Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 2787/2015. Curtea de Apel SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2787/2015 pronunțată de Curtea de Apel SUCEAVA la data de 23-06-2015 în dosarul nr. 739/39/2015
Dosar nr. 5580/40/201 - litigiu privind funcționarii publici -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 2787
Ședința publică din 23 iunie 2015
PreședinteVințilă N.
Judecător M. A.
Judecător G. D.
Grefier H. L.
Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul Z. C., cu domiciliul procesual ales la C.. av. M. M., cu sediul în municipiul B., ., județul B., împotriva nr. sentinței nr. 1695 din 5 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția de C. Administrativ și Fiscal – în dosarul nr._, intimată fiind pârâta R. Națională a Pădurilor ROMSILVA – Direcția Silvică B., cu sediul în municipiul B., ..
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 9 iunie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie și când, pentru a da posibilitatea reprezentanților părților să depună la dosar concluzii scrise, pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, 23 iunie 2015.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. la data de 13 decembrie 2013, reclamantul Z. C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R. Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția silvică B. pentru ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună, în principal, constatarea nulității absolute a deciziei 204 emisă de pârâtă la data de 12 noiembrie 2013 prin care i-a aplicat sancțiunea disciplinară a reducerii cu 20 % a salariului pe o perioadă de 3 luni; în subsidiar anularea ca nelegală a deciziei 204 din 12 noiembrie 2013; cu totul în subsidiar, înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicată prin decizia contestata cu sancțiunea avertismentului scris; obligarea pârâtei la plata diferenței de salariu de care lipsit, diferență indexată și majorată cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 50.000 de lei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința nr. 1695 din 5 noiembrie 2014, Tribunalul B. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, a respins, ca nefondată, cererea reclamantului Z. C., în contradictoriu cu pârâta R.N.P. – ROMSILVA – Direcția Silvică B..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Z. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivându-și recursul reclamantul arată că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a tuturor normelor de drept material ce erau incidente în cauză, astfel încât, se impune casarea sentinței și în rejudecare admiterea acțiunii.
Susține că motivarea sentinței instanței de fond este greșită potrivit căreia nu este dat în cază nici unul dintre cele trei motive de nelegalitate, respectiv de nulitate absolută a deciziei de sancționare contestată. Din acest punct de vedere, se constată că instanța de fond și-a însușit apărările invocate de pârâtă prin întâmpinare, fără a se analiza răspunsul la întâmpinare
Astfel, prin cererea de chemare în judecată a invocat nulitatea absolută a deciziei de sancționare motivat de faptul că cercetarea disciplinară prealabilă a fost desfășurată de un organ necompetent, făcând trimitere la disp.art. 49 1 din OUG 59/2000 privind Statutul personalului silvic.
Instanța de fond reține că acest text face vorbire de organe constatatoare și că tocmai în acest sens, de organ constatator, directorul unității a desemnat comisia de cercetare disciplină, prin decizia nr. 183 din 14.10.2013. De asemenea, a reținut că art. 106 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă prevede că există o comisie de cercetare disciplinară împuternicită de angajator să realizeze această activitate.
Critică această motivare și reitează argumentele arătate prin răspunsul la întâmpinare.
Totodată, în mod greșit instanța de fond a reținut prevederile din Contractul colectiv de muncă - art. 106 alin. 3 și nu alin. 2 - întrucât aceste prevederi nu sunt legale, în sensul că nu au corespondent în prevederile legale cuprinse în OUG nr. 59/2000 și nici în vreun alt act normativ.
Clauzele unui contract colectiv de muncă produc consecințe numai dacă sunt legale, adică au ca temei prevederi legale cuprinse în acte normative.
De asemeni, prin cererea de chemare în judecată, a invocat un motiv de nulitate absolută a deciziei de sancționare constând în faptul că întreaga procedură de cercetare disciplinară a fost realizată cu nesocotirea dispozițiilor HG nr. 1344/2007 privind normei de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.
Instanța de fond a reținut în mod greșit că acest act normativ nu este aplicabil personalului silvic, deși, pârâta este o autoritate sau instituție publică în accepțiunea art. 2 lit. b din Legea nr. 554/2004, așa cum rezultă din prevederile art. 1 și 4 din HG nr. 229/2009, iar HG nr. 1344/ 2007 – reglementează constituirea și funcționarea comisiilor de disciplină la nivelul tuturor autorităților și instituțiile publice.
Este adevărat că statutul personalului silvic are reglementare specială derogatorie în OUG nr. 59/2000, dar analizând acest act normativ se constată că nu cuprinde nici o prevedere legală de constituirea, organizarea, funcționarea, componența, atribuțiile, modul de sesizare și procedura de lucru a comisiilor de disciplină.
Întrucât în OUG nr. 59/2000 nu sunt reglementări privind de comisia de disciplină, ci doar reglementări legate de consiliul de disciplină - organ diferit, în temeiul disp. art. 58 devin incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999 și a celelalte acte normative aplicabile funcționarilor public, inclusiv dispozițiile HG nr. 1344/2007.
.De asemeni, prin cererea de chemare în judecată a invocat un motiv de nulitate a deciziei de sancționare constând în lipsa unor elemente obligatorii prevăzute de disp. art. 252 alin. 2 din Codul muncii, aceste dispoziții fiind aplicabile în temeiul art. 58 din OUG nr. 59/2000 coroborate cu art.117 din Legea nr. 188/1999. Am avut în vedere faptul că decizia de sancționare nu cuprinde termenul în care sancțiunea poate fi contestată la instanță și nici instanța competentă să soluționeze contestația, iar în privința contestației administrative s-a indicat în mod greșit faptul că aceasta se adresează comitetului director al direcției silvice în loc de forul ierarhic superior, așa cum prevede art. 49 alin. 1 teza a II-a din OUG 59/2000.
Instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că forul ierarhic superior al directorului direcției silvice este comitetul director, așa cum s-a menționait prin întâmpinare, făcând trimitere la art. 6 din anexa 1 a HG nr. 229/2009 și la art. 92 din Regulamentul intern al RNP.
În ceea ce privește art. 6 din anexa 1 a HG nr. 229/2009, acest text nu stabilește o ierarhie între cele două organe de conducere, situație în care instanța de fond trebuia să analizeze și să verifice susținerile acestuia din răspunsul la întâmpinare.
În privința art. 92 din Regulamentului intern, instanța trebuia să verifice dacă prevederile acestui act administrativ intern corespund dispozițiilor legale, așa cum a invocat prin răspunsul la întâmpinare, în caz contrar, aceste prevederi rămânând fără efect.
Sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește fondul cauzei și anume temeinicia deciziei de sancționare disciplinară.
Toate faptele puse în sarcina sa nu constituie abateri disciplinare în accepțiune dispozițiilor art. 247 alin. 2 din Codul muncii (aplicabile în temeiul art. 117 din Legea n 188/1999) întrucât nu au fost săvârșite cu vinovăție.
Toate aceste pretinse abateri au legătură cu noul post din compartimentul „fond forestier, mecanizare și drumuri forestiere” fiind mutat abuziv prin Dispoziția nr. 335/16.01.2013 care a fost anulată ca fiind nelegală de către Tribunalul B. prin sentința civilă nr. 795 din 16.04.2014 pronunțată în dosarul nr. 775/39/ 20, sentință definitivă prin respingerea recursului pârâtei.
În consecință, nelegalitatea dispoziției nr. 335 din 16.01.2013 și a ordinelor date de conducătorul unității în baza acestei dispoziții nu a fost doar rezultatul aprecierii personale a reclamantului, așa cum a reținut instanța de fond, ci a fost rezultatul analizei a două instanțe de judecată, respectiv Tribunalul B. și Curtea de Apel Suceava.
La data pronunțării sentinței recurate, sentința civilă nr. 795 din 16.04.2014 se bucura de autoritate de lucru judecat provizorie în temeiul art. 430 alin. l din Codul de procedură civilă, dar instanța de fond nu a dat eficiență acestui text normativ.
În același sens sunt dispozițiile art. 40 lit.c din Codul muncii și art. 31 lit.d din Contractul colectiv de muncă, dispoziții care prevăd faptul că angajatorul are dreptul să dea salariatului dispoziții cu caracter obligatoriu dar sub rezerva legalității lor.
Așa fiind, nerespectarea de către salariat a unor dispoziții nelegale date de conducătorii unității nu poate atrage sancționarea disciplinară a salariatului, lipsind vinovăția acestuia din urmă în săvârșirea unei abateri disciplinare în accepțiunea legii.
