CSJ. Decizia nr. 324/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 324/2003
Dosar nr. 1960/2002
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 aprilie 2002, reclamanta D.S. a solicitat anularea hotărârii nr. 1472 din 2 aprilie 2002, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiară al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea cererii introduse, reclamanta a arătat că la data când au fost strămutaţi părinţii săi, nu era născută şi că fără temei legal, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, i-a respins cererea, de a-i fi stabilită calitatea de refugiat.
Prin sentinţa civilă nr. 329 CA - P din 3 iunie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis acţiunea, a anulat hotărârea nr. 1472 din 2 aprilie 2002, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor şi o obligă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.
În considerentele sentinţei pronunţate, prima instanţă a reţinut că prin HG nr. 127/2000, dată în aplicarea OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, s-a prevăzut că noţiunea de strămutat include şi aceea de refugiat.
Instanţa a reţinut că situaţia de refugiat este un statut al persoanei, care se acordă de către statul primitor şi care nu conferă refugiatului nici cetăţenia şi nici domiciliul statului respectiv, iar copiii dobândesc statutul juridic al părinţilor şi anume, acela de refugiaţi, cu domiciliul şi cetăţenia părinţilor din statul de origine, cu drept de şedere legală temporară în statul primitor.
Nemulţumit de sentinţa sus-menţionată, a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Bihor, considerând-o nelegală şi ntemeinică.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat, în esenţă, că reclamanta nu era născută la data strămutării părinţilor ei şi ca urmare, nu avea un domiciliu de unde să fi fost strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu, din motive etnice, aşa cum expres şi limitativ prevede art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
S-a susţinut că strămutarea în altă localitate, decât cea de domiciliu, este o modalitate de persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana care o reclamă, să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă, fătul conceput neavând capacitatea de folosinţă şi nici domiciliu.
Recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi, a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din acelaşi cod.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ, o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt, a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Argumentul dedus de recurentă, în invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate, este în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii, în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 329 CA - P din 3 iunie 2002 a Curţii de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3239/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 3240/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
