CSJ. Decizia nr. 379/2003. Contencios. Recurs anulare acte vamale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 379/2003
Dosar nr. 278/2002
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 ianuarie 2002 la Curtea de Apel Iaşi, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 190/CA/2001, a Curţii de Apel Iaşi, solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului s-a susţinut că unitatea petentă „a încheiat declaraţia vamală de import definitiv la 26 iulie 2000, moment în care nu a cerut regim preferenţial".
Se mai subliniază că petenta, abia la 21 septembrie 2000, a adus de la Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi, certificatul ce atestă că se încadrează în condiţiile Legii nr. 133/1999, iar solicitarea către Vama Suceava o face abia la 25 septembrie 2000, deci ulterior închiderii D.V.I. nr. 6034 din 26 iulie 2000.
Recurenta a considerat că ceea ce se aplică în cauză, este Legea specială nr. 141/1997 şi Ordinul nr. 626/1997, şi nu Legea nr. 72/1996, cum a reţinut instanţa.
Sentinţa nr. 190/2001, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, a mai fost atacată în recurs şi de Ministerul Finanţelor, la 11 ianuarie 2002, susţinându-se că în cauză Ministerul Finanţelor nu a emis nici un act administrativ. Totodată, a precizat că îşi însuşeşte motivele de recurs formulate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.
Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Iaşi a declarat şi ea recurs împotriva sentinţei nr. 190/2001, a Curţii de Apel Iaşi, considerând că de vreme ce petenta, în declaraţia de import nr. 6034 din 26 iulie 2000, depusă la Biroul Vamal Suceava, a solicitat importul în regim definitiv, a unui „sistem de uscare a lemnului, tip OS – 100F", pentru care a plătit taxe vamale şi T.V.A., nu mai putea invoca în septembrie 2000, faptul că putea beneficia de facilităţile prevăzute de Legea nr. 133/1999 ,în sensul de scutire de la plata taxelor vamale şi T.V.A., încadrându-se la categoria întreprinderii mici şi mijlocii.
S-a susţinut că instanţa a reţinut elemente nereale, ca de exemplu, faptul că taxele încasate de la petentă ar fi intrat în contul Direcţiei Vamale Iaşi, deşi acestea au intrat în contul Biroului Vamal Suceava.
Recurenta a mai precizat că actele constatatoare ale statutului de I.M.M., ce au fost emise la data de 21 septembrie 2000 şi 18 decembrie 2000, sunt ulterioare efecturării importului, şi de aici se concluzionează de aceasta, că la data efectuării importului, reclamanta nu se încadra în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiţie reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 190 din 17 decembrie 2001, Curtea de Apel Iaşi a admis acţiunea formulată de SC B.E. SRL Paşcani, în contradictoriu cu Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Iaşi, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Iaşi şi Ministerul Finanţelor Bucureşti.
S-au anulat deciziile nr. 21522 din 28 decembrie 2000, a Direcţiei Regionale Vamale Interjudeţene Iaşi şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Iaşi, nr. 7 din19 martie 2001.
A fost obligată Direcţia Regională Vamală să emită nota de constatare, cu caracter de titlu executor privind plata nedatorată a sumei de 44.862.400 lei, reprezentând taxe vamale şi 434.716.656, lei cu titlu de T.V.A.
Direcţia Vamală Iaşi a fost obligată să restituie suma de 44.862.400 lei, încasată cu titlu de taxă vamală.
Direcţia Vamală Iaşi şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi au fost obligate să plătească în solidar, suma de 11.300.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, societăţii comerciale SC B.E SRL, reprezentând onorariu de avocat, onorariu de expert şi taxă de timbru.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi a fost obligată să restituie suma de 4.795.791 lei, reprezentând taxă de timbru achitată în contestaţie.
Instanţa a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 22 şi 25 din Legea nr. 133/1999 şi art. 6 lit. b) din OUG nr. 17/2000, SC B.E. SRL era îndreptăţită la 26 iulie 2000, la scutirea taxelor vamale şi a T.V.A.-ului, pentru importul în discuţie.
S-a mai reţinut că „împrejurarea că la data importului reclamanta nu a solicitat regim vamal privilegiat", nu este de natură să o decadă din drepturile pe care legea i le conferea, cu atât mai mult, cu cât în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea Finanţelor Publice nr. 72/1996, impozitele şi alte venituri ale statului se stabilesc prin lege.