Într-o ultimă ipoteză, vinovăția salariatului ar trebui cel puțin atenuată în sensul aplicării unei sancțiuni disciplinare ușoare cum este cea a avertismentului, așa cum a solicitat prin cel de-al treilea capăt de cerere, motivând că prin împrejurările concrete și gravitatea extrem de redusă a faptelor, prin lipsa oricăror prejudicii în patrimoniul pârâtei, prin consecințele grave pe care reducerea salariului cu 20% timp de 3 luni le-a avut față de el și familia sa.
Cu privire la abaterile concrete pe care pârâta le-a reținut în sarcina sa, instanța de fond a făcut o confuzie gravă ce a dus la soluția dată în cauză.
În fapt, confuzia pe care instanța a făcut-o este aceea că reclamantul pe perioada care se referă Decizia de sancționare nr. 204, respectiv 18.07.2013 la revenirea din delegația de la subunitate și 12.11.2013 data emiterii Deciziei 204, nu avea înscrise în fișa postului atribuțiile compartimentului Mecanizate și Drumuri forestiere, respectiv Investiții, în legătură cu care s-au reținut faptele pentru care este sancționat, postul unde era titular era C. Resurse umane, organizare, programare unde avea și fișa postului însușit, post în care și instanța a confirmat ca soluție definitivă. Susține că nu a avut ce atribuții să încalce, fiind sancționat pentru atribuții ce nu-i erau înscrise în fișa postului, erau atribuții specifice altor posturi din centrala direcției silvice (Mecanizare și Drumuri forestiere respectiv Investiții).
De asemenea, instanța de fond în motivarea sentinței nici nu amintește de martorul propus de reclamant, A. S., martor care nu era din interiorul sistemului silvic, ca și cum nu ar fi fost audiat.
Emiterea abuzivă a Deciziei nr. 204 din 12.11.2013 de sancționare i-a adus prejudicii majore atât pe plan profesional cât și personal.
Astfel, i-a fost afectată credibilitatea, onoarea, cinstea la locul de muncă, umilința profesională și morală, prestigiul profesional, aprecierea și respectul în rândul colegilor de serviciu, scăderea capacității de concentrare asupra sarcinilor de serviciu, i-a fost afectată grav încrederea acordată membrilor de sindicat, unde a avut calitatea de lider de sindicat, sănătatea etc.
Realitatea acestora și respectiv hărțuirea comună la locul de muncă a acestuia de către directorul unității din care face parte și decizia de sancționare contestată este bază pe documentele depuse la dosar.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22 aprilie 2015 pârâta RNP – Direcția Silvică B. cere respingerea recursului, ca nefondat.
Susține că prima instanță a reținut în mod corect faptul că procedura de cercetare disciplinară prealabilă a fost desfășurată în limitele legii și cu respectarea organului competent motivat pe prevederile art. 49 din Codul silvic, art. 250, 251 din Codul muncii.
În mod corect instanța de fond a reținut că în cazul funcționarilor silvici nu este aplicabilă H.G. 1344/2007 ci prevederile Cap. VI din OUG 59/2000.
Prima instanță a respins excepția nulității motivat de faptul că Decizia de sancționare conține elemente obligatorii prevăzute de art. 252 alin. 2 din Codul muncii.
Pe fondul cauzei, sentința este temeinică și arată că faptele au fost săvârșite cu vinovăție de către curent, iar anularea Dispoziției nr. 335 prin care a fost modificată fișa postului (dosar nr._ ) nu are legătură directă cu faptele sancționate în cauză. Sancțiunea a fost aplicată pentru refuzul de a-și îndeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu, actele de indisciplină, neexecutarea dispozițiilor scrise ale conducătorului unității pentru neglijența în îndeplinirea acestora, afectând astfel buna desfășurare a activității.
În mod greșit a apreciat recurentul că instanța de fond a făcut o confuzie gravă, dimpotrivă instanța s-a limitat să judece strict acest dosar și nu alte presupuse nereguli arătate de numitul reclamant.
Cu privire la declarația martorului Ipser a arătat că în mod corect a susținut instanța că funcționarii primesc pe lângă atribuții specifice și alte sarcini conform nevoilor instituției.
