CSJ. Decizia nr. 610/2003. Contencios. Anulare ordin MEC. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 610/2003
Dosar nr. 1603/2002
Şedinţa publică din 13 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 12 februarie 2001, P.S. a solicitat Tribunalului Bucureşti, anularea Ordinului nr. 3955 din 6 iunie 2001, prin care Ministerul Educaţiei Naţionale (în prezent Ministerul Educaţiei şi Cercetării) a dispus încetarea activităţiii sale de consilier categoria A, clasa I, gradaţia 1, conform art. 130 alin. (1) C. muncii şi trecerea la catedră pe postul didactic rezervat, începând cu data de 29 mai 2001.
A mai solicitat, totodată, reintegrarea în funcţia deţinută în cadrul ministerului şi plata drepturilor salariale cuvenite.
Instanţa sesizată, prin sentinţa civilă nr. 340/F din 18 octombrie 2001, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de autoritatea administraţiei publice pârâte şi în consecinţă, şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi prevederilor Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici.
Această instanţă, soluţionând cauza prin sentinţa nr. 400 din 11 aprilie 2002, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că neprezentarea reclamantului la examenul organizat la 14 martie 2001, justifică nepreluarea sa de la fostul minister, la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, conform art. 17 din HG nr. 23/2001, precum şi emiterea ordinului de încetare a activităţii.
Împotriva acestei soluţii, reclamantul a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, prin motivele de casare formulate, recurentul susţine că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece HG nr. 23/2000, evocată în sentinţă, nu este aplicabilă în cauză, ilegalitatea ei fiind evidentă în raport cu art. 4 din Legea nr. 188/1999, care consacră principiul stabilităţii în funcţie a funcţionarilor publici.
Că, organizarea concursului s-a făcut peste termenul limită fixat prin art. 17 alin. (1) din HG nr. 23/2001, deşi, după expirarea acestui termen, personalul din fostul Minister al Educaţiei Naţionale trebuia preluat în totalitate de noul minister, fiindcă prin trecerea timpului s-a confirmat că este în continuare necesar şi corespunzător profesional.
În legătură cu acest concurs se mai susţine că a fost îintrerupt după examinarea candidaţilor şi reprogramat în mod nejustificat, scopul urmărit fiind înlăturarea reclamantului din funcţia deţinută în minister, din motive politice, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 4 lit. a), b) şi d) din Legea nr. 188/1999.
Printr-un alt motiv de recurs, se arată că respingerea cererii de amânare a judecăţii, în vederea audierii martorului ce nu s-a putut prezenta la instanţă din motive medicale, contravine art. 129 alin. (5) C. proc. civ., reclamantul-recurent fiind grav dezavantajat. Aceasta, deoarece martorul în discuţie era singurul în măsură să ofere relaţii pertinente cu privire la faptele ce urmau a fi dovedite.
În sfârşit, prin ultimul motiv de recurs, se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, nelegalitate rezultând din încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.
În acest sens se arată că instanţa de fond, menţinând ordinul administrativ contestat, a dat eficienţa acestuia, deşi el conţine măsuri ce produc efecte juridice, începând cu dată anterioară datei la care a fost emis şi comunicat persoanei interesate.
Recursul este întemeiat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Într-adevăr, reclamantul, precizându-şi acţiunea la data de 31 ianuarie 2002, a invocat nelegalitatea HG nr. 23/2001, susţinând că aceasta încalcă Legea nr. 188/1999 şi ca atare, organizarea, în temeiul ei, a unui examen pentru salariaţii care aveau deja statutul de funcţionar public, este nelegală.
Instanţa de fond susţine argumentul că hotărârea de guvern menţionată „nu formează obiectul prezentei cauze", ceea ce este greşit.
Controlul jurisdicţional al actelor administrative şi faptelor asimilate lor, se realizează pe cale directă, dar şi pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate.
Această excepţie constituie un mijloc de apărare prin care cel ameninţat într-un proces să i se aplice un act administrativ ilegal, se apără, invocând acest viciu şi cere să nu fie luat în consideraţie la soluţionarea speţei.
Spre deosebire de acţiunea directă în contencios administrativ, îndreptată împotriva actului administrativ considerat nelegal, excepţia de ilegalitate nu este supusă vreunor termene şi nici unor condiţii speciale de valorificare.
Instanţa judecătorească legal învestită cu soluţionarea litigiului, trebuie să se pronunţe asupra acestui mijloc de apărare şi să consemneze în considerentele hotărârii pronunţate, motivele pentru care apreciază că actul administrativ atacat pe cale incidenţială este legal sau, dimpotrivă, ilegal, urmând să fie primit ori înlăturat din soluţia procesului.
Cum în cauză instanţa de fond nu a procedat în modul arătat, hotărârea pe care a pronunţat-o este casabilă, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Din probele dosarului rezultă că la termenul din 21 februarie 2002, instanţa a încuviinţat proba testimonială, solicitată de reclamant, pentru a dovedi împrejurările în care, după examinarea candidaţiilor, a fost suspendat concursul (examen) din 6 martie 2001.
La termenul următor, unul dintre cei doi martori încuviinţaţi de instanţă nu s-a putut prezenta din motive medicale şi, deşi partea a stăruit în ascultarea acestuia, instanţa a luat act de imposibilitatea propunerii unui înlocuitor care să cunoască faptele ce urmau a fi dovedite şi a declarat închisă cercetarea judecătorească.
În acest fel, aflarea adevărului în cauză a fost stingherită, iar dreptul la apărare al reclamantului, afectat.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Or, în speţa dedusă judecăţii, martorul pe care instanţa nu l-a mai audiat, deşi anterior încuviinţase ascultarea sa, era în măsură să furnizeze relaţii cu privire la examenul la care recurentul-reclamant a participat la 6 martie 2001 şi care nu a mai fost finalizat, din motive neimputabile lui.
Faţă de cele prezentate, urmează a se admite recursul, a fi casată sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei la aceiaşi instanţă, pentru rejudecare.
Instanţa de trimitere va examina şi celelalte critici formulate prin motivele de casare depuse la dosar, a căror cercetare, în această fază procesuală, devine inutilă în raport cu soluţia dată recurentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P.S., împotriva sentinţei civile nr. 400 din 11 aprilie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată, cu trimitere spre rejudecare, la aceiaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 609/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 613/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
