CSJ. Decizia nr. 159/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conf Lg 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 159/2003
Dosar nr. 1829/2002
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe data de 22 aprilie 2002, la Curtea de Apel Oradea, reclamantul L.M. a solicitat anularea hotărârii nr. 975 din 9 aprilie 2002, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 şi OG nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001, precum şi HG nr. 127/2000, privind aprobarea Normelor de aplicare OG nr. 105/1999.
În motivarea cererii introduse, reclamantul a învederat că părinţii săi, împreună cu cei 6 fraţi ai săi, au fost expulzaţi în septembrie 1940 de autorităţile horthyste, din localitatea de domiciliu, Mihai Bravu, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, şi obligaţi astfel, să se refugieze în judeţul Timiş, Torontal, comuna Urseni. La data când s-a făcut expulzarea familiei, el era conceput, născându-se în comuna Urseni, la 2 februarie 1941.
Instanţa sesizată, prin sentinţa nr. 258/CA din 13 mai 2002, a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
În considerentele sentinţei pronunţate, prima instanţă a reţinut că strămutarea din localitatea de domiciliu, într-o alta, din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuţie etnică şi că această persecuţie a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutaţi, de folosinţa locuinţei lor, ca şi de cea a bunurilor. Totodată, instanţa a apreciat că şi copiii născuţi în localitatea în care părinţii au fost strămutaţi, au acelaşi statut cu aceştia, respectiv că au suferit persecuţii din motive etnice pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul şi care este cuprinsă între data naşterii şi data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.
Sentinţa a fost recurată de către intimată.
Prin motivele de casare formulate în scris, recurentul a susţinut că strămutarea în altă localitate, decât cea de domiciliu, este o modalitate de persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana care o reclamă, să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă, fătul conceput neavând capacitatea de folosinţă şi nici de domiciliu.
Recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi, a unor alte cerinţe, cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din acelaşi cod.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă, hotărârii pronunţate, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii, în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 258/CA/2002 - P din 13 mai 2002, a Curţii de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1589/2003. Contencios. Anulare certificat de... | CSJ. Decizia nr. 1590/2003. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
