Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 641/2015. Curtea de Apel SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 641/2015 pronunțată de Curtea de Apel SUCEAVA la data de 09-02-2015 în dosarul nr. 2707/40/2012*
Dosar nr._ - contestație act administrativ și fiscal -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 641
Ședința publică din 9 februarie 2015
Președinte P. D.
Judecător G. M.
Judecător S. A.
Grefier V. G.
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B., cu sediul în B., .. 52, Județul B. împotriva sentinței nr. 1479 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._ , intimată-reclamantă fiind H. F., cu domiciliul în B., .. 3, ., ..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Instanța, în temeiul art. 159¹ alin. 4, art. 3 pct. 3, art. 299 alin. 1, 2 din Vechiul Cod de procedură civilă, în vigoare la data promovării căii de atac, precum și în baza art. 8 și 10 alin. 1 teza I din Legea nr. 544/2004 se declară competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza, și constatând recursul în stare de judecată, rămâne în pronunțare asupra acestuia.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului B. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 06.04.2012, reclamanta H. F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE SĂNĂTATE B., anularea Deciziei de impunere nr._ din 05 octombrie 2011, emisă de pârâtă prin care s-a stabilit în sarcina sa o obligație de plată de 13.403,04 lei, din care 7774 lei contribuție de asigurări de sănătate pentru perioada decembrie 2006 - decembrie 2010 și 5629,04 lei majorări, anularea Deciziei nr.206/H/06.03.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr._ din 05 octombrie 2011, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința nr. 1479 din 24 septembrie 2014, Tribunalul B. - Secția a-II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte contestația formulată de reclamanta H. F., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B.. A anulat parțial Decizia nr. 206/H/2012 și Decizia de impunere nr._/05.10.2011 emise de Casa de Asigurări de Sănătate B., în sensul exonerării reclamantei de la plata debitului principal în sumă de 494 lei și de la plata accesoriilor în sumă de 5.629,04 lei. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 500 lei, reprezentând parte din cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut următoarele:
Persoana fizică care exercită o activitate independentă H. F. a fost introdusă în evidenta CAS B. în baza informațiilor primite de la ANAF privind veniturile realizate de aceasta în perioada 01.11._11; fiind emisă pe numele său Decizia de impunere nr._/05.10.2011 pentru suma de_,04 lei, reprezentând suma datorată la Fondul Național Unic de A. Sociale de Sănătate, defalcată astfel: contribuție: 7774 lei pentru perioada 01.11._11 și majorări: 5629,04 lei pentru perioada 17.07._11.
Decizia de impunere a fost comunicată debitoarei prin scrisoare cu confirmare de primire, care însă a fost restituită, cu mențiunea “avizat, lipsă domiciliu” și apoi contestată de către aceasta, iar contestația a fost respinsă prin Decizia nr. 206/H/06.08.2012, la rândul ei comunicată contestatoarei, și contestată în prezenta cauză.
Instanța a constatat că lipsa unei dovezi de comunicare a titlul de creanță nu a împiedicat-o pe aceasta să conteste decizia, atât pe cale administrativă, cât și judecătorească, contribuabilului nefiind afectat în dreptul său de exercitare a acțiunii, având astfel posibilitatea de a invoca și dovedi în instanță motivele de nelegalitate și de netemeinicie a actelor de impunere – motive pentru care a respins această apărare.
De altfel, contestația este îndreptată împotriva Deciziei nr. 206/06.03.2012 emisă de pârâtă în soluționarea contestației administrative, aceasta constituind în principal obiectul judecății, conform art. 218 alin. 2 Cod procedură fiscală, iar acțiunea a fost introdusă la instanță în termenul legal.
Față de excepția prescrierii invocată prin acțiune, instanța a constatat că potrivit art. 91 din O.G. nr. 92/2003, dreptul organului fiscal de a stabili obligații se prescrie în termen de 5 ani, începând să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, dispoziții legale care au fost respectate în cauză, motiv pentru care a respins această excepție.
În ce privește motivul de nelegalitate privind lipsa unui contract de asigurare, instanța nu a reținut o asemenea apărare, întrucât, din interpretarea sistematică a OUG 150/2002 (în vigoare în perioada 1.01._06) și a Legii 95/2006 (în vigoare din 28.08.2006 ), rezultă următoarele:
Conform art. 1 aliniatul 2 din OUG nr. 150/2002, „asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, pe baza următoarelor principii:
b) solidaritate și subsidiaritate în colectarea și utilizarea fondurilor;
d) participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
e) participarea persoanelor asigurate, a statului și a angajatorilor la managementul fondului național unic de asigurări sociale de sănătate”.
