ICCJ. Decizia nr. 3894/2003. Contencios. Anulare interdictie de intrare în România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3894/2003
Dosar nr. 2445/2003
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 11 septembrie 2002, reclamantul D.S., a chemat în judecată Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, solicitând anularea interdicţiei de intrare în România, măsură instituită la data de 3 iulie 2002, pentru perioada 2 iulie 2002– 18 decembrie 2003.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că măsura dispusă de pârâtă este nelegală, întrucât nu sunt aplicabile prevederile art. 72 alin. (2) lit. b) din HG nr. 476/2001, nefiind decisă împotriva sa vreo măsură de returnare în condiţiile Legii nr. 123/2001.
De asemenea, reclamantul a mai arătat că măsura aplicată este şi netemeinică, în raport cu împrejurarea că este implicat în derularea unei investiţii importante în Bucureşti, are calitatea de asociat unic al unei societăţi comerciale şi deţine în calitate de proprietar, 6 apartamente în capitală.
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 8 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că măsura luată de pârâtă, acordarea vizei de ieşire şi instituirea interdicţiei de intrare pe teritoriul României, a fost dispusă în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 123/2001 şi art. 72 alin. (2) lit. b) din HG nr. 476/2001.
Astfel, reclamantul nu a solicitat reglementarea dreptului de şedere în România, locuind ilegal în ţară, în perioada 17 septembrie 2001 – 7 iunie 2002, împrejurare care justifică măsura aplicată, în condiţiile în care procedura returnării nu reprezintă unica situaţie în care se poate dispune interdicţia intrării în România.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul D.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, reclamantul a învederat că instanţa a aplicat greşit legea, întrucât aplicarea sancţiunii interzicerii intrării în ţară este complementară măsurii de returnare, sancţiune care nu s-a dispus în cauză. Măsura este nelegală, în condiţiile în care a fost aplicată pentru depăşirea duratei dreptului de şedere în România, situaţie în care sancţiunea este amenda contravenţională, care a şi fost dispusă şi executată.
Reclamantul a mai arătat şi faptul că termenul pentru care s-a aplicat măsura interdicţiei, de un an şi 6 luni, a fost stabilit arbitrar şi fără respectarea prevederilor art. 72 din HG nr. 476/2001, întrucât depăşeşte durata cu o săptămână, Decizia de interdicţie fiind până la 18 decembrie 2003.
Examinând cauza în raport cu motivele invocate şi având în vedere şi prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat este nefondat, urmând a fi respins ca atare
Astfel, potrivit legii, străinii aflaţi în România pot rămâne pe teritoriul ţării, numai până la data la care încetează dreptul de şedere stabilit prin viză, având posibilitatea de a solicita prelungirea dreptului de şedere temporară.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor, în vigoare la data luării măsurii contestate în cauza de faţă, împotriva străinilor, a căror şedere în România a devenit ilegală, autorităţile competente pot lua măsura îndepărtării de pe teritoriul statului român şi după caz, pot dispune interzicerea intrării în ţară pentru o perioadă determinată.
Astfel cum rezultă din actele dosarului, reclamantul, intrat prima dată în România în anul 1994, a obţinut prelungiri succesive ale dreptului de şedere, fiind de mai multe ori sancţionat contravenţional pentru prezentarea cu întârziere la prelungirea vizei.
La data de 6 august 2001, constatând o şedere ilegală în ţară de 3 luni, organele competente au acordat reclamantului viza de ieşire, valabilă până la 14 august 2001, la acea dată neinstituindu-se interdicţia intrării pe teritoriul României. La revenirea în ţară, la 17 august 2001, reclamantul a obţinut drept de şedere pentru 30 de zile, prezentându-se pentru prelungirea vizei la 7 iunie 2002. În aceste împrejurări, constatându-se o şedere ilegală de circa 9 luni, s-a luat măsura acordării vizei de ieşire, valabilă până la 15 iunie 2002 şi a fost constituit şi consemnul nominal, de a nu se permite intrarea reclamantului în România, pentru o perioadă de un an şi 6 luni, valabil până la 18 decembrie 2003.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că măsura contestată a fost justificată, reclamantul încălcând dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 123/2001, privind regimul străinilor în România.
Susţinerea reclamantului, în sensul că măsura interdicţiei în ţară nu putea fi aplicată decât dacă se dispunea şi returnarea, nu are suport legal, Legea nr. 123/2001 necondiţionând aplicarea simultană a celor două măsuri administrative.
Cât priveşte critica privind nerespectarea dispoziţiilor art. 72 alin. (2) lit. b) din HG nr. 476/2001, cu privire la durata măsurii, şi această susţinere este neîntemeiată, perioadă interdicţiei de intrare în România fiind stabilită în limitele prevăzute de Normele aprobate prin HG, sus-menţionată.
În raport cu cele expuse mai sus, Curtea va respinge ca neîntemeiat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.S., împotriva sentinţei civile nr. 473 din 8 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3892/2003. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3896/2003. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
