CSJ. Decizia nr. 2942/2003. Contencios. Anulare ordin Ministerul de Interne. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2942/2003
Dosar nr. 2074/2001
Şedinţa publică din 1 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 13 februarie 2001, reclamantul M.A., cetăţean palestinian, a chemat în judecată Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând anularea Ordinului nr. 1242 din 26 octombrie 2000, prin care a fost declarat indezirabil pentru România o perioadă de 5 ani, pentru raţiuni care privesc siguranţa naţională.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că se află în România din anul 1994, absolvind Facultatea de farmacie din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa şi fiind înscris la doctorat.
Ordinul emis de pârât, a precizat reclamantul, este nelegal, întrucât nu a săvârşit fapte care să justifice ridicarea dreptului de şedere în România.
Prin sentinţa civilă nr. 453 din 10 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea şi a dispus anularea Ordinului nr. 1242 din 26 octombrie 2000.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că actul administrativ în litigiu, nefiind un înscris referitor la siguranţa naţională, poate fi atacat în justiţie pe calea contenciosului administrativ, astfel încât este neîntemeiată excepţia invocată de pârât, privind inadmisibilitatea acţiunii.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că ordinul atacat nu este motivat în fapt, pentru a justifica măsura dispusă, declararea reclamantului ca indezirabil pentru România pe o perioadă de 5 ani şi aducând atingere drepturilor cetăţeanului străin, recunoscute de lege, se impune a fi anulat.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, pârâtul a învederat inadmisibilitatea acţiunii, în raport de prevederile art. 2 lit. a) teza II din Legea nr. 29/1990, potrivit cărora nu pot fi atacate în justiţie actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului.
În cauză, ordinul atacat a fost emis conform art. 4 lit. a) şi d), cu referire la art. 20 din Legea nr. 25/1969, ca urmare a faptului că reclamantul a desfăşurat activităţi din cele prevăzute de art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că nemotivarea ordinului este consecinţa faptului că măsura dispusă s-a întemeiat pe motive de securitate naţională, raţiuni care subzistă şi care impun ridicarea dreptului de şedere în România pentru reclamant.
S-a depus la dosar, în recurs, sentinţa civilă nr. 1528 din 2 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, irevocabilă, prin care s-a admis plângerea formulată de reclamant, s-a desfiinţat hotărârea nr. 97285/h/NR din 15 decembrie 2000 a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi şi s-a dispus acordarea statutului de refugiat în România.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus la dosar adresa nr. S/894350 din 16 iunie 2003, a Serviciului Român de Informaţii – Direcţia Juridică, prin care se confirmă că ordinul atacat a fost emis în baza unei note a S.R.I. care conţine date şi informaţii din categoria informaţiilor secrete de stat, potrivit art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002.
Examinând cauza în raport de motivele invocate şi având în vedere prevederile art.3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis şi a se dispune casarea sentinţei şi respingerea acţiunii.
Primul motiv de recurs invocat de pârât, greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, nu este întemeiat, Curtea urmând a menţine soluţia adoptată sub acest aspect, de instanţa de fond.
Astfel, ordinul atacat, deşi este un act emis în exercitarea atribuţiilor pe care legea le recunoaşte Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul siguranţei naţionale, cuprinde o măsură administrativă cu caracter individual, comunicată persoanei vizate, putând fi contestat pe calea contenciosului administrativ, conform Legii nr. 29/1990.
Pe fondul cauzei, criticile formulate de pârât sunt întemeiate, din probele administrate în cauză rezultând că măsura declarării reclamantului ca indezirabil pe o perioadă de 5 ani, a fost dispusă cu respectarea formelor şi procedurilor legale.
Astfel, instanţa de fond a constatat, în mod eronat, nelegalitatea ordinului atacat, pe considerentul că nu au fost menţionate faptele reţinute în sarcina reclamantului, ca reprezentând ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Aceste fapte sunt prevăzute de art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 şi art. 4 din Legea nr. 25/1969 privind regimul juridic al străinilor în România, dispoziţii pe care s-a întemeiat ordinul atacat.
Referitor la conţinutul informaţiilor respective, prin art. 10 din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României, s-au reglementat condiţii speciale de comunicare, instanţa judecătorească nefiind enumerată printre autorităţile publice cărora le pot fi comunicate asemenea informaţii, cum de altfel, nu este instituită nici obligaţia comunicării lor către persoana vizată.
Din actele depuse de pârât, în recurs, rezultă că dreptul de şedere al reclamantului pe teritoriul României a fost limitat pentru raţiuni care ţin de ameninţarea pe care o reprezintă acest cetăţean palestinian pentru siguranţa naţională, în care sens s-a dispus declararea ca persoană indezirabilă pe timp de 5 ani.
Cât priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 16 noiembrie 2000, invocată de reclamant în apărare şi reţinută de instanţă pentru a justifica soluţia adoptată, această decizie nu are aplicabilitate în cauză.
Măsura contestată de reclamant, interdicţia de a rămâne şi de a reveni pe teritoriul României pe o perioadă determinată, 5 ani, a fost greşit asimilată de instanţa de fond cu expulzarea care, potrivit art. 111 şi 117 C. pen., constituie o măsură de siguranţă ce se dispune, pe un interval de timp nedeterminat, faţă de cetăţeanul străin care a comis fapte prevăzute de legea penală.
Din acest punct de vedere, s-a reţinut greşit nelegalitatea ordinului, în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 225 din 16 noiembrie 2000 a Curţii Constituţionale, care privesc măsura expulzării, ce poate fi hotărâtă doar de justiţie.
Nici calitatea de refugiat a reclamantului, dobândită în baza sentinţei civile nr. 1528/2001 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, după emiterea ordinului contestat, nu este de natură să afecteze legalitatea actului administrativ în litigiu.
Consecinţa statutului de refugiat recunoscut reclamantului este numai interdicţia trimiterii lui în teritorii unde viaţa sau libertatea i-ar fi ameninţate, pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice, interdicţie prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. m) din OG nr. 102/2000, de art. 33 alin. (1) din Convenţia privind Statutul Refugiaţilor şi de Protocolul privind Statutul Refugiaţilor, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991.
În consecinţă, Curtea reţine că Ordinul nr. 1242/2000 nu aduce nici o atingere unor drepturi recunoscute de lege reclamantului şi fiind emis cu respectarea formelor şi procedurilor legale, urmează a fi menţinut, ca o consecinţă a respingerii acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul de Interne, în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva, sentinţei civile nr. 453 din 10 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi, în fond, respinge acţiunea formulată de M.A.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2940/2003. Contencios | CSJ. Decizia nr. 2943/2003. Contencios. Anulare ordin Ministerul... → |
|---|
