CSJ. Decizia nr. 2433/2003. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2433/2003
Dosar nr. 629/2003
Şedinţa publică din 18 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 26 din 13 iunie 2002, Colegiul jurisdicţional Timiş a admis capătul de cerere de la pct. 8 din sesizarea Procurorului financiar şi a obligat pe pârâţii A.Z., V.A. şi C.G. la plata despăgubirilor civile către SC I.L. SA Timişoara, în modul următor:
- A.Z., la plata sumei de 95.852.900 lei, asupra căreia urmează să se aplice taxa de scont stabilită de Banca Naţională a României pentru luna mai 2002, la nivelul de 32,2% pe an, începând cu data de 1 iulie 1999, până la achitarea integrală a debitului;
- V.A., la plata sumei de 96.852.900 lei, asupra căreia urmează să se aplice taxa de scont stabilită de Banca Naţională a României pentru luna mai 2002, la nivelul de 32,2% pe an, începând cu data de 1 iulie 1999 şi până la achitarea integrală a debitului;
- C.G., la plata sumei de 97.498.700 lei, asupra căreia urmează să se aplice taxa de scont stabilită de Banca Naţională a României pentru luna mai 2002, la nivelul de 32,2% pe an, începând cu data de 1 iulie 1999, până la achitarea integrală a debitului.
Hotărând astfel, Colegiul jurisdicţional a reţinut că pârâţii au făcut parte din echipa managerială căreia i s-a încredinţat conducerea SC I.L. SA şi în baza prevederilor art. 4 pct. 5 din Contractul de management, pe durata mandatului încredinţat, au încheiat cu SC A.R. SA asigurări complexe, iar primele de asigurare au fost achitate de unitate şi evidenţiate în contul 613 „cheltuieli cu primele de asigurare". La încetarea mandatului, pârâţii au încasat suma asigurată şi Colegiul jurisdicţional a stabilit răspunderea lor civilă, reţinând că, la expirarea asigurării, suma era datorată unităţii care a plătit primele de asigurare.
Recursurile jurisdicţionale declarate de pârâţi împotriva acestei sentinţe au fost respinse prin Decizia nr. 617 din 8 noiembrie 2002, pronunţată de secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, cu motivarea că asigurarea, deşi încheiată pe numele pârâţilor, a fost plătită de societate şi încasarea de către pârâţi a sumei asigurate a fost prevăzută numai în caz de accident sau de deces.
Împotriva deciziei nr. 617 din 8 noiembrie 2002 şi în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată, au declarat recurs pârâţii, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În primul motiv de casare s-a susţinut că Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive străine de natura pricinii, pentru că se face trimitere la condiţiile de asigurare Tarif VII, care nu au legătură cu asigurarea încheiată pe durata mandatului, reţinându-se astfel eronat că asigurarea a fost încheiată de SC I.L. SA.
Prin cel de-al doilea motiv de casare, recurenţii au susţinut că instanţa de recurs jurisdicţional a interpretat greşit contractul de management şi contractul de asigurare, pentru că unitatea a avut numai obligaţia să plătească primele de asigurări, dar nu a avut şi obligaţia să încheie asigurarea, care reprezintă un drept al managerului negociat cu comisia de selecţie. Sub acelaşi aspect, recurentul C.G. a arătat că, poliţa de asigurare reprezintă un contract numit de adeziune şi societatea a consimţit ca efectele să se producă faţă de persoana pe numele căreia a fost încheiată.
În cel de-al treilea motiv de casare, recurenţii au criticat hotărârea instanţei de recurs jurisdicţional pentru aplicarea greşită a legii, susţinând că nu au fost dovedite condiţiile prevăzute de art. 998–999 C. civ., pentru a fi stabilită răspunderea lor civilă delictuală.
Ultima critică formulată de recurenţi se referă la omisiunea instanţei de recurs jurisdicţional de a analiza şi de a se pronunţa asupra unor dovezi care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cum sunt declaraţiile martorei M.M. şi adresa nr. 5428 din 4 iunie 2002 emisă de SC A.R. SA.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va admite recursurile pentru următoarele considerente:
În contractul de management nr. 246/61213, încheiat la data de 27 martie 1995 între SC I.L. SA şi recurenţi, în calitate de manageri, s-a stipulat la art. IV/A/5 că managerul are dreptul de a primi „asigurarea completă pentru cazuri de accidente, suportate de unitate".
În baza acestei clauze contractuale, fiecare recurent a încheiat cu SC A.R. SA, pe durata mandatului de 4 ani, asigurarea facultativă a managerilor pentru cazurile de accidente Tarif VI, pentru suma asigurată de 50.000.000 lei de persoană, iar primele de asigurare au fost achitate de Societatea SC Industria Lânii SA.
