Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 06-11-2013 în dosarul nr. 7159/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA DE C.
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de 6 noiembrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. L.
JUDECĂTOR: DR. C. P.
JUDECĂTOR: M. C. DICA
GREFIER: F. B.
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâta-recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrației Finanțelor Publice Caransebeș și reclamantul-recurent D. I. împotriva Sentinței civile nr. 1515 din 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în Dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Caransebeș, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat B. M. V. pentru reclamantul-recurent D. I., lipsă fiind pârâta-recurenta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Caransebeș și intimata chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu București.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind de formulat alte cereri, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul reclamantului-recurent solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, din primă instanță în cuantum de 1000 lei și menținerea în rest a sentinței apelate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 620 lei.
Cu privire la recursul pârâtei-recurente solicită respingerea acestuia.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1515 din 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în Dosarul nr._ a respinge excepția neîndeplinirii procedurii prealabile administrative invocată de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.-Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Caransebeș prin întâmpinare.
A admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul D. I. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE C.-S.-ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI CARANSEBEȘ
A anulat Decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule nr.4979/22.11.2010 emisă de AFP Teregova.
A obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 4750 lei, reprezentând taxă de poluare și dobânda aferentă acesteia, calculată de la data plății taxei, respectiv 22.11.2010, până la data restituirii efective a taxei de poluare.
A admis cererea de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU București.
A obligat chemata în garanție să restituie pârâtei suma de 4750 lei, achitată cu titlu de taxă de poluare cât și dobânda legală aferentă acestei sume.
A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 343,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, întrucât nu este emitenta deciziei de calcul a taxei de poluare și nici nu are calitatea de instituție ce a refuzat restituire acestei taxe, iar pe acest considerent a procedat și la respingerea excepției lipsei procedurii prealabile și a cererii de chemare în garanție, apreciind că au fost formulate de o parte fără calitate procesual pasivă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că instituirea taxei de poluare prin OUG nr. 50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), astfel încât Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
Referitor la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Tribunalul a reținut că legislația care reglementează dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este dispusă de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, coroborat cu art. 117 și respectiv art. 70 alin. 1 Cod procedură fiscală.
În privința cheltuielilor de judecată tribunalul a observat că valoarea acestora este disproporționată față de natura cauzei și dificultatea litigiului astfel încât a procedat la reducerea onorariului avocațial.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamantul D. I. și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Caransebeș.
Prin recursul declarat de reclamant s-a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat din prima instanță, în cuantum de 1000 lei, și menținerea în rest a sentinței.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esență, că onorariu de avocat solicitat la fond nu a fost stabilit doar în considerarea prezentării avocatului la instanță, ci având în vedere și alte activități ale acestuia: ridicarea de la Serviciul Public Comunitar Regim permise de conducere a copiilor după dovada înmatriculării anterioare a autoturismului într-un stat membru; îndeplinirea procedurii prealabile cu Administrația Finanțelor Publice, ridicarea de la finanțe a copiilor deciziei de calcul și chitanței de plată.
Din întregul onorariu încasat, avocatul trebuie sa plătească taxe si impozite statului, astfel încât onorariul efectiv al avocatului pentru munca prestată este de 45,5% lei net.
Prin diminuarea onorariului plătit de client, acesta din urmă suferă un prejudiciu direct, întrucât suma achitată nu o va putea recupera, fiind o sancțiune dată clientului care a angajat un apărător pentru a repara un prejudiciu adus prin perceperea taxei de poluare.
Recursul reclamantului nu a fost motivat în drept.
Pârâta-intimată nu a depus întâmpinare, deși a fost citată cu această mențiune.
Prin recursul declarat de pârâtă s-a solicitat modificarea sentinței, în sensul respingerii excepției privind lipsa calității procesual pasive și a cererii reclamantei, în principal, ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile, reglementată de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, învederându-se că taxa pe poluare a fost instituită prin OUG nr. 50/2008, cu respectarea legislației Uniunii Europene. Cu privire la cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București se arată că sunt incidente dispozițiile cuprinse în OUG nr. 50/2008 pentru introducerea în cauză a acestei instituții.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Reclamantul-intimat nu a depus întâmpinare, deși a fost citat cu această mențiune.
Examinând recursul reclamantului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată dovedite de partea care a câștigat procesul pot fi puse integral sau parțial în sarcina celui căzut în pretenții, în considerarea culpei procesuale a acestuia, în cadrul unui raport juridic de drept procesual legat exclusiv și direct între reclamant și pârât, respectiv între cel care a câștigat procesul și cel căzut în pretenții, care nu îl include pe avocatul angajat.
În cadrul acestui raport juridic, sumele achitate sau pretinse nu pot fi calificate drept venituri impozabile și nu sunt purtătoare de TVA sau alte contribuții la bugetul de stat ori de cotizații la casa de asigurări a avocaților. Suma astfel stabilită este integral datorată de pârâtul căzut în pretenții, fără ca din conținutul său să se achite alte contribuții.
