CSJ. Decizia nr. 3242/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3242/2003
Dosar nr. 1953/2003
Şedinţa publică din 16 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC W. SRL Bârlad a solicitat anularea procesului-verbal nr. 3488 din 15 septembrie 2000 încheiat de Garda Financiară Vaslui, hotărârea nr. 25 din 23 noiembrie 2000 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Vaslui, precum şi Decizia nr. 743 din 22 mai 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a reţinut că datorează suma totală de 1.031.678.240 lei, reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere aferente, T.V.A., majorări de întârziere şi amendă aplicată de organele de control.
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 172 din 19 noiembrie 2001, a admis acţiunea, a anulat actele administrativ jurisdicţionale atacate, motivând, în esenţă, că la baza tuturor înregistrărilor efectuate în contabilitatea reclamantei s-au aflat documente justificative legale, iar societatea se înregistrează cu pierderi pe perioada expertizată şi, deci, nu datorează impozit pe profit.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 2926 din 8 octombrie 2002, în recursul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui, formulat în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru completarea probatoriului şi efectuarea unei noi expertize.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 52 din 24 martie 2002, a admis acţiunea reclamantului şi a anulat actele administrativ-jurisdicţionale atacate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cu privire la obligaţia reclamantei de a solicita facturile R.T.C. H. SA Bucureşti, se reţine că, potrivit art. 1 pct. 6 din HG nr. 831/1997 „formularele tipizate cu regim special prevăzute în anexa 1, se distribuie utilizatorilor, contra cost, prin unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor sau prin unităţi agreate de acestea". Reclamanta avea, deci, obligaţia să se aprovizioneze cu formularele tipizate comune pe economie, cu regim special de tipărire, înscrise şi numerotate – printre care şi factura fiscală de la SC C.C. SRL Bârlad, unitate împuternicită – agreată – de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Vaslui, pentru a distribui asemenea imprimate în judeţul Vaslui.
În cauză, deci, reclamanta nu avea obligaţia de a se aproviziona, cu formularele comune privind activitatea financiar-contabilă, de la R.T.C. H. SA Bucureşti.
În ce priveşte stabilirea corectă a valorii impozitului pe profit pe care trebuia să-l plătească reclamanta bugetului de stat, ţinând cont de faptul că societatea nu a cunoscut provenienţa facturilor de aprovizionare, cât şi de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 87/1994, se reţine că, nerespectarea art. 6 din HG nr. 831/1997, de către unele unităţi furnizoare, reclamanta, în calitate de cumpărător, nu avea obligaţia să solicite acestora acte doveditoare privind legalitatea aprovizionării cu facturile fiscale sau alte imprimate tipizate.
În legătură cu determinarea profitului impozabil, se reţine că, în Cap. II, art. 4 din OG nr. 70/1994, cu modificările şi completările ulterioare, se menţionează că sunt deductibile: „cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit Legii nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, condiţiile de document justificativ.
Se reţine, astfel, că, facturile înscrise în anexa 1 la procesul-verbal nr. 3488 din 15 septembrie 1999, emis de unii furnizori şi considerate a nu fi procurate cu respectarea art. 6 din H.G nr. 831/1997, îndeplinesc condiţiile de document justificativ şi pot sta la baza înregistrărilor în contabilitatea beneficiarilor – cumpărătorilor, respectiv reclamanta.
Apoi, se arată că, Direcţia judiciară din Ministerul Finanţelor, la solicitarea Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din Ministerul Finanţelor, prin scrisoarea de uz intern nr. 244505 din 3 octombrie 1999, consideră că facturile primite de la unităţi ce nu au fost procurate legal, la unitatea beneficiară pot fi înregistrate în contabilitate, fiind considerate în înţelesul legii contabilităţii ca documente justificative; deci, pentru facturile de aprovizionare cu diverse piese auto şi materiale de la diverşi furnizori, menţionate în anexa 1 la procesul verbal nr. 3488/1999, reclamanta nu datorează impozit pe profit pe anul 1999, cât şi pentru anul 2000, până la 30 iunie.
