COMPETENŢĂ materială, contract colectiv de muncă
| Comentarii |
|
Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabileşte competenţa generală a judecătoriilor în materia litigiilor născute sub incidenţa dispoziţiilor sale. Ca atare, nu este aplicabilă în această situaţie procedura Legii nr. 29/1990, instanţa de contencios administrativ neavând competenţă faţă de art. 2 din Legea nr. 29/1990.
(Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1426 din 17 aprilie 2000)
- Extras -
Convenţia Naţională „Solidaritatea” a Sindicatelor Feroviare din România a cerut să se dispună anularea înregistrării contractului colectiv de muncă încheiat între Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A. şi Federaţia Independentă a Sindicatelor M/C din Transporturile Feroviare din România, înregistrare care ar fi nelegală.
Prin încheierea din 10 august 1999, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contecios administrativ, a respins excepţiile ridicate de pârâtă privind necompetenţa materială a instanţei şi lipsa calităţii procesuale active, iar prin sentinţa nr. 1016 din 8 septembrie 1999 a respins excepţia de tardivitate a cererii de chemare în judecată şi a admis acţiunea, în sensul anulării înregistrării contractului colectiv de muncă, efectuată de Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Bucureşti, sub nr. 9916 din 31 mai 1999.
Pârâta a declarat recurs.
Deoarece unul dintre motivele de casare vizează modul de soluţionare a excepţiei privind competenţa materială a instanţei de contencios administrativ, iar această excepţie are caracter peremptoriu în rezolvarea recursului, ea va fi examinată cu precădere.
Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă oferă judecătoriilor competenţa generală în materia litigiilor născute sub incidenţa dispoziţiilor sale. Această soluţie legislativă este în deplină concordanţă cu cea referitoare la competenţa de judecată în cazul contractului individual de muncă.
De la norme de drept comun în materie există o singură derogare, expres prevăzută de lege, şi anume calea de atac jurisdicţională împotriva refuzului înregistrării contractelor colective de muncă, ce urmează procedura contenciosului administrativ, reglementată prin Legea nr. 29/1990.
împrejurarea că actul de înregistrare, emanând de la un organ administrativ, ar fi el însuşi un act administrativ, cenzurabil în contencios administrativ, nu poate conduce la o altă soluţie. Aceasta pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 29/1990, nu pot fi atacate în condiţiile acestei legi actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, printr-o lege specială, o altă procedură judiciară.
în speţă, procedura derogatorie de la dreptul comun în materie se limitează - după cum deja s-a menţionat - numai la situaţia refuzului autorităţii administrative de a înregistra contractul colectiv de muncă.
Prin urmare, pentru orice altă ipoteză, partea interesată are deschisă o altă procedură decât cea a contenciosului administrativ, procedură care este prevalentă, fiind deci îndeplinite condiţiile de exceptare prevăzute de textul citat.
Este exact că Legea nr. 29/1990 constituie o lege specială din punct de vedere al naturii actelor ce pot fi cenzurate de către instanţa de contencios administrativ, dar tot atât de adevărat este că şi Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă este o lege specială, situaţie în care, pentru materia vizată în cauză, prioritară este soluţia procedurală rezultând din spiritul şi economia acesteia din urmă.
Concluzia se impune şi faţă de succesiunea în timp a celor două acte normative. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să acorde un regim comun tuturor actelor legate de obligaţia înregistrării contractelor colective de muncă, fie acte cu caracter pasiv (refuz, omisiune), fie cu caracter activ (înregistrări eronate, înregistrări cu nerespectarea legii) ar fi adoptat întocmai această soluţie.
Or, în cauză, reglementarea legală se rezumă numai la refuzul de înregistrare şi nu se poate accepta în validarea unui act de interpretare a legii
teza inadvertenţei sau a unei exprimări improprii, legiuitorul trebuind a fi considerat că a exprimat corect ceea ce a gândit.
Pe de altă parte, instituirea normei derogatorii pentru cenzurarea pe calea contenciosului administrativ a refuzului înregistrării contractului colectiv de muncă de către autoritatea competentă este justificată de eficienţa mijloacelor pe care le oferă contenciosul administrativ în exercitarea
controlului de legalitate, eficienţa derivând din natura restrictivă a normei care, fiind de strictă aplicare, nu poate fi extinsă şi altor situaţii.
Din considerentele prezentate şi având în vedere sediul părţilor litigante rezultă că soluţionarea litigiului de faţă, al cărui obiect cade sub incidenţa art. 28 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, este de competenţa materială a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
| ← COMPETENŢĂ MATERIALĂ. SOCIETATE COMERCIALĂ CU CAPITAL DE... | AVOCAT. DREPTUL DE A CERE PUBLICAREA ŞI CONSULTAREA TABLOULUI... → |
|---|
