ICCJ. Decizia nr. 1918/2004. Contencios. Anulare viza de iesire din România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1918/2004
Dosar nr. 2845/2002
Şedinţa publică din 13 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa atacată cu recurs, sentinţa civilă nr. 810 pronunţată la data de 12 septembrie 2002 în dosarul nr. 993/2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, judecând cauza reţinută după casarea sentinţei civile nr. 41/F/2001, dată de secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamantul cetăţean chinez Z.Y., în contradictoriu în Ministerul de Interne – Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei ,pentru anularea vizei de ieşire din ţară, acordată pe data de 4 aprilie 2001.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că actul administrativ atacat este legal şi temeinic, reclamantul nefăcând dovada că are mijloacele de întreţinere, prevăzute de lege, pentru şederea în România, organul competent putând, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) şi art. 11 lit. c) din Legea nr. 123/2001, să refuze viza de şedere.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs, reclamantul, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică aplicând greşit legea, neexercitându-şi rolul activ şi încălcându-i dreptul la apărare.
Recursul este nefondat.
Primul motiv de recurs, prin care recurentul susţine că instanţa de fond a aplicat greşit legea, aplicând prevederile Normelor metodologice aprobate prin HG nr. 476/2001, pentru o perioadă anterioară publicării lor în Monitorul Oficial al României, rezultă că este nefondat.
Este necontestat că viza de ieşire i-a fost acordată recurentului-reclamant, de către autoritatea competentă, pentru data de 4 aprilie 2001, în condiţiile prevederilor art. 18 alin. (2) şi art. 11 lit. c) din Legea nr. 123/2001, privind regimul străinilor în România, în vigoare la data respectivă.
Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat, prevederile art. 129 C. proc. civ. şi obligaţia de a avea un rol activ, necerând instanţei să ia în considerare actele invocate de recurentul-reclamant, din moment ce acestea, bilanţul firmei la sfârşitul anului 2001 şi bilanţul la sfârşitul semestrului II 2002, erau ulterioare emiterii actului administrativ atacat.
Nici al treilea motiv de recurs nu este fondat, dreptul său la apărare nefiind încălcat.
Este adevărat că la termenul din data de 5 septembrie 2001, cauza a fost dezbătută în lipsa recurentului-reclamant, dar această situaţie îi este imputabilă acestuia, din moment ce avusese termenul în cunoştinţă, iar la termenul precedent - 13 iunie 2002, însoţit de traducător, ceruse amânarea cauzei şi pentru a avea posibilitatea să-şi angajeze avocat, a solicitat acordarea unui termen mai îndepărtat.
În concluzie, motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate, astfel că recursul va fi respins ca atare.
De altfel, aşa cum rezultă din actul depus de reprezentantul ministerului pârât, la data de 19 ianuarie 2004, recurentul reclamant a părăsit teritoriul României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Z.Y., cetăţean chinez, împotriva sentinţei civile nr. 810 din 12 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1898/2004. Contencios. Refuz răspuns adresă.... | ICCJ. Decizia nr. 1920/2004. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