În mod distinct, poate fi identificat, în speță, raportul juridic de drept civil născut între avocat și clientul său, respectiv reclamantul-recurent din prezentul litigiu, raport născut din contractul de asistență juridică, în executarea căruia reclamantul a achitat onorariul avocațial. În cadrul acestui raport drepturile și obligațiile avocatului și ale clientului trebuie îndeplinite în baza principiului forței obligatorii a contractului, independent de soluția pronunțată de instanță asupra cererii de obligare a pârâtului căzut în pretenții la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului. Aceasta deoarece, instanța de judecată nu este îndreptățită să intervină în executarea contractului legal încheiat, pentru că ar încălca principiul libertății contractuale.
O atare imixtiune nu s-a produs în cauză, deoarece instanța de fond nu a statuat în sensul că onorariul încasat de avocat de la reclamant nu ar fi datorat de acesta.
Astfel fiind, în cadrul raportului de drept procesual, obligația de plată a celui căzut în pretenții trebuie dimensionată în funcție de culpa procesuală și, pentru ca aceasta să se situeze la un nivel rezonabil, astfel cum impune art. 274 alin. 3 din codul de procedură civilă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la cerințele și garanțiile unui proces echitabil, în funcție de anumite criterii, cum ar fi: valoarea obiectului procesului, volumul de muncă depus de avocat, complexitatea cauzei.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că onorariu de avocat solicitat la fond nu a stabilit doar în considerarea prezentării avocatului la instanță, ci având în activitățile avocatului anterioare înregistrării cererii de chemare în judecată și deplasările acestuia pentru îndeplinirea lor, activități și deplasări ce nu au fost dovedite.
Faptul că avocatul reclamantului are domiciliul în Timișoara și a cuprins în onorariu de avocat și contravaloarea deplasărilor de la Timișoara la Reșița nu poate conduce la obligarea pârâtei la plata onorariului de avocat solicitat în fond, dat fiind că pentru contravaloarea deplasărilor avocatului de la Timișoara la Reșița reclamantul putea solicita cheltuieli de judecată cu acest titlu, iar onorariu de avocat se percepe pentru prestarea serviciului de asistență și reprezentare juridică, iar nu pentru a acoperi contravaloarea transportului avocatului ales.
Împrejurarea că din întregul onorariu încasat, avocatul trebuie sa plătească taxe si impozite statului, astfel încât onorariul efectiv al avocatului pentru munca prestată este de 44,5% lei net, nu înlătură posibilitatea instanței de a cenzura cuantumul acestuia în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă permit instanței de judecată să diminueze onorariul avocațial achitat de către reclamant, avocatului angajat, în condițiile în care se constată că acesta este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii ori de munca îndeplinită de avocat.
Raportat la criteriile enumerate anterior și la prevederile art. 274 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs apreciază că suma de 1000 lei reprezintă un cuantum rezonabil al onorariului de avocat pentru prima instanță, astfel încât nu se impunea reducerea acestuia, motiv pentru care va proceda la admiterea recursului reclamantului, la modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul obligării pârâtei Administrația Finanțelor Publice Caransebeș la plata către reclamantul-recurent a cheltuielilor de judecată în primă instanță, în sumă de 1043,30 lei, constând din onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Examinând recursul declarat de către Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Caransebeș prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu instanța constată că acesta este lipsit de interes în condițiile în care prin sentința recurată pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu a fost obligată la restituirea taxei de poluare solicitate și nici nu s-a dispus anularea vreunui act administrativ emis de această pârâtă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., Curtea reține că, în speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei de a i se restitui taxa de poluare încasată de Administrația Finanțelor Publice Teregova și a cărei restituire a fost refuzată de această autoritate fiscală.
Posibilitatea de reprezentare a Administrației Finanțelor Publice Teregova nu îi conferă pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C. - S. calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece mandatarul reprezintă interesele mandantului, iar nu interesele proprii.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a constat că pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, dat fiind că nu este subiect pasiv în raportul de drept fiscal dedus judecății, care s-a născut între reclamantă și persoana care i-a încasat suma cu titlu de taxă pe poluare, și anume Administrația Finanțelor Publice Teregova, astfel încât doar Administrația Finanțelor Publice Teregova are calitate procesuală pasivă.
Prin decizia nr. 24/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că „procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.
Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei decizii a instanței supreme, Curtea constată că nerespectarea de către reclamantă a cerinței de formulare a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare nu poate conduce la sancționarea acestuia prin pierderea dreptului la restituirea taxei în litigiu.
Reclamantul a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare, astfel încât, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art.205-218 din Codul de procedură fiscală, excepția inadmisibilității acțiunii pentru neurmarea procedurii prealabile, invocată de către pârâta-recurentă, este neîntemeiată.
