ICCJ. Decizia nr. 2224/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2224/2004
Dosar nr. 3174/2003
Şedinţa publică din 1 iunie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 2535/2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a fost admis recursul declarat de reclamanta-recurentă SC S.R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 630/2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi cauza a fost trimisă, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Aşa cum rezultă din considerentele acestei decizii, casarea a fost făcută doar cu privire la diferenţa de impozit pe profit calculată pentru sumele confiscate, aceste sume neavând regimul juridic al veniturilor legal obţinute, impozabile.
Sub acest aspect, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că „diferenţa de impozit în sumă de 433.415.988,96 lei, nu este legal datorată" şi că „nici majorările de întârziere aferente acestei sume nu sunt datorate".
Apreciind că sunt necesare calcule privind majorările de întârziere şi actualizarea sumelor ce urmează a fi restituite, ceea ce necesită o expertiză de specialitate, instanţa de recurs a casat cauza sub acest aspect şi a trimis cauza, spre rejudecare, în vederea efectuării unei expertize, numai cu privire la diferenţa de impozit nedeductibilă şi majorările de întârziere corespunzătoare, urmând a se stabili sumele ce trebuie restituite, actualizate.
Totodată, pentru aceste sume, prin Decizia de casare s-a stabilit în privinţa cheltuielilor de judecată, că „vor putea fi acordate numai cu privire la plata referitoare la diferenţa pe impozit pe profit în legătură cu suma confiscată pentru care s-a admis recursul".
În fond după casare, cu trimiterea spre rejudecare şi în trimiterea casării, Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 961/2003, a anulat în parte Decizia Ministerului Finanţelor Publice nr. 1266/2000, Decizia nr. 93/2000 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice, hotărârea nr. 290/1999 şi procesul-verbal de control nr. 7915/1999, în ceea ce priveşte diferenţa de profit şi majorările de întârziere aferente, corespunzătoare sumei confiscate şi a obligat pârâţii la restituirea sumei de 2.146.329.878 lei, sumă actualizată la nivelul lunii februarie 2003. Pârâţii au fost obligaţi, totodată, la 176.904.193 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de rejudecare a reţinut că în limita investirii după casarea cu trimitere, şi în baza raportului de expertiză efectuat, pârâţii urmează a restitui suma actualizată de 2.146.329.878 lei, precum şi cheltuielile de judecată în cotă procentuală, în raport cu admiterea acţiunii, în valoare de 176.904.193 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, precum şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
I. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, în motivarea recursului său, a susţinut că în mod nelegal instanţa de fond a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză, neţinând seama de obiecţiunile formulate cu privire la actualizarea sumei datorate, care în opinia recurentului este de 1.909.702.994 lei, şi nu 2.146.329.878 lei.
II. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a susţinut în motivarea recursului său, că:
- în mod greşit instanţa de fond şi-a însuşit concluziile expertizei cu privire la actualizarea sumei datorate;
- expertul nu a calculat cuantumul cheltuielilor de judecată datorate;
- instanţa nu a dat posibilitatea pârâtei să-şi facă apărările cu privire la cheltuielile de judecată.
III. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în motivarea recursului său, a susţinut că în cauză fiind vorba de o sumă confiscată, aceasta nu are caracterul unor cheltuieli deductibile, nefiind aferentă realizării veniturilor conform art. 4 din OG nr. 70/1994 şi că tot astfel, majorările de întârziere nu sunt cheltuieli deductibile.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate şi în raport cu dispoziţiile art. 304 – 3041 C. proc. civ., Curtea le va respinge, pentru următoarele considerente:
Atât recurentul Ministerul Finanţelor Publice, cât şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti au susţinut că în mod greşit instanţa a omologat raportul de expertiză dispus şi efectuat în cauză.
Sub acest aspect, Curtea urmează a reţine că expertiza contabilă efectuată în cauză, a fost dispusă ca urmare a deciziei de casare, obiectivele încuviinţate fiind în limitele casării şi anume:
a) recalcularea obligaţiilor fiscale ale SC S.R. SRL în perioada supusă controlului, prin excluderea din masa profitului impozabil, a sumei confiscate de 1.140.568.392 lei;
b) refacerea imputaţiei plăţilor efectuate de SC S.R. SRL, în perioada respectivă, în contul obligaţiilor bugetare şi majorările de întârziere aferente, în raport cu considerarea ca nedatorată a impozitului pe suma confiscată şi determinarea influenţei rezultate din diminuarea impozitului datorat, reactualizată.
Fiind vorba de o probă ştiinţifică, instanţa în mod corect a ţinut cont de concluziile expertului, cu atât mai mult, cu cât pârâţii nu au contestat obiectivele fixate în raport cu Decizia de casare.
De altfel, cei doi recurenţi nu contestă că au de restituit diferenţa de impozit pe profit şi majorările aferente, ci doar cuantumul acestora calculat de expert, fără însă, a motiva în drept eventualele greşeli făcute în legătură cu aplicarea indicelui de inflaţie.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, susţinerea recurentei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice, în sensul că acestea trebuiau calculate de expert, este lipsită de suport legal, având în vedere atât dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., cât şi Decizia de casare în care în mod expres se arată: „în condiţiile art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată (atât cele efectuate în procedura administrativ-jurisdicţională, cât şi cea în procedura judiciară) vor putea fi acordate numai cu privire la partea referitoare la diferenţa pe impozit pe profit, în legătură cu suma confiscată pentru care se admite recursul".
Or, ceea ce instanţa a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezintă cheltuieli efectuate în ambele proceduri (jurisdicţională şi judiciară), proporţional cu admiterea acţiunii, raportat la suma confiscată şi nedatorată.
Cât priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acesta este neîntemeiat, motivul invocat cu privire la nedeductibilitatea sumei confiscate, nemaiputând fi invocat prin acest recurs, deoarece această problemă de drept a fost rezolvată prin Decizia de casare a Curţii Supreme de Justiţie nr. 2535/2001, prin care s-a stabilit irevocabil în drept că suma de 1.140.568.392 lei confiscată, nefiind un venit „legal obţinut", nu este supusă regimului general al impozitării.
Având în vedere Decizia de casare, în raport cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de rejudecare nu se mai putea pronunţa asupra acestui aspect, dezlegarea problemelor de drept de instanţa de recurs fiind obligatorie.
În consecinţă, în raport cu cele mai sus reţinute şi în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 961 din 18 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2221/2004. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 2253/2004. Contencios. Conflict negativ de... → |
|---|