Conform art. 3 lit. f) şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Poliţa de asigurare, suma asigurată urma să fie plătită asiguratului sau altei persoane desemnată de acesta în contract, dacă la expirarea asigurării persoana asigurată va fi în viaţă.
La încetarea mandatului lor de management şi la expirarea asigurării, recurenţii au încasat sumele asigurate, pentru care instanţele Curţii de Conturi au apreciat că s-a cauzat un prejudiciu în patrimoniul SC I.L. SA şi au dispus recuperarea acestor sume în baza art.998–999 C. civ.
Răspunderea civilă delictuală a recurenţilor a fost greşit stabilită şi hotărârile pronunţate în acest sens urmează a fi casate.
Deşi au reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţele Curţii de Conturi au motivat soluţiile date prin neîndeplinirea de către recurenţi a unor obligaţii contractuale, fără a avea în vedere că, faţă de relativitatea efectelor contractului şi în limitele acestei relativităţi, răspunderea contractuală nu poate fi invocată decât de părţile contractante.
Pe de altă parte, se constată că, instanţele Curţii de Conturi nu au analizat contractul de management, distinct de contractul de asigurare şi nu au avut în vedere obiectul complex al asigurărilor încheiate de recurenţi.
În contractul de management, SC I.L. SA s-a obligat să acorde recurenţilor asigurarea pentru cazurile de accidente, în sensul de a plăti pentru aceştia primele de asigurare.
SC I.L. SA nu a fost parte în contractul de asigurare, având calitatea de terţ beneficiar al asigurării numai la realizarea cazului asigurat prevăzut în art. 3 lit. a) din Poliţa de asigurare şi anume, în caz de pierderi de venituri ale societăţii produse ca urmare a erorilor involuntare de management.
Pentru celelalte cazuri asigurate, incapacitate temporară de muncă, invaliditate permanentă sau deces al asiguratului, precum şi la expirarea asigurării, în contractul de asigurare s-a stipulat ca suma asigurată să fie încasată de asigurat sau de alţi beneficiari înscrişi în poliţa de asigurare.
Cum în poliţa de asigurare nu a fost desemnată o altă persoană ca beneficiară la expirarea asigurării, societatea de asigurare a plătit sumele asigurate recurenţilor, în calitatea lor de asiguraţi.
Asigurarea astfel încheiată reprezintă o asigurare contractuală facultativă de persoane şi de răspundere civilă, având ca obiect atât viaţa şi integritatea corporală a asiguratului, cât şi despăgubirile pe care acesta le-ar fi datorat pentru prejudiciul cauzat involuntar SC I.L. SA, în perioada exercitării mandatului.
În atare situaţie, din clauzele contractului de management rezultă că SC I.L. SA a acceptat plata primelor de asigurare ca drept acordat recurenţilor, dar şi pentru propriul interes legitim şi patrimonial la asigurare, în cazul suportării unui prejudiciu ca urmare a erorilor de management.
În consecinţă, prin contractul de management, care este inopozabil asigurătorului, SC I.L. SA s-a obligat să plătească primele de asigurare pentru toate cazurile asigurate, indiferent de beneficiarul asigurării, iar recurenţii s-au obligat să desemneze societatea sa, beneficiar al asigurării în cazul angajării răspunderii lor pentru daune din erori de management.
Plata primelor de asigurare nu a cauzat, deci, o pagubă în patrimoniul SC I.L. SA, pentru că a reprezentat în acelaşi timp un drept al recurenţilor, consimţit prin voinţa părţilor din contractul de management şi o garanţie a dreptului de creanţă al societăţii împotriva asigurătorului pentru indemnizaţia de asigurare, în cazul suportării de daune produse prin erori involuntare de management.
Lipsa unui prejudiciu patrimonial, cert şi actual pentru SC I.L. SA, ca o primă condiţie pentru stabilirea răspunderii civile delictuale a recurenţilor, rezultă şi din faptul că actul de sesizare s-a întocmit pentru recuperarea de la recurenţi a sumei asigurate şi nu a contravalorii primelor de asigurare.
SC I.L. SA nu era în drept să încaseze suma asigurată decât pentru prejudiciul suportat din erorile de management şi acest risc asigurat nu s-a produs până la expirarea asigurării, dar şi în cazul în care s-ar fi produs până la acea dată, suma asigurată trebuia să o solicite, în calitate de terţ beneficiar al asigurărilor de răspundere civilă, pe calea unei acţiuni directe de la asigurator.
De asemenea, instanţele Curţii de Conturi şi-au însuşit greşit concluzia din actul de sesizare privind săvârşirea unei fapte ilicite prin încălcarea contractului de management de către recurenţi care, la expirarea asigurării, au încasat suma asigurată.
