ICCJ. Decizia nr. 2007/2004. Contencios. Anulare parţială Hotărâre Guvern. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2007/2004
Dosar nr. 2546/2003
Şedinţa publică din 19 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 467/2003, Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea în contencios administrativ introdusă de reclamanta C. Săcălăşeni, prin mandatar F. Maramureş, împotriva pârâtului Guvernul României şi pe cale de consecinţă, a dispus anularea HG nr. 934/2002, în ce priveşte imobilele aflate în administrarea reclamantei şi trecute în domeniul public al statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, reclamanta este proprietară extrafunciară asupra acestor imobile şi drept consecinţă, nefiind vorba de nici unul din bunurile enumerate la pct. 3 din lista anexă la Legea nr. 213/1998, nu puteau fi incluse prin hotărâre de Guvern, în categoria bunurilor de interes public al statului.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru următoarele motive:
În mod greşit a fost reţinută calitatea procesuală activă a reclamantei, deoarece aceasta nefiind proprietară asupra imobilelor în litigiu, nu poate face dovada vătămării sale într-un drept, pentru simplul motiv că nu are acel drept.
În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, acţiunea trebuia să fie respinsă.
Nici faptul ridicării acelor construcţii, de către reclamantă, nu poate fi reţinut, ca o dovadă a dreptului de proprietate, fiind cel mult un constructor de bună-credinţă.
Aceeaşi sentinţă a mai fost criticată, şi pentru faptul de a fi ignorat împrejurările care confirmă legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, cum ar fi: întocmirea inventarului bunurilor publice de către o comisie special constituită şi aprobarea acestuia de către organele administrative, după o riguroasă verificare; respectarea prevederilor constituţionale şi apoi, aprobarea de către guvern.
În aceste împrejurări, recurenta consideră că nu s-a greşit nici din punct de vedere al tehnicii legislative şi nici din punct de vedere al includerii bunurilor, în categoria celor de interes public.
De altfel, legat de această critică, se invocă în recursul pârâtului, şi greşita neacceptare a cererii de introducere în cauză a Ministerului Administraţiei Publice care, în calitate de organ emitent al actului juridic contestat, era cel mai în măsură a răspunde şi a-i apăra legalitatea.
Examinând recursul pârâtului, prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat.
Astfel, în ce priveşte dreptul propriu al reclamantei asupra imobilelor în litigiu, în mod corect s-a reţinut de către instanţa fondului, că ele formează proprietatea extratabulară a acesteia.
Fiind dovedit şi necontestat faptul construirii clădirilor de către reclamantă, anterior anului 1990 şi folosite exclusiv de către aceasta, nu se poate reţine că aceste imobile nu aparţin reclamantei.
Este adevărat că potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului se presupune că este şi proprietarul construcţiilor ridicate pe acel teren, dar numai până la proba contrară. Cum în speţă, s-a făcut dovada faptul că nu proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei, dimpotrivă, ele au fost ridicate şi apoi incluse în categoria fondurilor fixe ale cooperaţiei de consum, în baza Legii nr. 9/1972, rezultă că în mod corect s-a reţinut de către instanţa fondului, atât încălcarea unui drept propriu al reclamantei, cât şi producerea vătămării prin această încălcare.
Separat de aceste aspecte, trebuie observat că indiferent de natura dreptului invocat asupra bunurilor în litigiu, adică dreptul de proprietate extrafunciară, recunoscut de către Legea nr. 115/1938 sau dreptul pretins în temeiul art. 492 şi urm. C. civ., reclamanta poate pretinde un drept al său propriu asupra acestor bunuri.
Faptul că poate pretinde acest drept, este suficient pentru a putea promova o acţiune fondată pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990. Coroborând acest aspect, cu faptul că aceleaşi bunuri nu au fost dobândite în nici unul din modurile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 213/1998 şi nici nu sunt, prin natura lor, de interes public, rezultă pentru un motiv în plus că, hotărârea instanţei de fond este legală, atunci când reţine calitatea procesuală a reclamantei.
Respectarea tehnicii legislative de către organele administraţiei locale de stat şi controlul acestor acte, prin avizele date în prealabil emiterii hotărârii de Guvern, nu constituie garanţia suficientă a legalităţii actului administrativ contestat, aşa după cum susţine recurenta. A accepta acest raţionament, ar avea drept consecinţă înlăturarea posibilităţii de control a actelor juridice, de către instanţele de judecată.
Nu se poate reţine nici critica referitoare la neintroducerea în cauză a Ministerului Administraţiei Publice şi organelor locale ale administraţiei de stat, deoarece actele pregătitoare întocmite de aceste organisme (inventarul şi centralizatorul) nu au constituit decât documentaţii necesare emiterii actului final care este hotărârea de Guvern, singura producătoare de efecte juridice.
Pe de altă parte, respectarea principiului disponibilităţii invocat de către instanţa de fond, constituie şi el un argument în favoarea temeiniciei soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată a altor persoane.
În consecinţă, nefiind îndeplinit nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmează a fi menţinută hotărârea instanţei de fond, ca legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 467 din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2005/2004. Contencios. Anulare parţială... | ICCJ. Decizia nr. 2009/2004. Contencios → |
|---|
