CSJ. Decizia nr. 2514/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2514/2003
Dosar nr. 894/2003
Şedinţa publică din 24 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Analizând actele şi lucrările din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată şi înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta C.M. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 2829/2002, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că părinţii săi s-au refugiat din teritoriul Ardealului de Nord aflat sub ocupaţie străină în perioada 1940 – 1965 şi că ea s-a născut în perioada refugiului, în comuna Mociu.
Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr. 125/2003, a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să recunoască reclamantei statutul de refugiat pe perioada 15 ianuarie 1942 – 6 martie 1945 şi să-i achite indemnizaţia prevăzută de OG nr. 105/1999, începând cu 1 septembrie 2002.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că naşterea reclamantei în timpul refugiului a avut aceleaşi consecinţe de ordin material şi moral, ca şi pentru ceilalţi membri ai familiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că Legea nr. 189/2002 prevede în mod expres şi limitativ categoriile de persoane care beneficiază de drepturile reglementate şi că intimata, fiind născută în timpul refugiului, nu poate beneficia de aceste drepturi.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" C. fam.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţare sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 125 din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2513/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 2515/2003. Contencios → |
|---|