Referitor la documentele financiar-contabile, care să ateste cheltuielile de publicitate efectuate de SC A. SRL Iaşi, s-a reţinut că înregistrarea în contabilitate s-a făcut conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr. 83/1991.
Ca urmare, cu privire la valoarea impozitului pe profit pe care trebuia să-l plătească reclamanta către bugetul de stat, ţinând cont de înregistrarea documentelor privind reclama şi publicitatea (prestator de servicii fiind SC A. SRL Iaşi) s-a reţinut că, pentru anii 1999 – 2000, reclamanta nu datorează bugetului de stat decât impozit pe profit; facturile înscrise în anexa 1 la procesul–verbal nr. 3488/2000, greşit au fost, deci, considerate a nu îndeplini calitatea de document justificativ, aşa cum se menţionează la pct. 119 din Regulamentul privind aplicarea Legii nr. 82/1991, aprobat prin HG nr. 704/1993.
În raport de cele menţionate, se arată că, în mod greşit valoarea acestor facturi a fost considerată nedeductibilă fiscal şi s-a procedat la stabilirea unui profit impozabil nereal, respectiv a unui impozit pe profit, nedatorat.
În acelaşi fel organele de control au procedat şi în cazul T.V.A., considerând greşit că reclamanta a diminuat obligaţiile de plată datorată bugetului de stat, prin înregistrarea în contul 4426 - TVA deductibil - a unor sume înregistrate pe baza unor facturi şi alte documente care nu îndeplinesc condiţia de document financiar contabil.
S-a conchis că pe perioada 1 ianuarie 1999 – 30 iunie 2000, reclamanta nu datorează în plus impozit pe profit şi T.V.A., în afara celor înregistrate în contabilitate.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vaslui în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, reiterând aspectele invocate prin actele administrativ-jurisdicţionale atacate, în esenţă, că documentele identificate de către organele de control nu au calitatea de document justificativ pentru a fi înregistrate în contabilitatea reclamantei.
Recursul este nefondat.
În adevăr, prima instanţă, la rejudecarea procesului, a ţinut seama de îndrumările date prin Decizia de casare, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
În acest sens, prin expertiza financiar-contabilă, efectuată de expertul C.E., au fost verificate operaţiunile de înregistrare în contabilitatea reclamantei, cu facturile menţionate în anexa nr. 1 la procesul-verbal nr. 3488/1999.
Pe baza raportului de expertiză financiar contabilă, la care recurenţii nu au formulat obiecţiuni, prima instanţă a reţinut corect că, reclamanta a respectat dispoziţiunile legale incidente în cauză, respectiv HG nr. 831/1997, OG nr. 70/1994 şi Legea contabilităţii nr. 82/1992, privind formularele tipizate cu regim special.
Prima instanţă, pe baza raportului de expertiză financiar contabilă, a detaliat toate operaţiunile efectuate de reclamantă, privind înregistrarea în contabilitate cu facturi şi documente care îndeplinesc condiţia de document justificativ.
Sub acest aspect, este de observat, scrisoarea de uz intern nr. 244505/1999, la care prima instanţă a făcut referire, prin care Ministerul Finanţelor Publice, consideră că facturile primite de la unităţi ce nu au fost procurate legal, la unitatea beneficiară pot fi înregistrate în contabilitate, fiind în înţelesul Legii contabilităţii document justificativ.
Aşadar, pe baza probelor administrate în cauză, care nu au fost combătute de către recurenţi, s-a reţinut corect că reclamanta pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 30 iunie 2000, nu datorează suma, reprezentând impozitul pe profit şi T.V.A., reţinută prin actele de control financiar.
În consecinţă, soluţia adoptată de prima instanţă este legală şi temeinică, iar recursul nefondat, urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vaslui în nume propriu, cât şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Garda Financiară, secţia Vaslui, împotriva sentinţei nr. 52/CA din 24 martie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3241/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 3243/2003. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
