ICCJ. Decizia nr. 3658/2004. Contencios. Anulare act de control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.3658/2004
Dosar nr. 1880/2004
Şedinţa publică din 17 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC Q.I. SRL, prin acţiunea formulată la data de 11 iunie 2002, a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Garda Financiară Centrală, solicitând ca în contradictoriu cu aceştia să se dispună anularea deciziei nr. 325 din 27 mai 2002 şi a procesului-verbal nr. 379 din 5 martie 2002, cu consecinţa exonerării de plata sumei de 40.974.186.315 lei, reprezentând impozit pe veniturile obţinute din jocurile de noroc, majorări de întârziere de 10% şi penalităţi de 0,5%, calculate conform OG nr. 26/2001, fiind solicitată şi suspendarea executării procesului-verbal nr. 379/2002, încheiat de Garda Financiară Centrală.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a susţinut că pentru perioada supusă verificării, 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2001, organele fiscale de control au reţinut în mod eronat în sarcina sa, că are de achitat la bugetul de stat, suma de 40.974.186.315 lei cu titlu de impozit pe veniturile obţinute din jocurile de noroc, de către diferiţi jucători, pe care nu l-a reţinut la sursă şi nu a fost virat, şi în acelaşi mod eronat au fost calculate şi stabilite penalizări şi majorări de încă 9.272.157.112 lei, că aceste constatări s-au făcut cu încălcarea prevederilor legale, respectiv OG nr. 73/1999, HG nr. 1066/1999 şi HG nr. 251/1999 şi Legea nr. 87/1994.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1051 din 1 octombrie 2003, a respins ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond sesizată a constatat în esenţă că actele organului de control, ca şi Decizia Ministerului Finanţelor Publice, de respingere a contestaţiei, au fost legale, fiind corect stabilită obligaţia de plată către bugetul de stat, cu respectarea actelor normative incidente, adică OG nr. 73/1999 – art. 1 şi 40, şi nu H.G nr. 251/1999, Legea nr. 82/1991 şi Legea nr. 87/1994.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta care critică hotărârea, ca fiind lipsită de temei legal ori că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că instanţa înlătură greşit aplicarea prevederilor HG nr. 251/1999, act normativ care are aplicabilitate, raportat şi la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 82/1991, activităţi şi operaţiuni pe care reclamanta le-a efectuat legal, că a fost aplicată şi interpretată eronat prevederea art. 39 şi 40 din OG nr. 73/1999, că nu s-a ţinut cont de venitul scutit a fi impozitat, conform art. 40 din OG nr. 73/1999.
Se mai critică în dezvoltarea motivului de casare invocat de recurentă, hotărârea şi pentru că a reţinut ca fiind legal aplicate, prevederile art. 19 din Legea nr. 87/1994, cu referire la stabilirea impozitului, prin estimare.
Din analiza recursului formulat prin prisma motivului invocat şi în raport cu prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea, îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit actului de control, activitatea recurentei a fost verificată pe perioada ianuarie - decembrie 2001, pentru premiile achitate la jocul tip cazino, verificare în urma căreia s-a reţinut că sumele achitate jucătorilor nu au fost evidenţiate pe fiecare jucător, nefiind calculat şi reţinut impozitul pe venitul din câştiguri, calculându-se o datorie la buget de 40.974.186.315 lei, reprezentând impozitul datorat de recurenta-reclamantă şi majorări şi penalizări aferente de 9.272.157.112 lei.
Este de observat că prin art. 40 din OG nr. 73/1999, se instituie în mod cert şi clar obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului pe venit, în sensul că veniturile obţinute din jocuri de noroc, din premii şi prime în bani şi/sau în natură, prevăzute la art. 38, se impun prin reţinere la sursă cu o cotă de 10% aplicată la venitul brut, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revenind plătitorului de venituri, impozitul fiind final.
În acelaşi timp art. 65 şi 66 din acelaşi act normativ, ce reglementează impozitul pe venit – OG nr. 73/1999, dispun că plătitorii de venit cu regim de reţinere la sursă a impozitului, sunt obligaţi să depună o declaraţie privind calcularea şi reţinerea impozitului la organul fiscal competent, plătitori care răspund pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor ce îi revin din ordonanţa respectivă.
Nefiind îndeplinită obligaţia impusă de art. 65 din OG nr. 73/1999, aceea de a depune declaraţia de calculare şi reţinere a impozitului de către recurentă, organele gărzii financiare centrale au calculat cuantumul premiilor acordate de plătitorul recurent, pe baza centralizatorului lunar al încasărilor la mesele de joc.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că veniturile obţinute din jocurile de noroc includ şi veniturile din jocuri de tip cazino, astfel că aceste venituri, în ceea ce priveşte modalitatea lor de impunere, se supun prevederilor OG nr. 73/1999 şi HG nr. 1066/1999, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 73/1999.
Instanţa de fond a reţinut în mod legal că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau conform prevederilor art. 40 alin. (1) şi (2) din OG nr. 73/1999.
Nu pot fi reţinute criticile recurentei, făcute în ceea ce priveşte o pretinsă contradicţie ce există în hotărârea recurată în legătură cu aplicarea ori neaplicarea HG nr. 251/1999, deoarece este evident că acest act normativ reglementează condiţiile de autorizare, organizare şi exploatare a jocurilor de noroc, dar are dispoziţii cum sunt cele din art. 51 şi art. 80 lit. c), care instituie obligaţia respectării actelor normative în vigoare şi a ţinerii zilnice la sala de joc, a evidenţei complete, clare, detaliate pentru premiile acordate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nici celelalte argumente critice în susţinerea motivului de casare formulate de recurentă, nu sunt fondate, ele fiind reluate şi adoptate din contestaţie şi din acţiune, etape în care au fost judicios analizate şi respinse, reţinându-se că actul de control este legal întocmit, că în mod corespunzător şi obligaţia recurentei la bugetul de stat este legal stabilită, fiind soluţionată corect modalitatea de stabilire a bazei de impozitare în condiţiile concrete de activitate ale recurentei, dar cu aplicarea prevederilor legale, ca şi aspectele legate de majorări şi penalizări.
În raport cu aceste considerente, se constată că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, probele fiind judicios şi complet examinate, raportat la actele normative incidente în cauză, astfel că pe cale de consecinţă, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC Q.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1501 din 1 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3593/2004. Contencios. Pensie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3867/2004. Contencios. Refuz scutire taxă... → |
|---|