Potrivit art. 208 alin. 3 din Legea 95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, realizându-se pe baza participării obligatorii la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Art.8 din O.U.G.nr.150/2002, la fel ca și art. 215 din Legea 95/2006 stabilește obligația virării contribuției fie de persoana juridică fie de persoana fizică care angajează persoane cu contract individual de muncă sau convenție civilă. Această obligație revine și persoanelor care exercită profesiei liberale sau celor autorizate să desfășoare activități independente, cum este situația de față.
Calitatea de asigurat este generată de dispozițiile legale aplicabile în materie, mai ales că noțiunea de contribuabil, nu este prevăzută în nici o reglementare privind asigurările sociale de sănătate din 1997 până în prezent, art.1 alin.2 din Legea 145/1997 privind Asigurările Sociale de Sănătate, art.1 alin.2, lit. d din OUG 150/2002 privind Organizarea și Funcționarea Sistemului de A. de Sănătate și art.208 alin 3 lit. e din Legea 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătății, prevăd că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, realizându-se pe baza principiilor solidarității, subsidiarității în constituirea și utilizarea fondurilor și pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuției de asigurări de sănătate pentru formarea Fondului Național Unic de A. Sociale de Sănătate.
Ca atare, toți cetățenii români sunt asigurați, iar în această calitate au obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. 51 din OUG 150/2002 (pentru perioada 1.03._06), respectiv art. 215 aliniatul 1 și 3 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Calitatea de asigurat și drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de ședere în România, persoana asigurată având obligația plății contribuției bănești lunare, stabilită sub forma unei cote de 6,5% aplicată veniturilor realizate, dar nu mai puțin de un salariu minim pe țară lunar, dacă nu realizează venituri.
Așadar sistemul asigurărilor de sănătate este guvernat de principiul participării obligatorii la plata contribuției de asigurări de sănătate pentru formarea Fondului Național Unic de A. Sociale de Sănătate, iar obligația de plată rezidă din lege și nu din existența unui contract încheiat între părți.
Potrivit art. 51 din OUG 150/2002, respectiv art. 257 alin. 1 și 2 lit. b din Legea 95/2006, persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, care se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit.
Totodată, nu a putut fi reținută și o dublă impunere invocată de reclamantă, rezultată din faptul că este angajat al unei societăți comerciale, întrucât potrivit dispozițiilor art. 257 alin. 3 din Legea 95/2006, în cazul persoanelor care realizează în același timp venituri de natura celor prevăzute la alin. 2 lit. a – d, alin. 2 indice 1 și 2 indice 2 și la art. 213 alin. 2 lit. h, contribuția se calculează asupra tuturor acestor venituri.
Față de cererea reclamantei de anulare a majorărilor de întârziere, instanța a apreciat-o ca întemeiată, întrucât acestea au fost stabilite cu nerespectarea următoarelor dispoziții legale:
Potrivit art. 6 din Ordinul nr. 617/2007, veniturile realizate de către persoanele care desfășoară activități independente asupra cărora se calculează contribuția sunt veniturile comerciale și veniturile din profesii liberale realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere fără personalitate juridică, potrivit art. 7, persoanele care desfășoară activități independente au obligația de a vira trimestrial contribuția, contribuție care se plătește de către persoana care le realizează, iar potrivit art. 8 din același ordin: „(1) Contribuabilii care realizează venituri din activități independente virează trimestrial contribuția calculată la venitul estimat, până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru.
(2) În cazul în care contribuabilii care realizează venituri din activități independente, la finele anului, înregistrează pierderi sau realizează venituri anuale sub nivelul a 12 salarii minime brute pe țară, contribuția se calculează la nivelul unui salariu de bază minim brut pe țară pentru fiecare lună și se achită în termenul prevăzut la alin. (4).
(3) Prevederile alin. (2) se aplică numai în situația în care venitul din activități independente este singurul venit asupra căruia se calculează contribuția.
(4) Diferențele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează și nu se datorează majorări de întârziere.
(5) La expirarea termenului prevăzut la alin. (4), pentru sumele datorate și rămase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii instituite prin Codul de procedură fiscală.”
Raportând aceste dispoziții legale la situația reclamantei, instanța a constatat că majorările de întârziere au fost calculate pentru mai mulți ani anteriori, în lipsa unor decizii de impunere anuale, despre care se face vorbire prin ordinul anterior menționat.
Prin urmare, instanța a constatat că sunt aplicabile în speță prevederile art. 8 aliniat 4 din Ordinul nr. 617/2007, neputând fi calculate majorări de întârziere pentru debitul ce a fost stabilit de către Casa de Asigurări de Sănătate B. în sarcina reclamantei.
Totodată, potrivit art. 83 alin. 4 din Codul de procedură fiscală, instanța a reținut că:
În cazul nedepunerii declarațiilor de către contribuabil, este consacrat dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a contribuției, prin estimare, cu obligația anterioară de înștiințare a contribuabilului privind depășirea termenului legal.
