CSJ. Decizia nr. 3538/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3538/2003
Dosar nr. 424/2003
Şedinţa publică din 28 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta B.O. a solicitat în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 3900 din 15 octombrie 2002, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a născut în refugiu, din părinţi care s-au refugiat în decembrie 1940 din Ardealul de Nord, urmare a Dictatului de la Viena şi că beneficiază de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât legea nu face distincţie între copiii concepuţi, născuţi şi crescuţi în condiţii de refugiu.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 604 din 17 decembrie 2002, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.O., a anulat hotărârea nr. 3900 din 15 octombrie 2002emisă de Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi a obligat intimata să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantei, statutul de refugiat pe perioada 10 februarie 1944 – 6 martie 1945 şi să-i calculeze drepturile la indemnizaţia prevăzută de OG nr. 105/1999, începând din data de 1 noiembrie 2002.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că naşterea în timpul refugiului a avut aceleaşi consecinţe de ordin material şi moral, vătămătoare şi asupra nou-născutului, ca şi pentru ceilalţi membri ai familiei şi că este de neconceput ca un membru al familiei să aibă un alt regim juridic decât restul.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că intimata nu a suferit persecuţii etnice în mod direct şi nu este prevăzută în categoriile enumerate de HG nr. 127/2002, ca beneficiare ale drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 şi în consecinţă, în mod nelegal instanţa de fond a obligat-o la recunoaşterea acestor drepturi.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" C. fam.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri - art. 5 C. civ.
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 604 din 17 decembrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3535/2003. Contencios. Refuz prezentare memoriu... | CSJ. Decizia nr. 3547/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
