CSJ. Decizia nr. 228/2003. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi -sectia jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 228/2003
Dosar nr. 1875/2002
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 octombrie 1999, P.I. a chemat în judecată SC C. SA Nădrag prin lichidator, pentru anularea deciziilor nr. 23 şi 33 din 12 iulie, respectiv 3 septembrie 1999, prin care i s-a imputat suma de 125.317.218 lei reprezentând lipsuri constatate în gestiune.
Instanţa sesizată, Judecătoria Lugoj, prin sentinţa civilă nr. 2755 din 11 noiembrie 1999 şi-a declinat nemotivat competenţa în favoarea Colegiului jurisdicţional al Camerei de Conturi Timiş.
Această instanţă, prin sentinţa nr. 45 din 26 iunie 2000 a admis contestaţia şi în consecinţă, a anulat Decizia nr. 23/1999, modificată prin Decizia nr. 33/999 pentru suma de 125.317.218 lei, emisă de SC C. SA Nădrag.
După admiterea recursului jurisdicţional declarat de societatea intimată şi rejudecarea cauzei în fond după casare, Colegiul jurisdicţional Timiş prin sentinţa nr. 60 din 22 noiembrie 2001, a pronunţat aceiaşi soluţie în sensul anulării deciziilor contestate şi exonerării petentului de plata sumei imputate.
Şi această soluţie a fost atacată cu recurs jurisdicţional de către SC C. SA Nădrag, prin lichidatorul SC D.T. SRL.
Secţia juridicţională a Curţii de Conturi, prin Decizia nr. 62 din 12 martie 2002, a respins recursul jurisdicţional ca nefondat, reţinând în esenţă, că prejudiciul menţionat în Decizia de imputare nu a fost decât aparent, acesta neregăsindu-se într-o scădere a patrimoniului societăţii şi nici nu a fost materializat într-o pagubă produsă efectiv.
Împotriva deciziei a declarat recurs SC C. SA Nădrag, prin lichidatorul SC D.T. SRL.
Prin motivele de casare aflate la dosar se susţine că hotărârea recurată este netemeinică întrucât instanţa jurisdicţională a ignorat probele administrate, în cauză, inclusiv raportul de expertiză contabilă care atestă, contrar celor reţinute, în considerentele deciziei, că prejudiciul imputat gestionarului P.I. este real.
Înainte de a cerceta motivele de casare, Curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia privind necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ în soluţionarea cauzei în raport cu obiectul acesteia şi normele legale în materie.
Excepţia este întemeiată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Reglementând atribuţiile de control ale Curţii de Conturi, art. 16 din Legea nr. 94/1992, modificată, enunţă exercitarea funcţiei de control asupra modului de formare, de administrare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.
Potrivit art. 41 din acelaş act normativ, Colegiul jurisdicţional judecă, în primă instanţă, contestaţiile împotriva actelor de imputare formulate de administratori, gestionari, contabili, precum şi de ceilalţi salariaţi care au participat la producerea pagubelor în legătură cu formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi cu gestionarea patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.
Este evident că textul se referă la pagube produse în sectoare asupra cărora Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile de control în conformitate cu art. 16 mai sus prezentat.
Cu alte cuvinte, organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Curţii de Conturi au competenţa materială de a se pronunţa numai în legătură cu contestaţiile la actele de imputare emise în urma controlului efectuat de organele de control ale Curţii de Conturi nu şi asupra celor emise de conducătorul societăţii pe baza constatărilor făcute de controlul financiar intern.
În aceste din urmă situaţii, competenţa de a soluţiona contestaţiile revine, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., tribunalelor, fiind vorba de conflicte de muncă în sensul art. 67, 68 lit. a) şi a art. 70 din Legea nr. 168/1999.
În cauză, Decizia de imputare contestată de către reclamant a fost emisă de către conducătorul societăţii comerciale pentru recuperarea contravalorii unor lipsuri în gestiune constatate la inventarul de predare-primire din 13 mai 1999 de către organele de control proprii, nu ale Curţii de Conturi.
Faţă de cele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi ale art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul, a fi casată Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 60/2001 a Colegiului jurisdicţional Timiş şi a se trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC C. SA cu sediul în comuna Nădrag, judeţul Timiş, pentru lichidator SC D.T. SRL Timişoara, împotriva deciziei nr. 62 din 12 martie 2002 a Curţii de Conturi a României, secţia jurisdicţională.
Casează hotărârea atacată şi sentinţa nr. 60/2001 a Colegiului jurisdicţional Timiş şi trimite cauza la Tribunalul Timiş, spre competentă soluţionare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2279/2003. Contencios. Anularea masurii de... | ICCJ. Decizia nr. 228/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
