ICCJ. Decizia nr. 3434/2003. Contencios. Anulare decizie D.G.V. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3434/2003
Dosar nr. 55/2003
Şedinţa publică din 23 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 24 iunie 2002, P.M. a chemat în judecată Direcţia Generală a Vămilor, solicitând anularea deciziei nr. 510 din 22 mai 2002, emisă de pârâtă, ca nelegală.
De asemenea, a cerut să se dispună reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior, respectiv aceea de controlor pentru datoria vamală la Biroul Vamal de Control şi Vămuire, la frontiera Băneasa, precum şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în mod eronat s-au invocat în Decizia atacată, prevederile art. 99 lit. h) din OG nr. 16/1998, privind Statutul personalului vamal, aprobată prin Legea nr. 76/2002, deoarece la 1 noiembrie 2000 ea a fost numită funcţionar public şi apoi, a depus jurământ, astfel încât raportul său juridic cu pârâta este guvernat de Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici.
Pe de altă parte, măsura s-a dispus cu nesocotirea normelor cuprinse în această lege, adică fără cercetarea prealabilă a faptei imputate şi audierea reclamantei de către comisia de disciplină, prevăzută de art. 72 din Legea nr. 188/1999, coroborat cu art. 32 alin. (1) din HG nr. 1083/2001.
În sfârşit, P.M. a precizat că actul juridic nu îndeplineşte nici pe fond condiţiile de validitate, din moment ce nu menţionează, în concret, faptele ce constituie abaterea disciplinară.
Prin sentinţa civilă nr. 1056 din 6 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că pârâta nu a respectat dispoziţiile imperative ale Legii nr. 188/1999 şi OG nr. 16/1999, aprobată prin Legea nr. 74/2002, privitoare la cercetarea prealabilă a faptei, ce constituie abatere disciplinară şi stabilirea vinovăţiei funcţionarului public. Că nota explicativă a M.P., depusă la dosar. este anterioară raportului de audit şi referatului care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare.
În plus, din probele administrate nu rezultă că sancţiunea aplicată reclamantei a fost propusă de o comisie de disciplină, ce trebuia constituită potrivit legii, în cadrul Direcţiei Generale a Vămilor.
Mai mult, Decizia nr. 510 din 22 mai 2002, emisă de pârâtă, nu precizează faptele reţinute ca abateri disciplinare, consemnându-se vag că P.M. se face vinovată de nerespectarea atribuţiilor prevăzute în fişa postului şi a prevederilor deciziei nr. 946/1997.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Vămilor.
Recurenta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a înlăturat apărarea sa privind incidenţa dispoziţiilor cap. IV al OG nr. 16/1998, referitoare la răspunderea disciplinară a personalului vamal, considerând că, în cauză, sunt aplicabile prevederile statutare cuprinde în Legea nr. 188/1999.
În legătură cu nota explicativă, Curtea trebuia să reţină că în mod logic, aceasta nu putea fi decât anterioară datei la care a fost întocmit raportul de audit, pentru a fi prezentat în anexă, conducătorului instituţiei.
Cât priveşte existenţa comisiei de disciplină, instanţa a ignorat faptul că prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 378 din 22 martie 2002, a fost anulat Ordinul nr. 206/2002, privind înfiinţarea şi constituirea Comisiei de Disciplină pentru aparatul propriu al Direcţiei Generale a Vămilor. Oricum însă, chiar presupunând această existenţă, Curtea era datoare să ceară reclamantei dovada formulării unei contestaţii prealabile, împotriva sancţiunii disciplinare aplicate.
În fine, referitor la motivarea deciziei nr. 510/2002, trebuiau avute în vedere abaterile grave săvârşite de reclamantă, aşa cum sunt ele redate în raportul de audit şi care au condus la crearea unui prejudiciu în valoare de 3.596.268.773 lei.
Recursul este nefondat sub aspectul tuturor criticilor formulate.
Cum deja s-a arătat, la data de 1 noiembrie 2000, reclamanta P.M. a fost numită funcţionar public, respectiv controlor vamal pentru datoria vamală la Biroul Vamal pentru Control şi Vămuire la frontiera Băneasa.
Totodată, a depus jurământul şi a dobândit calitatea de funcţionar public.
Prin urmare, raportului juridic de funcţie care s-a născut între ea şi pârâta Direcţia Generală a Vămilor, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, iar nu cele conţinute în OG nr. 16/1999, privind statutul personalului vamal, care este anterior Legii organice şi stabileşte că angajarea personalului vamal se realizează prin încheierea unui contract individual de muncă, conform legislaţiei muncii în vigoare (art. 36).
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile prezentei legi se aplică tuturor funcţionarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel.
Rezultă deci, că situaţia juridică a persoanelor care, întocmai reclamantei P.M., au dobândit calitatea de funcţionar public, va fi reglementată de Legea-cadru, adică de Statutul funcţionarilor publici.
Din preambulul deciziei nr. 510/2002, rezultă că directorul general a emis-o pe baza raportului de audit nr. 23385 din 30 aprilie 2002, întocmit de Serviciul de Control şi Audit Intern.
S-a precizat, totodată, că a fost avută în vedere şi nota explicativă a reclamantei. Această notă este, însă, anterioară raportului de audit şi se referă la constatările organelor de control din D.R.V.I. Bucureşti, în legătură cu anumite debite.
Potrivit art. 70 pct. 5 din Legea nr. 188/1999, sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea funcţionarului public.
Cum deja s-a arătat, pârâta nu a respectat aceste dispoziţii legale, imperative, punând temei pe un raport de audit, în legătură cu care reclamanta nu a fost ascultată, precum şi pe o notă explicativă dată de ea cu mult înainte de realizarea acţiunii de auditare.
Pe de altă parte, conducătorul autorităţii publice a aplicat sancţiunea cea mai gravă, a destituirii din funcţie a reclamantei, în lipsa unei propuneri din partea comisiei de disciplină, prevăzută de art. 72 din lege.
Nu s-a dovedit nici măcar existenţa unei asemenea comisii în cadrul autorităţii publice, deşi modul de constituire, componenţa, modul de sesizare şi procedura de lucru a comisiilor, fac obiectul unor reglementări detaliate, atât prin Legea organică, cât şi prin HG nr. 1083/2001.
Se constată, aşadar, că actul administrativ sancţionator a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale privind cercetarea prealabilă a faptelor imputate reclamantei şi aplicarea sancţiunii disciplinare.
O asemenea constatare, justifică soluţia curţii de apel, anume aceea de admitere a acţiunii, cu consecinţa anulării actului nelegal şi obligării autorităţii publice pârâte la reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior.
Ţinând seama de considerentele expuse şi în lipsa unor motive de casare de ordine publică, care în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor, împotriva sentinţei civile nr. 1056 din 6 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3432/2003. Contencios. Anulare act control... | CSJ. Decizia nr. 3435/2003. Contencios → |
|---|
