CSJ. Decizia nr. 2513/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2513/2003
Dosar nr. 892/2003
Şedinţa publică din 24 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta V.O. a solicitat anularea hotărârii nr. 4678/2002 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi obligarea acestei autorităţi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 art. 1 lit. c).
În motivarea cererii, V.O. a arătat că s-a născut după ce părinţii săi s-au refugiat din teritoriul Ardealului de Nord aflat sub ocupaţie străină, între 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 123 din 11 februarie 2003, a admis acţiunea reclamantei şi a anulat hotărârea nr. 4678 din 28 octombrie 2002 a intimatei Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
A obligat pe intimată să-i recunoască reclamantei statutul de refugiat pe perioada 9 mai 194 4- 6 martie 1945 şi să-i plătească indemnizaţia prevăzută de OG nr. 105/1999, începând cu 1 noiembrie 2002.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că este obligatorie asimilarea celui născut din părinţi refugiaţi cu statutul familiei sale, întrucât naşterea în timpul refugiului a avut aceleaşi consecinţe de ordin material şi moral, vătămătoare şi asupra noului născut, ca şi pentru ceilalţi membri de familie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj care a precizat că Legea nr. 189/2000 stabileşte expres şi limitativ categoriile care pot beneficia de drepturile prevăzute de art. 1 lit. c), iar copiii născuţi în refugiu nu sunt menţionaţi în cuprinsul ei şi ca atare, instanţa nu poate adăuga, din motive de echitate, la lege.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" C. fam.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care îl au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurentă că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri (art.5 C. civ.).
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr.31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj, împotriva sentinţei civile nr. 123 din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 2514/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
