ICCJ. Decizia nr. 2045/2004. Contencios. împotriva hotărârii Consiliului de Administraţie al B.N.R. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2045/2004
Dosar nr. 2751/2000
Şedinţa publică din 20 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României din 7 iulie 2000 a fost admisă în parte, contestaţia formulată de B.G., membru al Consiliului de Administraţie al C.E.C., precum şi de alţi administratori ai C.E.C. SA, împotriva Ordinului nr. 34 din 2 iunie 2000, emis de Viceguvernatorul Băncii Naţionale a României.
Ca urmare, prin Ordinul nr. 351 din 19 iulie 2000, emis de Guvernatorul Băncii Naţionale a României, s-a aplicat unor membri ai Consiliului de Administraţie al C.E.C., printre care şi recurentului B.G., pentru fapte care intră sub incidenţa prevederilor art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea bancară nr. 58/1998, amenda reprezentând un salariu mediu/bancă din luna februarie 2000, reprezentând 3.713.083 lei, în conformitate cu prevederile art. 69 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 58/1998.
Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României, apreciind că există niveluri diferite de responsabilitate ale foştilor administratori ai C.E.C. SA, numiţi de Ministerul Finanţelor Publice, faţă de conducătorii executivi ai băncii C.E.C. SA (preşedinte şi vicepreşedinţi), în şedinţa din 7 iulie 2000, a hotărât diminuarea sancţiunii amendă, de la 6 salarii (aplicată prin Ordinul nr. 34/2000 al Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României), la nivelul unui salariu mediu/ bancă din luna februarie 2000, în cazul membrilor Consiliului de Administraţie al C.E.C. SA, numiţi de Ministerul Finanţelor Publice, inclusiv pentru B.G., hotărâre în urma căreia a fost emis Ordinul nr. 351/2000 al Guvernatorului Băncii Naţionale a României.
B.G. a contestat aceste acte, în temeiul prevederilor art. 83 alin. (2) din Legea nr. 58/1998.
În motivarea recursului, acesta a arătat că Hotărârea din 7 iulie 2000 nu i-a fost comunicată şi din conţinutul Ordinului nr. 351/2000 a tras concluzia că i-a fost admisă în parte, contestaţia pe care a formulat-o împotriva Ordinului nr. 34/2000 al Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României, contestaţie în care arătat că nu i-au fost comunicate procesele-verbale în baza cărora a fost emis Ordinul nr. 34/2000 şi în care s-au consemnat abaterile care au determinat sancţionarea sa.
Recurentul a precizat că ordinele respective nu sunt motivate.
S-a mai arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii prevăzută de art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998: efectuarea unor plasamente cu grad ridicat de risc, în unităţi de fond F.N.I. şi F.N.A., determinând periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii, prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredinţate.
Recurentul a susţinut că plasamentele, începând cu data de 1 aprilie 1999, au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 66/1996 şi în Statutul aprobat prin HG nr. 888/1996, autorizaţia de funcţionare a C.E.C. fiind emisă de Banca Naţională a României, ulterior, în luna septembrie 1999.
În cuprinsul cererii, petentul a arătat pe larg prevederile legale aplicabile, modul de lucru şi modul de desfăşurare a activităţii Consiliului de Administraţie al C.E.C., apreciind că nu este în culpă.
Verificând cauza, în baza probelor administrate şi având în vedere susţinerile părţilor, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul, împreună cu alţi şase membri ai Consiliului de Administraţie al C.E.C., numiţi de Ministerul Finanţelor Publice, a fost sancţionat datorită aprobării date pentru efectuarea plasamentului cu grad ridicat de risc, periclitând credibilitatea şi viabilitatea băncii, prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredinţate, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998. Decizia de sancţionare a fost luată pe baza constatărilor consemnate în procesele-verbale nr. 12857 din 25 aprilie 2000 şi nr. 16067 din 19 mai 2000, încheiate în urma acţiunilor de supraveghere efectuate de organele Băncii Naţionale a României, la sediul C.E.C. SA în perioadele 17 ianuarie – 31 martie 2000 şi 15 – 16 mai 2000, prin Ordinul nr. 34 din 2 iunie 2000 al Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României. Prin scrisoarea de înaintare a ordinului s-a solicitat C.E.C., ca să transmită fiecărui administrator sancţionat, o copie a acestui ordin.