Contractul de management nu a prevăzut obligaţia recurenţilor ca în schimbul plăţii primelor de asigurare să încheie o stipulaţie în favoarea societăţii, în sensul desemnării acesteia ca beneficiar al sumei asigurate, dacă la expirarea contractului de asigurare nu s-au produs cazurile asigurate.
În lipsa unei asemenea clauze exprese şi neechivoce şi conform Anexei nr. 1 la Circulara ASIROM nr. I -137 din 14 decembrie 1994 privind încheierea asigurării managerilor pentru cazurile de accidente Tarif VI, recurenţii nu au avut obligaţia ca la rubrica nr. 12 din declaraţia de asigurare să desemneze societatea comercială ca persoana îndreptăţită să primească suma asigurată la expirarea asigurării.
În Decizia atacată s-a reţinut, neîntemeiat, că recurenţii au avut această obligaţie potrivit circularei nr. 6 din 15 noiembrie 1995, întocmită de F.P.S. cu privire la modificarea contractelor de asigurare, în sensul că la expirarea termenului, primele de asigurare să fie restituite societăţii comerciale.
În primul rând, instanţa de recurs jurisdicţional nu a ţinut seama de faptul că circulara nr. 6 din 15 noiembrie 1995 este ulterioară datei la care s-a încheiat contractul de management şi nu reprezintă o modificarea de drept a clauzelor convenite de părţi.
Pe de altă parte, instanţa de recurs jurisdicţional nu a analizat toate probele administrate în cauză şi care dovedesc voinţa reală a părţilor din contractul de management cu privire la asigurare. Astfel, se reţine că şi după comunicarea de către F.P.S. a circularei nr. 6 din 15 noiembrie 1995, SC I.L. SA a continuat să plătească primele de asigurare fără să solicite recurenţilor modificarea contractului de asigurare, prin desemnarea sa ca beneficiară a sumei asigurate dacă până la expirarea asigurării nu s-au produs riscurile asigurate. Chiar în cazul unui refuz din partea recurenţilor, SC I.L. SA avea posibilitatea fie să rezilieze contractul de management fie, pe cale indirectă, să determine rezilierea contractului de asigurare prin neplata la termen a primelor de asigurare.
În consecinţă, plata primelor de asigurare nu a cauzat o pagubă în patrimoniul SC I.L. SA şi nu a fost consecinţa unei fapte ilicite a recurenţilor, reprezentând numai executarea propriilor obligaţii asumate prin contractul de management.
Conduita ilicită a recurenţilor a fost, de asemenea, greşit dedusă de Colegiul jurisdicţional din necompletarea rubricii nr. 12 din declaraţia de asigurare, motivându-se că, în mod voit, recurenţii au procedat astfel, cunoscând că riscul asigurat nu s-a produs.
Colegiul jurisdicţional nu a avut, însă, în vedere că SC I.L. SA nu a condiţionat plata primelor de asigurare, de desemnarea sa ca beneficiară a sumei asigurate şi la expirarea asigurării şi că, în asemenea cazuri, sumele asigurate au fost plătite asiguraţilor, aşa după cum rezultă din adresa nr. 5428 din 4 aprilie 2002 întocmită de ASIROM.
De asemenea, Colegiul jurisdicţional nu a analizat asigurarea ca un contract aleatoriu, în care riscul asigurat, ca o condiţie esenţială de valabilitate a contractului, trebuie să existe din momentul încheierii asigurării şi deci, la data respectivă, recurenţii nu aveau certitudinea dacă evenimentele asigurate se vor produce sau nu până la expirarea asigurării.
Pentru considerentele expuse, Curtea va admite recursurile, va casa Decizia nr. 617 din 8 noiembrie 2002 şi sentinţa nr. 26 din 13 iunie 2002 şi va respinge capătul de cerere de la pct. 8 din sesizarea Procurorului financiar nr. 9035/12D din 9 februarie 2001, constatând că recurenţii nu datorează despăgubirile civile de 95.852.900 lei, de 96.852.900 lei şi de 97.498.700 lei către SC I.L. SA Timişoara.
Pe cale de consecinţă, se vor ridica măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor recurenţilor până la concurenţa sumelor menţionate anterior, prin încheierea dată de Colegiul jurisdicţional Timiş în Şedinţa publică din 5 aprilie 2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de V.A., A.Z. şi C.G. împotriva deciziei nr. 617 din 8 noiembrie 2002 a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională.
Casează Decizia atacată şi sentinţa nr. 26 din 13 iunie 2002 a Colegiului jurisdicţional Timiş şi respinge capătul de cerere de la pct. 8 din sesizarea Procurorului financiar.
Ridică măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor recurenţilor prin încheierea din 5 aprilie 2001 a Colegiului jurisdicţional Timiş.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2432/2003. Contencios. împotriva deciziei... | CSJ. Decizia nr. 2434/2003. Contencios. Recurs nulitatea... → |
|---|