Martorul recurentului, numitul A. nu a avut o mărturie direct legată de faptele sancționate, declarația acestuia este subiectivă, pe alocuri contradictorie și nu probează daunele solicitate de reclamant, instanța de fond având în vedere și relațiile dintre părți, respectiv faptul că numitul A. a introdus acțiune în dosarul nr._ pentru anularea concursului pe postul de consilier juridic având o poziție subiectivă împotriva direcției silvice.
Argumentele daunelor morale nu pot fi reținute, întrucât sancționarea acestuia prin Decizia nr. 204 din 12.11.2013 a avut la bază comportamentul său la serviciu și nu a avut legătură cu Dispoziția 335 emisă anterior în februarie 2013 iar colegii de sindicat și-au schimbat liderul în martie 2013, anterior emiterii deciziei, iar din iunie 2013 recurentul nu mai este membru de sindicat.
Cu privire la afectarea stării de sănătate instanța de fond arată că din documentele depuse la dosar reiese că acesta suferea de boli care au fost descoperite în anul 2014, iar infecția cu HP era din 2009, acestea neavând legătură cu serviciul.
Prin concluziile scrise depuse de reclamant solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Cu privire la prima critică a recurentului, referitoare la înlăturarea nejustificată de către instanța de fond a susținerii sale ce vizează nulitatea absolută a deciziei de sancționare motivat de faptul că cercetarea disciplinară prealabilă a fost desfășurată de un organ necompetent,respectiv de comisia de disciplină și nu de directorul unității, astfel cum stipulează dispozițiile art.49 alin.1 din OUG nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, Curtea reține că, potrivit textului de lege indicat de recurent „ analizarea cazului și aplicarea sancțiunii, în cazul abaterilor pentru care organele constatatoare propun sancțiunile prevăzute la art. 48 alin. (2) lit. a), b) și c), se fac de conducătorul unității silvice la care este angajată persoana sancționată. Împotriva sancțiunii respective persoana în cauză poate face contestație la forul ierarhic superior, în termen de 15 zile de la data comunicării sancțiunii. După analizarea contestației soluția adoptată se transmite persoanei în cauză sub formă de hotărâre definitivă; totodată soluția se aduce la cunoștință și unității silvice la care este angajată persoana sancționată.”
Pentru identificarea „ organelor constatatoare care propun sancțiunile prevăzute la art. 48 alin. (2) lit. a), b) și c)”, ,recurentul face trimitere la dispozițiile art.48 alin.3) din același act normativ, potrivit cărora „ Constatarea abaterilor disciplinare se face de șeful ierarhic sau de personalul cu atribuții de control al activității pe care o desfășoară personalul silvic, pe linie de serviciu; prezentarea fiecărui caz constatat va conține toate datele necesare în vederea luării unei decizii obiective. Stabilirea sancțiunii se va face numai în urma anchetării și analizării împrejurărilor în care s-a comis abaterea disciplinară și a audierii persoanei în cauză ” și concluzionează că directorul unității era singurul organ competent să constate abaterile disciplinare comise de reclamant și să efectueze cercetarea disciplinară prealabilă.
Curtea apreciază că sintagma „ personalul cu atribuții de control al activității pe care o desfășoară personalul silvic, pe linie de serviciu ” se referă și la personalul căruia i-au fost delegate astfel de atribuții, prin decizie a Directorului Direcției Silvice, respectiv comisia de cercetare disciplinară numită prin Decizia nr. 183/14.10.2013.
Pe de altă parte, astfel cum a remarcat și instanța de fond, în CCM invocat de reclamant (fila 312 dosar), ce reprezintă legea părților contractante, se prevede la art.106 alin.2) că „ sub sancțiunea nulității absolute, nici o măsură, cu excepția celor prevăzute la art.100 alin.2 lit.a), respectiv la art. 105 alin.1 lit.a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”, iar la alin.3 al aceleiași articol, se arată că „ în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de comisia împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.”
Recurentul invocă faptul că aceste prevederi ale CCM nu produc efecte întrucât nu-și găsesc corespondentul într-o dispoziție legală.
