ICCJ. Decizia nr. 211/2004. Contencios

Prin acțiunea formulată la 22 februarie 2002, reclamanta SC S.R. SRL București a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, solicitând anularea pct. 1 din decizia nr. 43, pronunțată de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, la 21 ianuarie 2001 și prin care s-a menținut în sarcina sa, obligația de plată pentru 11.013.400.311 lei, cheltuieli nedeductibile și 420.959.633 lei T.V.A., stabilite prin procesul-verbal nr. 19906 din 31 octombrie 2001 al Direcției Controlului Fiscal București. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților, la plata cheltuielilor de judecată.

în motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că în mod greșit organele de control au considerat pierderile tehnologice, drept cheltuieli nedeductibile fiscal, în condițiile în care acestea sunt recunoscute ca fiind inerente procesului de transport și distribuție al carburanților. în acest sens, reclamanta a invocat Ordinul nr. 321/2000 al Ministerului Industriilor și Comerțului, care a aprobat coeficienții maximi de consumuri tehnologice specifici activității de depozitare, transport, manipulare - vehiculare a produselor petroliere.

Faptul că aceste consumuri tehnologice se evidențiază contabil în listele de inventariere, în mod greșit a fost interpretat ca dovadă a minusurilor în gestiune.

în fine, reclamanta a mai susținut că aceste cheltuieli s-au recuperat prin veniturile de exploatare, ceea ce determină caracterul lor deductibil, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 70/1994, republicată și modificată și exclude în același timp și obligativitatea plății de T.V.A.

Criticând măsurile adoptate prin actul de control, al cărui anulare a solicitat-o, reclamanta s-a referit și la suma de 8.041.970.883 lei, cheltuieli cu articole promoționale, pentru care s-a făcut dovada contractelor încheiate cu furnizorii de astfel de produse, achiziționate în scop de reclamă și publicitate și care potrivit dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 70/1004, sunt deductibile.

Prin sentința civilă 1189 din 9 decembrie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea.

S-a reținut că în ce privește sumele aferente consumurilor tehnologice, nu pot fi considerate deductibile, întrucât nu s-au recuperat din veniturile exploatare ale companiei, nefiind regăsite în costul produselor. Referitor la Ordinul nr. 321/2000, s-a apreciat ca relevant acesta, fiind emis exclusiv în favoarea S.N.P. P.

Cât privește cheltuielile pentru reclamă și publicitate, efectuate în perioada noiembrie 1998 - decembrie 1999, s-a reținut ca fiind făcute exclusiv pentru achiziționarea de materiale promoționale.

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta SC S.R. SRL a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, susținând într-o primă critică, că suma reprezentând cheltuieli aferente consumurilor tehnologice, de 2.126.937.298 lei, este deductibilă fiscal, fapt dovedit și cu expertiza contabilă efectuată în cauză, care analizând sistemul de lucru al societății, a demonstrat că aceste consumuri se acordă pentru pierderile determinate de expirarea normală a produselor pe timpul manipulării, transportului și depozitării, fiind recuperate însă lună de lună, prin preț. Constatarea acestor consumuri se face prin evidențierea lor pe listele de inventariere, neputând fi, însă, asimilată lipsei cantitative, în sensul minusului în gestiune.

în al doilea motiv de casare a vizat interpretarea greșită, dată cheltuielilor, cu titlu de reclamă și publicitate, fiind dovedit în cauză, că acestea s-au făcut în baza unor contracte ferme încheiate cu furnizorii de produse promoționale, în scopul de reclamă și publicitate - situație prevăzută de dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 70/1994 și în raport cu care nu se poate contesta caracterul lor deductibil.

Cu toate acestea, organele de control prin aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 217/1999, care a modificat în totalitate prevederile art. 4 din O.G. nr. 70/1994, au apreciat aceste cheltuieli, ca nedeductibile, fără a ține seama că O.U.G. nr. 217/1999 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000, iar perioada supusă controlului s-a plasat anterior, respectiv, 1998 - 1999.

în fine, o ultimă critică a avut în vedere, înlăturarea greșită a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, fără o motivare explicită, instanța folosind drept unic argument, "neconcordanța lui cu actele normative care reglementează materia", fără a arătat care sunt acestea și în ce constau în fapt.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate, în raport cu criticile formulate, urmează a se reține că acestea se justifică, recursul urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

în urma controlului efectuat de inspectori de specialitate din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice București, prin procesul-verbal nr. 19906 din 31 octombrie 2001, s-a reținut că societatea reclamantă figura cu diferențe de inventar, în sumă de 2.569.231.298 lei, din care înregistrase pe cheltuieli nedeductibile, 442.293.788 lei, diferența de 2.126.937.298 lei fiind considerată eronat deductibilă fiscal.

Organul de control și-a motivat concluzia pe dispozițiile art. 4 alin. (1), și art. 6 lit. h) din O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, modificată și completată de O.U.G. nr. 217/1999, potrivit cu care sunt nedeductibile fiscal, "cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau degradate și neimputabile". Totodată, s-a reținut că aceste sume nu pot fi considerate, ca aferente consumurilor tehnologice specifice, ele neregăsindu-se în costul produselor.

Din analiza probatoriilor administrate în cauză, respectiv documente contabile și concluzii raport de expertiză contabilă, coroborată cu dispozițiile legale aplicabile în materie, urmează a se reține ca nejustificat, punctul de vedere al organelor de control.

Obiectul principal de activitate al societății îl constituie vânzarea cu amănuntul a carburanților, activitate care, alături de operațiunile de aprovizionare, transport și depozitare, implică un consum tehnologic rezultat din evaporarea acestor produse sau aderența lor la vase.

Aceste consumuri se stabilesc după ce se face inventarierea anuală și se acordă în limita plafonului mediu prevăzut prin calculațiile de preț și lipsuri în gestiune, efective, imputabile sau neimputabile, dar care nu pot fi asimilate cu acestea.

De altfel, existența consumurilor tehnologice a fost recunoscută prin Ordinul nr. 321/2000 al Ministerului Industriilor și Comerțului, care a aprobat normele tehnologice maxime pentru stabilirea acestora. împrejurarea că acest ordin ar fi fost emis exclusiv în favoarea SC P. SA, în mod greșit a fost interpretată de organele de control, ca nefiind aplicabilă în cauză, atâta vreme, cât s-a recunoscut identitatea de obiect de activitate dintre cele două societăți, precum și caracteristica acestui ordin de unică reglementare tehnică a consumurilor tehnologice pentru acest tip de activitate.

Astfel fiind, și cum expertiza contabilă efectuată în cauză a stabilit, împrejurarea necontestată, de altfel, că SC S.R. SRL s-a încadrat în perioada verificată în consumurile maxime admise; că acestea sau recuperat lună de lună, din preț, fiind încasată contravaloarea lor, o dată cu prețul produsului vândut la pompă, în mod corect au fost evidențiate în contul 607 "cheltuieli privind mărfurile", ca fiind deductibile fiscal, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit republicată.

Aplicarea în speță a dispozițiilor O.U.G. nr. 217/1999 [art. 4 alin. (1), și 6 lit. h)], pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994, potrivit cu care nu sunt deductibile, "cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau degradate și neimputabile", este vădit greșită, față de împrejurarea că simpla evidențiere a consumului tehnologic, în baza unei liste de inventariere, s-a dovedit a nu fi tot una cu lipsa în gestiune.

în consecință, urmează a se reține că nici T.V.A. aferentă cheltuielilor cu consumurile tehnologice nu este datorată.

Prin același act de control, Direcția Generală a Finanțelor Publice București a stabilit ca SC S.R. SRL datorează 8.641.970.883 lei, cheltuieli cu materiale promoționale. S-a reținut ca în perioada 31 decembrie 1998 - 31 decembrie 1999, societatea a efectuat cheltuieli cu reclamă și publicitate, achiziționând o serie de produse, pe care le-a distribuit gratuit, în vederea promovării produselor proprii, cheltuieli nedeductibile fiscal conform H.G. nr. 402/2000.

Măsura aplicată este nelegală și netemeinică.

în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 106/1998 privind aplicarea O.U.G. nr. 83/1997, pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994, republicată, privind impozitul pe profit, "cheltuielile de reclamă și publicitate efectuate pe bază de contracte scrise, sunt deductibile la calculul impozitului pe profit".

Expertiza efectuată în cauză a reținut că în perioada 31 decembrie 1998 - 31 decembrie 1999, SC S.R. SRL a achiziționat pe bază de contracte scrise, materiale promoționale în scop de reclamă și publicitate, suma aferentă acestei operațiunii fiind corect înregistrată ca deductibilă fiscal.

Deși nu a contestat modalitatea de achiziționare a acestor materiale, organul de control a invocat drept temei legal, instrucțiunile de aplicare a O.U.G. nr. 217/1999, aprobate prin H.G. nr. 402/2000, care exclud din categoria cheltuielilor deductibile, cheltuielile de genul celor efectuate de reclamantă.

Este evident astfel, că încălcând principiul de drept al neretroactivității legii, organul de control a aplicat prevederile H.G. nr. 402/2000, unei perioade anterioare intrării sale în vigoare, fără ca în acest sens să existe o reglementare expresă și fără a ține seama că în intervalul ce a făcut obiectul verificării, operațiunile privind achiziționarea de materiale promoționale pentru reclamă și publicitate, se supuneau unor reglementări precise și explicite.

în raport cu aceste considerente, s-a apreciat că hotărârea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, este lipsită de temei legal, fiind rezultatul interpretării greșite a probelor administrate, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 211/2004. Contencios