Se constată că actele contestate sunt motivate, iar fapta pentru care recurentul a fost sancţionat, este menţionată atât în Ordinul nr. 34/2000 al Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României, cât şi în Ordinul nr. 351/2000 al Guvernatorului Băncii Naţionale a României, precizându-se că s-a încălcat legea bancară, respectiv art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998.
Cât priveşte procesele-verbale pe baza cărora au fost sancţionaţi foştii administratori, petentul putea să cunoască conţinutul lor, verificând faptele consemnate de organul de control, în virtutea calităţii sale de membru al Consiliului de Administraţie al C.E.C.
Referitor la fondul cauzei, Curtea reţine că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 66/1996, republicată, lege care nu prevede posibilitatea efectuării unor astfel de plasamente.
Aprobarea plasamentelor C.E.C., la F.N.I. şi F.N.A. a avut loc la datele de 1 aprilie 1999 şi 9 august 1999, când era în vigoare Legea nr. 66/1996 (M. Of. nr. 28/26.01.1999). Art. 2 din această lege nu prevede posibilitatea pentru C.E.C., de a efectua astfel de activităţi.
Invocarea de către recurent a dispoziţiilor Statutului C.E.C. aprobat prin HG nr. 888/1996, nu poate fi primită, deoarece statutul a fost emis în baza Legii nr. 66/1996, în forma pe care legea a avut-o înaintea republicării sale în luna ianuarie 1999. Conform art. 11 din Legea nr. 66/1996, republicată la 26 ianuarie 1999, modul de organizare şi funcţionare al C.E.C. se stabileşte prin Statutul propriu elaborat de Consiliul de Administraţie şi aprobat de Guvern. Asteriscul din dreptul acestui text legal, care trimite la o notă de subsol referitoare la vechiul Statut C.E.C., nu demonstrează viabilitatea HG nr. 888/1996, aşa cum susţine recurentul, hotărârea de guvern – act administrativ, nu poate să fie în contradicţie cu legea în baza căreia a fost emisă. În caz contrar, ar însemna că actul administrativ încalcă legea, motiv pentru care nu poate să fie luat în considerare.
Consiliul de Administraţie al C.E.C., din care făcea parte şi recurentul, avea datoria, conform art. 11 din Legea nr. 66/1996, republicată la 26 ianuarie 1999, să elaboreze un nou statut, pe care să-l supună aprobării Guvernului, ceea ce nu a făcut.
Invocarea emiterii de către Banca Naţională a României, în luna septembrie 1999, a autorizaţiei, nu exonerează de răspundere, C.E.C. şi implicit, nici pe administratorii săi, în ceea ce priveşte îndeplinirea unor activităţi care nu sunt prevăzute în art. 2 din Legea nr. 66/1996, republicată, aşa cum este cea privind efectuarea unor plasamente cu grad de risc ridicat, în unităţile de fond F.N.I. şi F.N.A.
Se reţine că prin adresa nr. 1157/7659 din 29 iunie 1999, Ministerul Finanţelor Publice a aprobat doar participarea C.E.C., la capitalul social al S.O.V. I. SA, fără referire la plasamentele C.E.C. de la F.N.I. şi F.N.A., în legătură cu care a fost reţinută vinovăţia administratorilor C.E.C.
Recurentul, alături de ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie al C.E.C., a încălcat, prin aprobarea plasamentelor sus-menţionate, disciplina bancară, ceea ce constituie abatere prevăzută de art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998.
Sub acest aspect, actele constatatoare au reţinut corect că aprobarea de către administratorii C.E.C., printre care şi recurentul, a efectuării unor plasamente în unităţile de fond F.N.I. şi F.N.A., este nelegală, întrucât această activitate nu este inclusă printre cele permise a fi realizate de bancă, aşa după cum rezultă din Legea nr. 66/1996 ,republicată, privind reorganizarea C.E.C., în societate bancară pe acţiuni.
Aşadar, Hotărârea Consiliului de Administraţie a Băncii Naţionale a României din 7 iulie 2000, este legală şi temeinică, iar sancţiunea aplicată prin Ordinul nr. 351/2000 al Guvernatorului Băncii Naţionale a României, este proporţională cu gradul de vinovăţie în săvârşirea faptei prevăzută de art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998, faptă reţinută iniţial prin Ordinul nr. 34 din 2 iunie 2000 al Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României.
În consecinţă, recursul este nefondat şi urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.G. împotriva Hotărârii din 7 iulie 2000 a Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2016/2004. Contencios. împotriva deciziei... | ICCJ. Decizia nr. 2050/2004. Contencios. Anulare Ordin M.S.F.... → |
|---|
