ICCJ. Decizia nr. 1502/2004. Contencios. Anulare decizie D.G.F.P. Bucuresti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.1502/2004
Dosar nr. 4075/2003
Şedinţa publică din 20 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 iunie 2002, reclamanta I.E. a solicitat anularea deciziei nr. 216/2002, a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, prin care s-a respins ca inadmisibilă, contestaţia sa la taxa judiciară de timbru, stabilită în dosarul nr. 2593/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că, deşi prin sentinţa nr. 10/F/2002, definitivă, a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a dispus soluţionarea pe fond a contestaţiei sale admisă de instanţă şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti i-a comunicat personal că va proceda la soluţionarea pe fond a contestaţiei sale, totuşi aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea nelegală, în opinia sa, că fiind intimată în recurs şi nefiind obligată la plata taxei de timbru, nu are calitatea de a contesta.
Aceasta, în condiţiile în care fondul litigiului este o acţiune în revendicare imobiliară, cu o valoare de peste un miliard lei, iar taxa de timbru a fost fixată greşit, doar la 30.000 lei, iar nu la valoarea imobilului revendicat.
Totodată, reclamanta a arătat că interpretarea corectă a alin. (3) al art. 20 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/1999, este în sensul că persoanele interesate a contesta modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, sunt toate părţile din proces, nefăcându-se distincţie între reclamantul plătitor din proces şi celelalte părţi.
Reclamanta a mai invocat şi neconstituţionalitatea „luării nelegale, fără temei, a dreptului la contestaţie al tuturor părţilor din proces, cu atât mai mult ,cu cât dreptul la apărare cuprinde şi dreptul la o apărare, cu excepţii şi argumente asupra taxei legale de timbru pe care să o plătească partea adversă".
Prin încheierea din 10 octombrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a scos cauza de pe rol şi a trimis-o la secţia a VIII-a litigii de muncă şi contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3122 din 5 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, a respins cererea reclamantei, reţinând, în esenţă, că reclamanta, în calitate de intimată-pârâtă, în dosarul în care s-a fixat cuantumul taxei de timbru contestate, nu poate contesta dispoziţiile instanţei, cu privire la acest aspect, câtă vreme în sarcina sa nu s-a stabilit obligaţia de plată a unei asemenea taxe, putând invoca doar excepţia insuficientei timbrări, în situaţia în care consideră că taxa stabilită în sarcina părţii adverse este greşit fixată.
Totodată, s-a reţinut că susţinerea reclamantei, în sensul că pârâta a refuzat soluţionarea în fond a contestaţiei, deşi era obligată la acest lucru de către instanţa de judecată, este nefondată.
Aceasta, pe de o parte, întrucât soluţionând prima dată contestaţia, pârâta a respins-o ca tardiv formulată, iar instanţa a apreciat dimpotrivă, că respectiva contestaţie a fost formulată în termen. În această situaţie, instanţa de judecată nu avea altă posibilitate decât să anuleze Decizia pârâtei şi să o oblige să soluţioneze contestaţia. Expresia „în fond", folosită de instanţă, nu trebuie interpretată mecanic, în sensul că pârâta era obligată să soluţioneze cauza în fondul său, indiferent de îndeplinirea sau nu a condiţiilor de admisibilitate. Aceasta, deoarece la vremea respectivă instanţa de judecată era învestită doar cu aspectele privind respectarea de către reclamantă, a termenului de formulare a contestaţiei, fără a putea extinde judecata asupra altor aspecte, privind calitatea procesuală sau admisibilitatea.
Pe de altă parte, pârâta, învestită a doua oară cu judecarea contestaţiei, nu putea soluţiona cauza, fără a ţine seama de existenţa unor fine de neprimire, deoarece ar fi însemnat să încalce legea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal, reclamanta I.E., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă susţine în primul rând că sentinţa atacată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă.
Printr-un alt motiv de recurs se susţine că deşi la instanţa de fond şi de apel, taxa judiciară de timbru a fost stabilită la valoarea bunului revendicat, fiind astfel, plătită de reclamantă, totuşi, instanţa de recurs, respectiv Curtea de Apel Bucureşti nu a stabilit-o corect, situaţie care nu a fost avută în vedere, atunci când s-a pronunţat sentinţa nr. 3122/2003.
În plus, arată recurenta, Direcţia Generală a Finanţelor Publice, obligată prin sentinţa nr. 10/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ, să soluţioneze pe fond contestaţia sa, cu privire la taxa de timbru, nu a atacat-o cu recurs, acceptând-o, fără să ceară reformarea acesteia, situaţie care, de asemenea, nu a fost avută în vedere, de instanţa de fond.
Printr-un alt motiv de recurs se susţine că instanţa de conflicte şi litigii de muncă a omis să arate că reclamanta a invocat autoritatea de lucru judecat intervenită prin sentinţa civilă nr. 10/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ, între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate şi acelaşi obiect şi cauză.
Recurenta-reclamantă mai invocă, pe de o parte, că sentinţa atacată este lipsită de temei.
Pe de altă parte, se susţine că interpretarea dată de instanţă, în mod implicit, art. 3 din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997 şi art. 29 din norme (pe care se sprijină Decizia nr. 216/2002 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice), este greşită, acestea neinterzicând dreptul părţilor din proces să formuleze contestaţia asupra taxei judiciare de timbru.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză, precum şi cu toate dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art.3041 C. proc. civ., se constată că recursul este fondat, în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Cu privire la motivul de recurs referitor la competenţa instanţei de fond, se poate constata că acesta nu poate fi primit în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel, fără a se distinge, deci, între secţiile tribunalului.
Ceea ce nu înseamnă, însă, că au fost abrogate dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 29/1990, potrivit cărora pentru soluţionarea litigiilor prevăzute de această lege, se înfiinţează la Curtea Supremă de Justiţie, la tribunalele judeţene şi al municipiului Bucureşti, secţii de contencios administrativ, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993, acest text fiind aplicabil şi curţilor de apel.
În plus, prin art. 126 alin. (5) din Constituţia României, revizuită, este prevăzută posibilitatea ca prin lege organică să se înfiinţeze instanţe specializate, Legea contenciosului administrativ fiind un astfel de act normativ, conform art. 72 lit. j) din Constituţia din 1991 şi art. 73 lit. c) din Constituţia revizuită.
Cu privire la celelalte motive de recurs, se reţine că într-adevăr, instanţa de fond a omis să pună în discuţia părţilor şi să se pronunţe pe excepţia invocată şi întemeiată pe art. 1200 – 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. şi nu a analizat Decizia nr. 216/2002, şi din perspectiva dispoziţiilor art. 7 şi 9 din OUG nr. 13/2001, care se coroborează cu cele ale art. 29 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.146/1997 şi a celor constituţionale, invocate de recurenta-reclamantă, respectiv ale art. 1, 4, 21, 24 şi 49 din Constituţia din 1991, în vigoare la data respectivă.
Prin urmare, constatându-se că aproape toate criticile formulate sunt fondate, se va admite recursul, se va casa sentinţa atacată şi se va trimite cauza, spre soluţionare, Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de I.E. împotriva sentinţei civile nr. 3122 din 5 septembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre soluţionare, la Tribunalul Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1499/2004. Contencios. împotriva deciziei... | ICCJ. Decizia nr. 1507/2004. Contencios. Anulare acte vamale.... → |
|---|