Potrivit aliniatului 4 indice 1, contribuabilul poate depune obligația fiscală în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei, cu consecința desființării acesteia, neputând fi astfel calculate majorări de întârziere în toată această perioadă.
Ori, în situația de față, nu a fost anunțat contribuabilul și s-a procedat la emiterea unei singure decizii de impunere pentru toți anii precedenți prin care s-a calculat penalități cu nerespectarea dispozițiilor legale anterior menționate.
În ce privește debitul principal stabilit prin Decizia de impunere nr._/05.10.2011, instanța a constatat următoarele:
Prin expertiza efectuată în cauză și răspunsul la obiecțiuni formulat de expert în urma cererii depuse de către Casa de Asigurări de Sănătate B., s-a concluzionat că pârâta și-a însușit sumele calculate de expert reprezentând contribuții de asigurări sociale datorate de reclamantă pentru anii 2006, 2008, 2010 și 2011 (fila 58 dosar).
Au rămas în discuție doar sumele aferente anului 2007, precum și cele aferente anului 2009.
În ce privește anul 2007, analizând situația de fapt fiscală, expertul a arătat că pentru acest an există două decizii de impunere anuale privind venitul realizat de reclamantă, respectiv Decizia de impunere nr._/22.06.2008 – pentru suma de 23.085 lei și Decizia de impunere nr._/19.11.2008 – pentru suma de 2.142 lei, în care se menționează venituri în baza unui contract de comision sau mandat comercial.
Ca urmare, suma de 2.142 lei reprezintă alte drepturi de natură salarială, așa cum rezultă din dispozițiile art. 55 din Codul fiscal, potrivit cărora îndemnizația primită în baza contractului de mandat este asimilată veniturilor din salarii.
În considerarea acestei situații, expertul a arătat că nu se impune includerea acestor venituri în baza de calcul a deciziei de impunere contestate în prezenta acțiune, deoarece ar fi o dublă impunere.
Instanța și-a însușit această opinie întrucât, așa cum rezultă din motivarea Deciziei nr. 1394/2010 a Curții Constituționale, prin art. 257 din Legea 95/2006 se instituie o regulă generală în ce privește calculul contribuției, prin stabilirea unei cote care se aplică diverselor venituri pe care contribuabilii le pot realiza.
În considerarea acestei reguli generale, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. 2 lit. f din Legea 95/2006, tocmai datorită instituirii unui tratament diferit de regula anterior menționată pentru contribuția datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor.
Deși textul declarat neconstituțional prin această decizie nu este aplicabil în speță, instanța a constatat însă că sunt relevante principiile enunțate în motivare de către Curtea Constituțională, în special principiul justei așezări a sarcinilor fiscale consacrat prin art. 56 alin. 2 din Constituție – principiu aplicabil tuturor litigiilor în materia fiscalității.
În considerarea tuturor celor anterior menționate, instanța a apreciat că pentru calcularea contribuției aferente anului 2007 este necesară raportarea asupra tuturor veniturilor încasate de reclamantă, neputând fi efectuată o dublă impunere.
Pentru anul 2009, așa cum rezultă din situația de fapt fiscală stabilită de expert la fila 59 dosar, la baza de calcul care corespunde cu venituri impuse de Casa de Asigurări de Sănătate B. s-a aplicat o cotă de 6,5 %, deși potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 226/2008, începând cu 1 iulie 2008, cota prevăzută la art. 257 din Legea 95/2006 a fost de 5,5 %.
Deși pârâta a contrazis această concluzie motivat de faptul că această cota de 5,5 % se aplică doar pentru cota datorată de angajat, iar pentru celelalte categorii de persoane, respectiv pentru persoanele fizice autorizate a rămas cota de 6,5 %, instanța nu a primit această opinie întrucât:
Modificarea legislativă prevăzută de art. 1 din O.U.G. nr. 226/2008 se aplică pentru toate veniturile enumerate de art. 257 din Legea 95/2006, întrucât ordonanța nu distinge asupra acestora și nu limitează aplicarea cotei de 5,5 % doar la articolul 257 alin. 2 lit. a din Legea 95/2006.
Această interpretare este conformă cu practica Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 56/2006, examinând excepția de neconstituționalitate, constată că prin dispozițiile art. 257 alin. 2 din Legea 95/2006, legiuitorul a urmărit instituirea unei cote de contribuție unice la sistemul de asigurări sociale de sănătate, arătând că diferența dintre cuantumul efectiv al contribuției ce revine diferitelor persoane este determinată în practică de mărimea veniturilor la care se calculează cota de contribuție.
