ICCJ. Decizia nr. 3718/2003. Contencios. Refuz raspuns sesizari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3718/2003
Dosar nr. 696/2003
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul V.M. a formulat acţiune la 20 octombrie 2000 împotriva pârâţilor Ministerul Lucrărilor Publice, Urbanism şi Amenajarea Teritoriului – în prezent Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Inspecţia pentru Construcţii, Lucrări Publice, Urbanism şi Amenajarea Teritoriului a judeţului Sibiu, a inspectorilor T.O., P.I., M.R. şi B.I., solicitând ca în contradictoriu cu aceştia, să se pronunţe o hotărâre, prin care să fie obligaţi a respecta prevederile art. 74 alin. (4) din Constituţie, art. 1 din Legea nr. 29/1990, Legea nr. 50/1991, Legea nr. 10/1995 şi HG nr. 70/1996 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiilor de Stat în Construcţii.
A mai solicitat obligarea acestor pârâţi să dispună măsurile ce se impun pentru realizarea accesului liber la proprietatea comună – pod imobil, coşurile de fum, de aerisire, hol comun al etajului 2, refacerea zidului de rezistenţă pe vechiul amplasament, a canalului de aerisire, acordarea de daune de câte 100.000 lei/ zi de la data răspunsului la prima sesizare, cheltuieli de judecată şi sancţiunea lor, acordarea de daune morale.
În motivarea acţiunii reclamantul a pretins că a formulat mai multe sesizări în care reclama încălcările de legislaţie privind disciplina în construcţii şi dreptul său de proprietate, sesizări la care autoritatea pârâtă centrală nu i-a răspuns, iar celelalte părţi au răspuns formal, evaziv şi nu au luat măsurile legale ce se impuneau.
Acţiunea reclamantului s-a înregistrat la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, primită prin declinare de competenţă, conform sentinţei nr. 11/C din 9 ianuarie 2001, a Tribunalului Sibiu.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 55 din 28 martie 2001, a respins acţiunea reclamantului, reţinând că acţiunea este nefondată, pârâţii răspunzând sesizărilor, iar daunele nu se pot acorda, nefiind făcută dovada din partea reclamantului şi nefiind îndeplinite condiţiile art. 16 din Legea nr. 29/1990. S-a reţinut că acţiunea este şi tardiv formulată.
Împotriva sentinţei nr. 55/2001 a declarat recurs reclamantul, care a solicitat să se constate nelegalitatea acesteia, invocând ca motive de casare prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., art. 314 şi 315 din acelaşi cod.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1318 din 5 aprilie 2002, pronunţată în dosarul nr.2 143/2001, a admis recursul, a casat sentinţa nr. 55/2001 şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că reclamantul a depus în termen acţiunea, aceasta având sesizare formulată conform art. 5 alin. (3) din Legea nr. 29/1990, iar autoritatea centrală nerezolvând sesizarea, după cum instanţa trebuia să verifice şi răspunsurile pe care reclamantul pretinde că nu le-a primit de la celelalte părţi, iar cererea de daune a fost formulată în baza art. 11 şi nu art. 16 din Legea nr. 29/1990.
Dosarul a fost înregistrat după casare la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, sub nr. 4136/2002 şi prin sentinţa nr. 182 din 20 noiembrie 2002, instanţa, aducând la îndeplinire, conform art. 315 C. proc. civ., cu referire la administrarea probatoriului, verificările ce se impuneau, a respins acţiunea reclamantului şi a fost obligat la 7.400.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond, sesizată cu rejudecarea, a constatat că reclamantul se referă la sesizările cu nr. 23 din 11 ianuarie 1999, nr. 309/A din 28 martie 2000 şi nr. 553 din 31 martie 2000, la care instituţiile sesizate au răspuns, aşa cum recunoaşte şi reclamantul, cu nr. 192 din 5 februarie 1999; nr. 398/A din 13 aprilie 2000 şi respectiv, nr. 624/A din 29 iunie 2000.
Sesizarea adresată autorităţii centrale, cu nr. 3752 din 21 aprilie 2000, a primit răspuns cu nr. 539/A din 23 mai 2000 şi nr. 1016/A din 16 octombrie 2000, prin Inspecţia pentru Construcţii Sibiu.
Răspunsurile au fost date punctual, nu formal, dar reclamantul este nemulţumit că nu s-a efectuat o expertiză şi verificări la instalaţia de gaz, din oficiu.
Împotriva sentinţei nr. 182 din 20 noiembrie 2002, reclamantul a declarat recurs, criticând hotărârea ca fiind lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 şi că instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat înţelesul acestuia - art. 304 pct. 8, după cum nici nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor sale - art. 304 pct. 6 şi anume, la taxele de timbru.
Recursul este nefondat.
Aşa cum rezultă din acţiunea formulată la 20 octombrie 2000, reclamantul precizează că pârâţii nu au răspuns punctual şi concret la 3 sesizări, înregistrate la nr. 23 din 11 ianuarie 1999; nr. 309A din 28 martie 2000 şi nr. 553 din 31 mai 2000, că răspunsurile nu sunt legale şi clare.
La dosarul nr. 5512/2000 al Tribunalului Sibiu se găsesc răspunsurile instituţiilor sesizate.
Din analiza sesizărilor şi a răspunsurilor, din conţinutul acestora, rezultând că s-a răspuns, în limitele competenţelor instituţiilor respective, la reclamaţiile formulate, s-au trimis atenţionări vecinului reclamantului şi notificări cu termene, după cum pentru soluţionarea aceloraşi aspecte sesizate, pârâţii au transmis sau efectuat lucrări pentru alte instituţii, sesizate a face anchete pentru aceleaşi sesizări.
În sesizări, reclamantul este în acelaşi timp îndrumat cum să procedeze pentru aspectele sesizate care nu intră în competenţa pârâţilor.
Toate aceste comunicări, răspunsuri la sesizări depuse, cu respectarea însă a limitelor competenţelor pârâţilor în care pot acţiona, nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat din partea pârâţilor de a răspunde în termen şi complet către reclamant. Este de reţinut că multe din sesizări au fost pe rolul organelor de cercetare penală sau pe rolul instanţelor.
În aceste condiţii, este evident că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, astfel că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ, este legală.
Pe cale de consecinţă, recursul se va respinge ca nefondat, iar în baza art. 274 şi urm. C. proc. civ., recurentul va fi obligat către intimaţii-pârâţi la suma de 3.000.000 lei, cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.M., împotriva sentinţei civile nr. 182 din 20 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă pe recurentul V.M. să plătească intimaţilor-pârâţi B.I., P.I., T.O. şi M.R., cheltuieli de judecată. în sumă de 3.000.000 lei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3717/2003. Contencios. împotriva deciziei... | ICCJ. Decizia nr. 3720/2003. Contencios. Anulare ordin M.I.... → |
|---|
