune cenzurarea actelor administrativ fiscale sub aspectul sumei impuse la plată, sumă care va fi redusă la 535.083 lei.
Pentru cele expuse, văzând dispoz. art. 1 alin. 1 art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite în parte cererea reclamantei și va anula în parte decizia impunere nr._/29.12.2010, emisă de AFP Rm.V., și decizia nr.45/10.03.2011, emisă de D.G.F.P. V., pentru partea care depășește suma de 535.083 lei.
Cât privește onorariul definitiv al expertului și cheltuielile prilejuite de realizarea expertizei, având în vedere decontul și dovezile depuse de expert la dosar, dispozițiile art. 22 și 23 din OG nr. 2/2000 și complexitatea lucrării, Curtea va reduce onorariul expertului de la 6.800 lei la 2.500 lei (din care 1.000 lei onorariu provizoriu deja achitat de reclamantă) și va dispune obligarea reclamantei să plătească expertului, prin biroul local pentru expertize tehnice judiciare, diferența de 1.500 lei onorariu și suma de 166,34 lei cheltuieli cu expertiza.
Văzând dispoz. art. 274 alin. 1 și 276 C.proc.civ. și faptul că reclamanta a dovedit efectuarea unor cheltuieli de judecată cu timbrarea cererii și cu expertiza, dar și faptul că cererea în justiție a fost admisă în parte, Curtea va obliga pe pârâte să îi plătească acesteia suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea reclamantei ADMINISTRAȚIA B. DE A. O., cu sediul în Râmnicu V., ..6, județul V., înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului cu nr.J_, cod unic de înregistrare nr._, în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI RÂMNICU V. (actualmente Administrația Județeană a Finanțelor Publice V.) și DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE V., (actualmente Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C.), ambele cu sediul în Râmnicu V., . nr.17, județul V.,
Anulează în parte decizia nr.45/2011 emisă de DGFP V. și decizia de impunere nr._/2010 emisă de A.F.P. Rm. V., anume pentru ce depășește suma de 535.083 lei.
Stabilește suma definitivă cuvenită expertului la 2.666,34 lei, din care 166,34 lei cheltuieli cu expertiza.
Obligă pe reclamantă să plătească expertului suma de 166,34 lei cheltuieli și suma de 1.500 lei diferență onorariu.
Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată și obligă pe pârâte să plătească reclamantei 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 Septembrie 2013, la Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, C. G. N. | ||
Grefier, M. B. |
Red.CGN/20.09.2013
EM/5 ex.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2981/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 4017/2013. Curtea de Apel PITEŞTI → |
|---|