Astfel cum corect a observat și prima instanță, reclamantul nu pune în discuție în cauză o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, cum greșit susține recurenta, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Prin urmare, se cuvine a fi înlăturate toate argumentele recurentei potrivit cărora taxa pe poluare instituită de OG nr. 50/2008 ar avea caracter nediscriminatoriu, deoarece o atare discriminare s-ar putea reține doar în măsura în care s-ar dovedi că valoarea reziduală cuprinsă în valoarea de piață a unui autovehicul de ocazie achiziționat pe piața națională ar fi superioară taxei pe poluare percepute pentru înmatricularea în România a unui autovehicul importat dintr-un stat membru UE. Aceste argumente nu sunt concludente în cauză.
Aceasta deoarece reclamantul se prevalează în speță de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În fine, în aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, nepublicată în Repertoriu, la pct. 27. Prin urmare, trebuie înlăturate susținerile contrare ale recurentelor, potrivit cărora interpretarea dată de CJUE în cauza C-402/09, T. nu s-ar aplica în cazul sumelor percepute cu titlu de taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 în formele sale în vigoare după data de 15.12.2008.
Astfel fiind, trebuie concluzionat că și în speța pendinte, în care reclamantul a achitat taxa pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 în vigoare cu începere din data de 01.01.2010, se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată.
Ca atare, se verifică în speță susținerile reclamantului potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
În egală măsură se constată a fi întemeiate alegațiile reclamantului conform cărora taxa instituită prin OUG nr. 50/2008 contravine principiului „poluatorul plătește”, deși a fost calificată de legiuitor drept o taxă de mediu, în preambulul acestui act normativ.
În acest sens, s-a statuat în aceeași hotărâre adoptată la 07.04.2011 în cauza C-402/09, T. împotriva României, mai sus citată, că „obiectivul protecției mediului menționat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare (cum este cazul în speță – n.n.) și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Interpretarea legislației Uniunii Europene, astfel realizată este aplicabilă în cauză, conducând la concluzia, susținută de către reclamant, că taxa percepută de la aceasta, în temeiul dispozițiilor OUG nr. 50/2008 contravine art. 110TFUE.
În ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 9/2012, Curtea observă că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, iar conform art. 12 alin. 1 din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Curtea constată că prin dispozițiile Legii nr. 9/2012 se tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu aceea cuprinsă în noua lege, referitoare la taxa pentru emisiile poluante, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012.
Efectul concret al acestei reglementări este acela al limitării, cel puțin în anumite cazuri, a dreptului contribuabilului care a plătit taxa de poluare la restituirea integrală a taxei respective.
Or, Curtea subliniază că taxa de poluare a fost considerată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art. 110 TFUE și că această constatare impune restituirea taxelor plătite cu încălcarea dreptului UE. Dată fiind prioritatea dreptului UE în raport cu dreptul intern, Curtea reține că efectele impuse prin aplicarea dreptului UE nu pot fi înlăturate, nici măcar parțial, printr-o lege internă.
Prin urmare, Curtea consideră că această reglementare nu poate aduce atingere constatării Curții Europene de Justiție referitoare la contrarietatea dintre Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 și art. 110 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, contrarietate în vigoare la momentul plății taxei de poluare de către reclamant.
Totodată, caracterul retroactiv al acestei reglementări împiedică aplicarea acestor dispoziții unor raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare, în condițiile în care la momentul plății taxei de poluare de către reclamant, această taxă nu se aplica autovehiculelor de ocazie de pe piața internă, grevând exclusiv autovehiculele de ocazie înmatriculate pentru prima dată în România în perioada respectivă.
Curtea observă că Legea nr. 9/2012 nu înlătură sub nici o formă – pentru trecut – această discriminare existentă la momentul plății taxei de poluare din litigiu, în condițiile în care nu impune noua taxă și autovehiculelor deja înmatriculate în România și care au făcut obiectul unor vânzări sau transcrieri a dreptului de proprietate în perioada în care a fost în vigoare O.U.G. nr. 50/2008.
Prin urmare, Curtea consideră că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012 nu înlătură dreptul reclamantului de a obține restituirea integrală a taxei de poluare în litigiu ca fiind o taxă contrară art.110 TFUE.
Astfel, apare temeinică soluția primei instanțe de admitere a acțiunii reclamantului și de obligare a pârâtei AFP Teregova la restituirea sumei percepute de la reclamant cu titlu de taxă pe poluare.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de către pârâta-recurentă recurenta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Caransebeș, ca neîntemeiat.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, instanța va obliga intimata la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată în recurs, către reclamant, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Caransebeș.
Admite recursul promovat de reclamantul-recurent D. I. împotriva Sentinței civile nr. 1515 din 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în Dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Caransebeș.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâta AFP Teregova la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță în sumă de 1043,50 lei.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate .
Obligă intimata la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. L. DR. C. P. M. C. DICA
GREFIER,
F. B.
Red. M.C. Dica/21.11.2013
Tehnored F.B./21.11.2013
Prima instanță: L. T. – Tribunalul C.-S.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 15/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8121/2013.... → |
|---|