De asemenea, prin Decizia nr. 6/1993, Curtea Constituțională a statuat asupra faptului că „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni”.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B., criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului său, pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B. a arătat că, instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a admis cererea astfel cum a fost formulată de reclamantă, a dispus anularea Deciziei nr. 206/H/06.03.2012 și Decizia de impunere nr._/05.10.2011, în sensul exonerării reclamantei de la plata debitului principal de 494 lei și de la plata accesoriilor în sumă de 5.629,04 lei.
Obligațiile de plată la FNUASS au fost stabilite prin Decizia nr._/05.10.2011 pe baza informațiilor primite de la ANAF, pe bază de protocol, în conformitate cu prevederile art. 35 din Ordinul nr. 617/2007. Conform art.7 alin 2 din O.G. 92/2003, organul fiscal este îndreptățit să examineze din oficiu starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului, iar potrivit art.10 alin. 1, contribuabilul este obligat să coopereze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale.
A reiterat faptul că, reclamanta a fost introdusă în evidența C.A.S. B., pe baza informațiilor primite de la ANAF privind veniturile realizate de aceasta. Reclamanta nu a figurat în baza de date a CAS B., întrucât aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a depune la CAS declarații nominale privind obligațiile ce îi reveneau față de fond și dovada plătii contribuțiilor, prevăzută de art. 215 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății modificată și completată.
Art. 261 din Legea nr.95/2006 modificată și completată prevede:
1) Angajatorii și asigurații care au obligația plătii contribuției în condițiile prezentei legi și care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală.
2) CNAS aprobă norme privind desfășurarea activității de executare silită a creanțelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, iar calculul contribuției se efectuează conform Legii nr.95/2006 art. 257. lit b.
4) În cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului, aplicarea măsurilor de executare silita pentru încasarea sumelor datorate si, a majorărilor de întârziere se realizează potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003. cu modificările și completările ulterioare, si Ordonanța Guvernului nr. 92/2003. republicata, cu modificările si completările ulterioare, si normelor aprobate prin ordin al președintelui CNAS.
Conform dispozițiilor art.111 din O.G nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală*) creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează iar pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării acestora...".
O.G nr. 92/2003, republicată privind Codul de procedură fiscală la art. 120 stipulează următoarele:
„1) Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
2) Pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din corectarea declarațiilor sau modificarea unei decizii de impunere, majorările de întârziere se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia inclusiv.”
Reclamanta-intimată nu a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Esențial în prezenta cauză este faptul că reclamanta intimată a fost introdusă în evidența C.A.S. B. pe baza informațiilor transmise de A.N.A.F. privind veniturile realizate în perioada 2006 - 2010.
Ori, chiar dacă asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii conform art.1 alin.2 din OUG nr.150/2002, preluat de art.208 alin.3 din Legea nr.95/2006 și reclamantul nu și-a îndeplinit obligația legală de plată la termen, este de observat că nici recurenta nu și-a îndeplinit obligația informării reclamantei, anual, cu privire la obligațiile ce-i revin, conform art.222 din lege, iar acest lucru ar fi fost posibil dacă Protocolul dintre C.N.A.S și A.N.A.F., cu privire la comunicarea de informații între cele două instituții ar fi fost încheiat din timp, astfel încât să permită, încă de la nașterea obligației fiscale, impunerea acesteia.
Astfel, lipsa corelării activității instituțiilor statului, nu poate fi reflectată în transferarea culpei către persoana care nu a fost informată din timp cu privire la obligațiile ce-i revin în materie fiscală.
În cauză își găsesc aplicarea prevederile art.8 alin. 4 și 5 din Ordinul nr.617/2007, conform cărora diferențele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează și nu se datorează majorări de întârziere, iar la expirarea termenului prevăzut la alin. 4, pentru sumele datorate și rămase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii instituite prin Codul de procedură fiscală.
Or, în cauză, reclamanta nu a fost informată de Casa de Asigurări de Sănătate B. asupra serviciilor sau a nivelului contribuției, iar pârâta nu a făcut dovada informării debitorului asupra serviciilor sau a nivelului contribuției la asigurări de sănătate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 44 și 45 din OG nr. 92/2003 și a stabilit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 536/2011, doar de la acest moment curge termenul de 60 de zile pentru plată, iar după expirarea acestui termen pot fi percepute majorări de întârziere.
Față de aceste aspecte, constatând legală și temeinică hotărârea instanței de fond, nefiind date motivele de recurs invocate și că, nici din oficiu nu există motive de casare, în temeiul art. 3041, 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B., cu sediul în B., .. 52, Județul B. împotriva sentinței nr. 1479 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._ , intimată-reclamantă fiind H. F., cu domiciliul în B., .. 3, ., ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 09 februarie 2015.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red. P. D.
Jud. fond. R. M.
Tehnoredactat V.G.
2 ex/23.02.2015
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 637/2015. Curtea de Apel... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 21/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
