ICCJ. Decizia nr. 1240/2004. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV

Decizia nr. 1240/2004

Dosar nr. 636/2003

Şedinţa publică din 26 martie 2004

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 27 din 28 februarie 2002, Colegiul jurisdicţional al municipiului Bucureşti al Curţii de Conturi a admis în parte sesizarea nr. 14233/24D/2001, a Procurorului general financiar şi a obligat în solidar, pe pârâţii S.A., E.I., Ş.H. şi G.A., la despăgubiri civile către R.A. A.P.P.S. Bucureşti, în sumă de 21.000.000 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente diferenţei de impozit pe profit în sumă de 139.823.800 lei.

Hotărând astfel, colegiul jurisdicţional a reţinut că producerea prejudiciului reprezentând majorări de întârziere aferente diferenţei de impozit pe profit, a fost determinată de înscrierea în cheltuielile sucursalei Snagov, a cheltuielilor de funcţionare a unor imobile ieşite din patrimoniul R.A. A.P.P.S., din culpa pârâţilor care, având funcţii de conducere, nu au luat măsuri de recuperare a acestor cheltuieli de la actualii deţinători şi au acordat „bun de plată" pe facturile respective.

Recursurile jurisdicţionale declarate împotriva acestei sentinţe de E.I. şi Ş.H. au fost respinse prin Decizia nr. 499 din 4 octombrie 2002, pronunţată de secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs jurisdicţional şi în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată, au declarat recurs pârâţii E.I. şi Ş.H., solicitând casarea hotărârii, ca nelegală şi netemeinică.

Recurentul E.I. a susţinut că instanţa de recurs jurisdicţional a menţinut nelegal obligaţia sa de plată, deşi Procurorul financiar şi reprezentantul R.A. A.P.P.S. au pus concluzii de respingere a actului de sesizare. De asemenea, recurentul a arătat că a fost greşit reţinută vinovăţia sa, pentru că nu avea responsabilitatea încheierii contractelor cu beneficiarii de utilităţi şi că această obligaţie revenea directorului comercial.

Recurentul Ş.H. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a reţinut greşit în sarcina sa, atribuţii privind urmărirea şi recuperarea debitelor înregistrate la vilele retrocedate şi s-a pronunţat, fără a lua în calcul toate actele şi faptele care erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii. Recurentul a arătat că derularea contractelor de prestări servicii era în sarcina compartimentului comercial şi a fost nelegal obligat să răspundă pentru cheltuieli pe anul 2000, deşi de la data de 1 martie 2000, a fost eliberat din funcţia de director tehnic al sucursalei Snagov.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea va respinge ca nefondat, recursul declarat de E.I., pentru următoarele considerente:

Recurentul E.I. a îndeplinit funcţia de director coordonator al sucursalei Snagov din cadrul R.A. A.P.P.S., în perioada 5 septembrie – 31 decembrie 2000 şi în această calitate nu şi-a exercitat atribuţiile de control asupra activităţii economice, în sensul de a se lua măsuri pentru încheierea cu beneficiarii utilităţilor, a unor contracte pentru recuperarea cheltuielilor, suportate fără temei legal din patrimoniul sucursalei.

Susţinerea recurentului E.I. privind responsabilitatea directorului comercial pentru efectuarea acestor plăţi nelegale, este infirmată de înscrisurile depuse la dosar, dar şi de propriile apărări formulate cu ocazia judecăţii pe fond a cauzei.

În întâmpinarea depusă la 6 septembrie 2001, recurentul a susţinut că răspunderea pentru prejudiciul cauzat aparţine directorului economic. De asemenea, recurentul a susţinut neîntemeiat, că prin funcţia de director coordonator, nu avea competenţă să verifice şi să controleze activitatea directorilor compartimentelor de specialitate, care se aflau în subordinea sa.

Împrejurarea invocată în recurs, că intimata R.A. A.P.P.S. a pus concluzii de respingere a actului de sesizare faţă de recurentul E.I., este lipsită de relevanţă în cauză, pentru că înregistrarea pe cheltuieli excepţionale a majorărilor de întârziere, aprobată prin hotărârea nr. 5 din 8 mai 2001, a Consiliului de administraţie, produce efecte numai în privinţa evidenţei contabile şi a executării silite, nu şi faţă de răspunderea civilă a persoanelor vinovate de producerea prejudiciului, aşa după cum s-a precizat şi în întâmpinarea depusă în recurs, de unitatea prejudiciată.

În consecinţă, nefiind motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat, recursul declarat de E.I.

Recurentul Ş.H. nu a achitat taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar datorate conform art. 3 lit. m) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată şi completată prin HG nr. 1278/2002 şi art. 3 din Legea nr. 123/1997, deşi i s-a comunicat de către instanţă, cuantumul sumelor datorate cu acest titlu.

Constatând că recurentul Ş.H. nu a îndeplinit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, Curtea va aplica dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din OG nr. 32/1995, aprobată prin Legea nr. 123/1997 şi va dispune anularea recursului, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de E.I. împotriva deciziei nr. 499 din 4 octombrie 2002, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de Ş.H. împotriva aceleiaşi decizii, ca netimbrat.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2004.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1240/2004. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs