ICCJ. Decizia nr. 2016/2004. Contencios. împotriva deciziei Curţii de Conturi Secţia Jurisdicţională. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2016/2004
Dosar nr. 4861/2003
Şedinţa publică din 19 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 115 pronunţată de Colegiul jurisdicţional al municipiului Bucureşti, la 13 iulie 2001, s-au respins ca neîntemeiate, capetele I de cerere privind suma de 333.483.874 lei reprezentând obligarea C.E.C. la plata către bugetul statului, cu titlu de impozit pe veniturile persoanelor nerezidente aferent perioadei 1997 - 1999 şi a sumei de 436.461.143, cu titlu de majorări de întârziere; capătul II al actului de sesizare pentru suma de 420.042.840 lei cu titlu de T.V.A. aferentă veniturilor realizate de nerezidenţi în perioada 1997 - 1999 şi a sumei de 471.408.056 lei, cu titlu de majorări de întârziere aferente T.V.A. neachitat, în sumă de 420.042.840 lei şi capătul III de cerere privind obligarea C.E.C. la plata către bugetul statului, a sumei de 54.630.143 lei, cu titlu de majorări de întârziere aferente T.V.A. achitat cu întârziere, în sumă de 91.046.481 lei şi pe cale de consecinţă, a respins şi cererea subsecventă privind obligarea pârâţilor N.G., S.F. şi T.G., la plata către C.E.C., a sumei de 54.630.143, cu titlu de daune.
Pentru a hotărî astfel, Colegiul jurisdicţional a reţinut în urma controlului efectuat de organele de control ale Secţiei de Control Ulterior, la C.E.C. SA, privind modul de determinare, reţinere şi virare la bugetul statului, a sumelor reprezentând impozit şi T.V.A. aferente veniturilor realizate de către persoanele juridice nerezidente în România, că instituţia a virat numai suma de 176.245.846 lei, deşi obligaţia taxată cu acest titlu s-a ridicat la 508.487.352 lei, rămânând nevirată suma de 333.483.874 lei.
În acest sens au fost invocate Acordurile de aplicare şi Licenţă la V.I.S.A., încheiat cu V.I. Internaţional, Acordul cu Europay Internaţional şi pentru obţinerea calităţii de membru şi a Licenţei Europay, contractul încheiat cu S.F.W., pentru aderare la acest organism, conectare şi alocare cod şi contractul cu Agenţia R. L.T.D., pentru servicii, reprezentând furnizarea de informaţii şi/sau materiale şi suport, în baza cărora s-au plătit către aceste organisme şi companii, diferite sume de bani, cu titlu de licenţe, abonamente, taxe de aderare, conectare şi alocare cod, cotizaţii de membru.
S-a apreciat că aceste plăţi au caracter de redevenţă şi trebuie impozitate în ţara de origine a plăţilor, România, şi deşi recunosc aplicabilitatea cu prioritate a Convenţiilor de evitare a dublei impuneri, în conformitate cu art. 12 din OG nr. 83/1998, aceste convenţii nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte Organizaţia Internaţională V.I. şi Europay Internaţional, întrucât nu au prezentat certificatul de rezidenţă fiscală.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs jurisdicţional, Procurorul general financiar, cu motivarea că sentinţa este nelegală şi netemeinică în partea care se referă la respingerea cererii de obligare la plata acestor sume.
S-a susţinut că aşa cum rezultă din Acordul încheiat cu Europay şi Contractul încheiat cu S., acestea s-au obligat să furnizeze C.E.C., produse şi servicii.
Cu toate că la dosar n-a fost depus Acordul încheiat cu V.I., din menţiunile unei facturi a rezultat că plăţile au fost efectuate pentru servicii, iar Colegiul jurisdicţional avea obligaţia să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului, administrând probele necesare cauzei.
De asemenea, s-a mai arătat că eventual, trebuia să se efectueze o expertiză de specialitate care să determine cuantumul T.V.A. pe care C.E.C. era obligat să-l vireze la bugetul de stat, motiv pentru care se impune casarea, cu trimitere spre rejudecare.
Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 49 din 6 noiembrie 2002, a admis recursul în anulare jurisdicţional declarat de Procurorul general financiar împotriva sentinţei 117 din 13 iulie 2001, pronunţată de Colegiul jurisdicţional al municipiului Bucureşti, a casat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Conturi a reţinut că nu s-a stabilit cu precizie ce sume reprezintă taxele pentru afilierea la organizaţiile internaţionale şi dacă suma achitată la C.E.C. reprezintă taxa de aplicare sau contravaloarea unor prestări servicii.
Pentru a se putea determina acest aspect, Curtea a apreciat administrată proba cu expertiză care să stabilească exact ce sume au fost achitate cu titlu de taxă afiliere şi ce sume au fost achitate pentru prestări servicii, în funcţie de aceasta urmând să se stabilească dacă Centrala C.E.C. trebuia să achite impozit pe veniturile nerezidenţilor şi majorările de întârziere aferente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs C.E.C. S.A.
În motivarea recursului s-a susţinut că potrivit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, Procurorul general financiar al Curţii de Conturi poate declara recurs în anulare, când au fost încălcate dispoziţii legale de ordine publică sau dacă hotărârea pronunţată poate fi considerată, ca vădit netemeinică, când se află în evidentă contradicţie cu materialul probator administrat în cauză sau se întemeiază pe dovezi inexistente la dosar.
Or, din fundamentarea motivelor formulate de Procurorul general nu rezultă îndeplinirea acestor condiţii, şi că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de fond s-a raportat la materialul probator aflat în dosarul cauzei, fiind obligată să stăruie în aflarea adevărului, numai asupra obiectului cererii dedusă judecăţii.
Recursul este nefondat.
Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să constate că Decizia pronunţată de Curtea de Conturi este legală şi temeinică.
Rezultă că motivele invocate în recursul în anulare declarat de Procurorul general financiar, se înscriu în alin. (1) din art. 80 al Legii nr. 94/1992, că hotărârea pronunţată de Colegiul jurisdicţional este vădit netemeinică, fiind în contradicţie cu materialul probator, insuficient administrat în cauză.
Aşa cum s-a reţinut de către Curtea de Conturi, se impunea să se stabilească cu precizie ce sume au fost achitate cu titlu de taxă de afiliere şi ce sume pentru prestări servicii, iar în funcţie de aceasta, urma să se stabilească dacă recurenta trebuia să achite impozit pe veniturile nerezidenţilor şi majorările de întârziere aferente.
În acest context, soluţia de casare dispusă de Curtea de Conturi se justifică, iar recursul de faţă urmează să fie respins, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.E.C. SA împotriva deciziei nr. 49 din 6 noiembrie 2002 a Curţii de Conturi a României, secţia jurisdicţională
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2013/2004. Contencios. Anulare parţială a... | ICCJ. Decizia nr. 2045/2004. Contencios. împotriva hotărârii... → |
|---|
