CSJ. Decizia nr. 249/2003. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.249
Dosar nr. 889/200.
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de M.I., M.C. şi M.E. împotriva sentinţei nr.65 din 28 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
La apelul nominals-au prezentat: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale prin consilierul juridic I.C. şi Comisia de Protecţie Socială din Parlamentul României prin consilierul juridic Z.V., lipsind M.I., M.C., M.E., Comisia Constituţională dinParlamentul României, Departamentul de Protecţie Socială din cadrul Guvernului României şi Primarul oraşuluiNehoiu.
Procedura completă.
Consilierii juridici IC. şi Z.V. având pe rând cuvântul, au pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2002, M.I., M.C. şi M.E. au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.65 din 28 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, petenţii fără a indica motivele de recurs în sensul dispoziţiilor art.304 Cod procedură civilă s-au axat în susţinerea recursului pe faptul că au o situaţie economică grea neputându-se angaja înmuncă considerând că în aceste condiţii statul este singurul responsabil, astfel încât este dator să le asigure unnivel de trai decent.
Ca atare recurenţii au reiterat dinnou necesitatea ca pârâţii să fie obligaţi a le plăti daune materiale întrucât au beneficiat de ajutoare materiale sporadice iar nu cu frecvenţa pe care ar impune-o necesitatea lor.
Verificându-se actele cauzei Curtea Supremă de Justiţie reţine următoarele:
Prin sentinţa nr.65 din 28 mai 2002, Curtea de apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea recurenţilor reclamanţi, constatând că pârâţii (Parlamentul României, Comisia de Protecţie Socială din Parlamentul României, Departamentul de Protecţie socială din Guvernul României, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Primarul oraşului Nehoiu – C.A.) nu se fac vinovaţi de situaţia materială grea în care se află reclamanţii, datorită lipsei locurilor de muncă de pe raza oraşului Nehoiu, undedomiciliază reclamanţii. Ca atare, acţiunea prin care recurenţii reclamanţi au cerut daune materiale pentru neîncadrarea lor în muncă, includerea ca vechime în muncă a perioadei cât ei nu au lucrat şiobligarea la daune morale şi materiale sunt cereri neîntemeiate, nefiind îndeplinite prevederile art.1 şi 11 din Legea nr.29/1990.
Recursul împotriva acestei sentinţe este neîntemeiat şi va fi respins.
Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.29/1990: „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului,recunoaşterea dreptuluişi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
În cauză aşa cum corect a reţinutinstanţa de fond sunt dovezi cu acte din care rezultă că (adresa nr.963 din 5 martie 1999 a Primăriei oraşului Nehoiu,adresa nr.99/R din 1 iunie 1999 a Prefecturii judeţului Buzău, numărul locurilor de muncă pe raza judeţului este mic, au fostdisponibilizaţi 2200 salariaţi începând din 1991 iar numărul de locuri de muncă creat deîntreprinzătorii particulari este mic.
Este de necontestat că cererile de angajare ale reclamanţilor sunt în evidenţa Agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă Buzău urmând a fi rezolvate când se vor ivi locuri de muncă ce pot fi ocupate de recurenţi în condiţiile legii.
În aceste condiţii, deşi este de necontestat situaţiagrea financiară a reclamanţilor, pârâţii nu pot fi consideraţi că suntculpabili printr-unact administrativ în condiţiile Legii nr.29/1990 pentruca acţiunea reclamanţilor să fie admisă.
Aşa fiind, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică, recursul declarat va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de M.I., M.C. şi M.E. împotriva sentinţei nr.65 din 28 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2486/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 249/2003. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