Mai mult, s-a reţinut că în materia dreptului financiar, voinţa (declaraţia) debitorului nu este producătoare de efecte juridice, faţă de art. 2 din Legea nr. 72/1996.
Instanţa a mai reţinut că recunoaşterea facilităţilor acordate prin Legea nr. 133/1999, nu are în vedere numai ajutarea unor anumite întreprinderi, ci un interes general şi anume, acela de a favoriza dezvoltarea economiei naţionale.
În sentinţa atacată s-a precizat că tocmai în acest considerent al interesului general, în actele normative financiare, s-a prevăzut posibilitatea ca timp de 5 ani să se poată verifica declaraţia debitorului şi să se stabilească obligaţia legală datorată şi că timp de 3 ani de la încheierea anului financiar, în care a luat naştere dreptul la compensare sau la restituire, acestea pot fi achitate de plătitori.
Hotărârea atacată este legală şi temeinică, astfel că recursurile declarate vor fi respinse.
La data de 26 iulie 2000, prin Biroul Vamal Suceava s-a derulat importul întemeiat pe contractele nr. 23 şi nr. 23B, dintre reclamanta-intimată SC B.E. SRL Paşcani şi firma O.S. Italia, pentru aducerea în ţară a unui sistem de uscare OSF 100, în valoare de 220.000 mărci germane.
S-a înregistrat declaraţia vamală prin Biroul Vamal Suceava (nr. 16034), achitându-se cu O.P. nr. 475, taxele vamale de import şi T.V.A. aferent, în valoare de 479.579.056 lei.
Ulterior, intimata-reclamantă, considerând că se încadra în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, a solicitat să i se recunoască dreptul de a beneficia de facilităţile prevăzute de art. 22 şi 25 din Legea nr. 133/1989, respectiv este scutită de plata taxelor vamale şi a T.V.A.-ului.
Este de reţinut că urmare a cererii intimatei-reclamante, la 13 octombrie 2000, organele Direcţiei Vamale Iaşi au recunoscut că reclamanta este îndreptăţită la scutirea de la plata taxelor vamale şi T.V.A. întrucât îndeplinea condiţiile prevăzute de Legea nr. 133/1999.
Întrucât Direcţia Vamală Regională Iaşi a refuzat întocmirea actelor de constatare (nota de corespondenţă nr. 21522 din 28 decembrie 2000), a situaţiei reclamantei, aceasta a fost obligată să formuleze reclamaţia administrativă nr. 13 din 10 ianuarie 2001, la Direcţia Regională Vamală.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi a respins contestaţia, soluţia acestui organ administrativ fiind însuşită şi de Ministerul Finanţelor, prin Decizia nr. 7 din 19 martie 2001, sub acest aspect, în mod corect Ministerul Finanţelor fiind parte în proces, atât la Curtea de Apel Iaşi, cât şi la Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Se constată că în mod corect, corespunzător realităţii şi dispoziţiilor Legii nr. 133/1999, s-a stabilit de instanţă că reclamanta beneficiază de facilitatea scutirii de taxe vamale şi T.V.A., pentru importul în discuţie.
Reclamanta făcând parte din categoria I.M.M.-urilor, beneficiază de scutirile stabilite de lege, atât în interesul unităţii, cât şi în interes general.
Faptul că prin încheierea, în mod eronat, a declaraţiei vamale s-au stabilit anumite taxe, nu înseamnă că societatea nu avea dreptul la facilităţile stabilite de lege, prin completarea greşită a declaraţiei nemodificându-se realitatea obiectivă şi neputându-se considera ca legală, plata nedatorată.
Mai mult, a reţine în continuare ca datorate, sumele plătite nedatorat de reclamantă, înseamnă a se goli de conţinut Legea nr. 133/1999, special creată pentru a se impulsiona activ I.M.M.-urile şi economia naţională.
Menţinerea actelor administrative emise în cauză ar însemna un abuz de drept, astfel încât recursurile declarate vor fi respinse, corect reţinând instanţa de fond, aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990 şi implicit, dispunând anularea actelor administrative contestate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, precum şi de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Iaşi, în numele şi pentru Direcţia Generală a Vămilor, împotriva sentinţei civile nr. 190/CA din 17 decembrie 2001, a Curţii de Apel Iaşi.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 370/2003. Contencios.. Contestaţie în anulare | ICCJ. Decizia nr. 3790/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