Curtea nu împărtășește acest punct de vedere, în condițiile în care, potrivit art.132 alin.2 din Legea Dialogului Social nr.62/2011, „ la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal.”, iar instituirea prin CCM a obligației pentru angajator de a efectua cercetarea disciplinară, și pentru abaterile disciplinare mai puțin grave, prin intermediul unei comisii de cercetare disciplinară este o dispoziție mai favorabilă angajaților în raport cu prevederea de la art.49 alin.1 din OUG nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se critică legalitatea deciziei de sancționare, pe motiv că întreaga procedură de cercetare disciplinară a fost realizată cu nesocotirea dispozițiilor HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, Curtea apreciază că nici acesta nu este întemeiat.
Astfel cum a reținut și instanța de fond, HG nr.1344/2007 nu este aplicabilă personalului silvic, întrucât statutul reglementat prin OUG 59/2000 este derogatoriu de la regimul comun reprezentat de Legea 188/1999, iar răspunderea disciplinară a personalului silvic, reglementată de Capitolul 6 din OUG 59/2000, reprezintă o instituție juridică cu privire la care această ordonanță „dispune altfel” (în sensul art.58 din OUG 59/2000) față de instituția similară ce-i vizează pe funcționarii publici, reglementată de cap.8 din Legea 188/1999.
Argumentul recurentului în sensul că, începând cu art.50 din OUG nr.59/2000, în acest act normativ se regăsesc reglementări privind consiliul de disciplină, organ diferit de comisia de disciplină prevăzută de HG nr.1344/2007, nu este de natură a susține motivul de recurs invocat, ci dimpotrivă, a-l înlătura, deoarece, aflându-ne în ipoteza unei dispoziții derogatorii în Statutul personalului silvic, este exclusă aplicarea unor prevederi ce vizează organe diferite cu atribuții în aceeași materie, a răspunderii disciplinare, din HG nr.1344/2007 .
Față de cel de-al treilea motiv de recurs, ce se referă la motivul de nulitate a deciziei de sancționare invocat și în fața instanței de fond, constând în lipsa unor elemente obligatorii prevăzute imperativ de dispozițiile art. 252 alin. 2 din Codul Muncii, prevederi ce ar fi aplicabile în temeiul art. 58 din OUG nr.59/2000 coroborate cu art. 117 din Legea nr.188/1999, Curtea reține, ca și instanța de fond, că dispozițiile din Codul Muncii invocate de reclamant nu sunt aplicabile în cauză, în condițiile incidenței prevederii derogatorii de la art.49 alin.1 teza a II-a din OUG 59/2000. Pe de altă parte, pentru invocarea acestui motiv de nulitate a deciziei de sancționare disciplinară, reclamantul nu justifică nici un interes legitim, în condițiile în care a formulat contestație în termen la organul competent, susținerile sale fiind analizate atât de acesta, cât și de instanța de judecată.
Celelalte critici invocate de recurent, ce vizează lipsa de vinovăție a reclamantului la comiterea faptelor constatate, legătura dintre abaterile disciplinare și cauza ce a făcut obiectul dosarului nr._, reținerea fără probe concludente de către instanța de fond a aceleiași situații de fapt din decizia contestată și omisiunea de a analiza unele argumente referitoare la lipsa de temeinicie a deciziei de sancționare disciplinară, se referă la modalitatea în care instanța de fond a instrumentat materialul probator și a apreciat și coroborat probele administrate în cauză, adică la netemeinicia sentinței recurate. Ori, recursul nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, sub denumirea de „motive de casare”.
Având în vedere că aceste ultime critici ale recurentului nu pot fi încadrate în nici unul dintre cele opt motive de casare reglementate de art. 488 Cod proc. civ., instanța de recurs nu va proceda la analiza acestora.
În consecință, motivele de recurs invocate nefiind întemeiate, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z. C., cu domiciliul procesual ales la C.. av. M. M., cu sediul în municipiul B., ., județul B., împotriva nr. sentinței nr. 1695 din 5 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția de C. Administrativ și Fiscal – în dosarul nr._, intimată fiind pârâta R. Națională a Pădurilor ROMSILVA – Direcția Silvică B., cu sediul în municipiul B., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 23 iunie 2015.
Președinte,Judecători,Grefier,
Red. G.D.
Jud. fond: Hanaciuc G.
Tehnored. H.L.
Ex. 4/02.07.2015
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... | Pretentii. Decizia nr. 1791/2015. Curtea de Apel SUCEAVA → |
|---|
