CSJ. Decizia nr. 481/2003. Contencios. Recurs refuz acordare acreditare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 481/2003
Dosar nr. 165/2002
Şedinţa publică din 5 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 septembrie 2001, la Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată Inspecţia Muncii din cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, solicitând obligarea acesteia să-i acorde acreditare, în vederea păstrării şi completării carnetelor de muncă, precum şi recunoaşterea legalităţii funcţionării reclamantei, până la eliberarea normelor metodologice de acreditare a societăţilor specializate în domeniul evidenţei muncii.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că în temeiul sentinţei civile nr. 1859/C din 8 mai 1996,a a Judecătoriei Constanţa, care a avut la bază avizul de funcţionare eliberat de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale – Direcţia Generală de Muncă şi Contencios, prestează activitatea de operare şi arhivare a cărţii de muncă.
Mai arată că a formulat cerere la Inspectoratul Teritorial de Muncă al judeţului Constanţa, în vederea acreditării sale, dar acesta a refuzat rezolvarea favorabilă a cererii, cu motivarea că numai Inspecţia Muncii este abilitată să elaboreze metodologia acreditării.
Menţionează că ulterior s-a adresat şi Inspecţiei Muncii, pentru acreditare, dar i s-a răspuns că nu au fost încă elaborate Normele metodologice de aplicare a pct. 15 din Anexa 2 la Ordinul nr. 747/1999, al ministrului muncii şi protecţiei sociale, însă art. 3 din HG nr. 767/1999, prevede că Inspecţia Muncii şi Inspectoratele teritoriale de muncă preiau atribuţiile Camerelor de muncă.
Reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând şi obligarea pârâtei la repararea pagubelor provocate prin refuzul de a-i acorda acreditarea.
Acţiunea a fost respinsă ca nefondată, prin sentinţa civilă nr. 221 din 1 noiembrie 2001, instanţa reţinând că în prezent nu există un act normativ care să prevadă condiţiile ce urmează să fie îndeplinite de către solicitanţi, în vederea acreditării şi nu poate fi obligată pârâta la acordarea acreditării, fără existenţa bazei normative la care fac referire Legea nr. 130/1999 şi HG nr. 767/1999.
Reţine şi că prin HG nr. 767/1999, s-a prevăzut ca procedura de acreditare să se stabilească printr-un act normativ subsecvent, act ce nu a fost adoptat, astfel că în lipsa procedurii de acreditare nu se poate stabili cu anticipaţie, dacă o anumită societate va îndeplini condiţiile care nu sunt încă instituite.
Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei, susţinând că motivarea hotărârii este contradictorie, prin aceea că instanţa îşi neagă competenţa în soluţionarea pricinii, pentru că n-ar exista un act normativ de consacrare a procedurii acreditării, dar respinge acţiunea, ca nefondată.
Menţionează că prin art. 3 pct. B lit. m) din HG nr. 767/1999, Inspecţia Muncii şi Inspectoratele teritoriale stabilesc procedura de acreditare a societăţiilor comerciale cu obiect de activitate în domeniul evidenţei muncii şi în temeiul art. 3 alin. (2) din hotărâre, atribuţiile acestora pot fi detaliate prin regulamentul propriu de organizare şi funcţionare, aprobat prin ordin al ministrului muncii, astfel că ele puteau institui prin regulamentele respective, şi procedura de acreditare, ţinându-se cont că au fost înfiinţate în anul 1999.
Recursul este nefondat.
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 130/1990, la solicitarea unor angajaţi care au posibilitatea de a păstra şi completa carnetele de muncă, actualele Inspectorate teritoriale de muncă pot aproba ca aceste opraţiuni să fie efectuate de către aceştia sau de către societăţi comerciale specializate, acreditate în condiţiile legii.
Prin art. 3 alin. (1) pct. B lit. m) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Muncii, aprobată prin HG nr. 767/1999, s-a prevăzut că Inspecţia Muncii stabileşte procedura de acreditare a societăţilor comerciale cu obiect de activitate în domeniul evidenţei muncii.
Dar, în alin. (2) din acelaşi articol se arată că atribuţiile prevăzute la alin. (1) (printre care şi cea menţionată mai sus), pot fi detaliate prin Regulamentul de organizare propriu, aprobat prin ordin al ministrului muncii şi protecţiei sociale, la propunerea inspectorului general de stat.
Cum până în prezent nu s-a stabilit încă procedura de acreditare a societăţilor comerciale care au ca obiect de activitate, evidenţa muncii (cum este şi cazul recurentei), nu se putea acorda acreditarea, tocmai în considerarea faptului că nu se cunosc încă ce condiţii trebuie îndeplinite de către solicitanţi, în vederea acreditării.
Ca atare, se constată că în prezent neexistând o procedură de acreditare a unor astfel de societăţi comerciale, instanţa de fond nu putea obliga pârâta să acorde recurentei, acreditarea pentru a putea desfăşura legal activitatea în domeniul evidenţei muncii.
Astfel fiind, reţinând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, se va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 29/1990 şi art. 299 şi urm. C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC V. SRL Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 221/CA din 1 noiembrie 2001, a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 480/2003. Contencios. Anulare H.G. si... | CSJ. Decizia nr. 482/2003. Contencios.. Contestaţie în anulare → |
|---|
